mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sfântul Cuvios Ioan Casian (28 februarie)

Acest mare ascet, teolog, organizator de mănăstiri, dascăl, apologet și scriitor bisericesc de renume al Bisericii lui Hristos, era de neam daco-roman. El s-a născut pe la anul 360 d. Hr. în Dacia Pontică (Scythia Minor – Dobrogea de azi), anume în Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest de orașul Constanța, în „hotarele Casienilor și al (districtului) Peșterilor”.

Părinții săi, creștini evlavioși și cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adică „din părțile Casienilor”) o educație creștinească aleasă, deprinzându-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi și cu practicarea unei înalte trăiri duhovnicești, în rugăciune, asceză, feciorie și râvnă pentru cele dumnezeiești. Fiind însetat pentru învățătura cărții, a fost dat din copilărie la una din școlile timpului său, ce funcționau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din mănăstirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici și filozofi greci și latini, iar mai târziu și scrierile patristice din secolele II-IV, care circulau în nord-estul Imperiului Roman.

Într-una din „Convorbirile” sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioșie casa părintească, mănăstirile și frumusețea locurilor natale din Dacia Pontică (Dobrogea secolului al IV-Iea). Iată ce ne spune el: „Așadar, cu toată neliniștea i-am mărturisit acestui Avraam lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingeau cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră și să ne revedem părinții. Pricina cea mai mare a dorințelor noastre era aceea că ne aduceam aminte de câtă evlavie și pietate era plină inima părinților noștri. Știam că ei nu ne-ar împiedica niciodată de la înfăptuirea planurilor noastre și ne gândeam mereu că mai mult lor le datorăm înaintarea noastră duhovnicească. Ne scuteau de orice griji, ne asigurau toate ale traiului, îndeplinind ei cu bucurie tot ce ar fi trebuit să facem noi. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu nădejdea unor bucurii deșarte, crezând că vom aduna cea mai mare roadă din convertirea multora, care ar fi urmat să fie îndreptați pe calea mântuirii după exemplul și îndemnurile noastre.

În afară de aceasta, ne apărea în fața ochilor tabloul cu așezarea locurilor, în care se găsea averea moștenită de la strămoși și frumusețea regiunilor, cu intinderi, singurătăți și păduri care puteau nu numai să-l încânte pe un monah, dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viață” (Convorbirea 24, 1-3).

După propria sa mărturie, Sfântul Ioan Casian „încă din copilărie (a pueritia nostra) a trăit printre călugări, ale căror îndemnuri le auzea și ale căror exemple le vedea”. În codrii seculari din mijlocul ca și din nordul Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe mănăstiri și cu zeci sau, poate, sute de călugări și sihaștri „sciți” iubitori de Hristos „în sânul cărora au înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi in feciorie și o asceză deosebit de severă… al căror fel de viață este cu totul vrednic de admirație”, cum afirmă Sfântul Epifanie al Ciprului (340—403) in cartea sa „Împotriva a optzeci de erezii”, referindu-se la călugării audieni din Dacia Pontică.

Văzând sfințenia, râvna pentru Hristos și nevoința călugărilor „sciți” din patria sa, Sfântul Ioan Casian se hotărî din fragedă tinerețe să ia jugul cel bun al lui Hristos, călugărindu-se într-una din mănăstirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia și prietenul său de toată viața. Bunul său nume, viața sa aleasă, râvna pentru Dumnezeu, ca și cultura vastă ce și-o agonisi, îl făcură pe tânărul călugăr Ioan Casian prieten al marilor episcopi de Tomis: Sfinții Vetranion (a doua jumătate a sec, IV) și Teotim I „Scitul”(c. 392 – 403).

Dorind să se închine la Sfintele Locuri și mai ales la Mormântul dătător de viață al lui Hristos, în anul 380, când avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan Casian a plecat la Ierusalim împreună cu sora sa și cu Cuviosul Gherman, ruda și prietenul său. Aici, cei doi călugări s-au stabilit la o mănăstire din Betleem, aproape de peștera unde s-a născut Hristos.

După mai bine de cinci ani de asceză și nevoință duhovnicească la Betleem, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, au fost călăuziți de harul Duhului Sfânt să viziteze mănăstirile și sihăstriile din Egipt, patria monahismului creștin.

Timp de mai bine de șapte ani, cei doi călugări daco-romani de la Gurile Dunării au cercetat pe cuvioșii călugări, egumeni, anahoreți și dascăli ai pustiului egiptean, învățând de la toți meșteșugul nevoinței duhovnicești, desăvârșindu-se în sfințenie, în rugăciune și smerenie. Tot aici a început să scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa operă literară în 24 de cărți, numită „Convorbiri cu Părinții” (Collationes), cerând și primind sfaturi și cuvinte de învățătură de la marii anahoreți ce se nevoiau pe Valea Nilului, în Schiteea, Teba, Muntele Nitriei, în Rait și Muntele Sinai. Bunii ostași ai lui Hristos poposeau din loc în loc, de la un sihastru la altul, adunând de la fiecare, ca niște albine, nectarul înțelepciunii Duhului Sfânt.

După o scurtă revenire la Betleem, cei doi sihaștri daco-romani se reîntorc în Egipt și zăbovesc aici până în anul 399. Apoi, ivindu-se în mănăstirile de pe Valea Nilului unele tulburări provocate de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, Sfântul Ioan Casian și prietenul său Gherman se duc la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, despre care auziseră și pe care îl iubeau atât de mult. Marele patriarh și dascăl a toată lumea, văzând sfințenia vieții Cuviosului Ioan Casian, precum și adânca sa cultură teologică, I-a hirotonit diacon și l-a făcut ucenic al său. Cinci ani de zile a trăit Sfântul Ioan Casian în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, învățând de la el multe fapte și cuvinte de folos.

Surghiunirea din scaun a marelui patriarh, în anul 404, a silit pe Cuviosul Ioan Casian să plece la Roma, împreună cu prietenul său nedespărțit Gherman, pentru a lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în fața papei Inocențiu I. Apoi, auzind de moartea în exil a bunului lor părinte și păstor, care a avut loc la Cucuso – Armenia, în anul 407, Sfântul Ioan Casian’ scârbindu-se de așa de mare nedreptate a împăratului Arcadie, nu s-a mai întors în Răsărit, nici în patria sa de la Gurile Dunării, ci s-a stabilit definitiv în sudul Galiei, la Marsilia. Aici a întemeiat două mănăstiri, una de călugări, închinată Sfântului Victor, și alta de călugărițe, după modelul Cuviosului Pahomie și Sfântului Vasile cel Mare, organizând astfel, cel dintâi, monahismul în Apus, după regulile vieții monahale aduse din Răsărit.

Fiind hirotonit preot și ajungând egumen al celor două mănăstiri, Sfântul Ioan Casian a adunat în jurul său numeroși ucenici cărora le-a așezat duhovnici, rânduială de nevoință și viață monahală ca în Răsărit, iar el și-a închinat anii bătrâneții îndeosebi scrisului. Opera sa, păstrată și cunoscută până astăzi, cuprinde trei lucrări:

1. Despre așezămintele mănăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale, lucrare scrisă în anul 420 în douăsprezece cărți, la rugămintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galiei. În primele patru cărți, Sfântul Ioan Casian vorbește despre îmbrăcămintea monahilor din Palestina și Egipt, despre rugăciunile și psalmii de noapte, despre slujbele zilnice și despre condițiile de primire în mănăstire ale noilor începători. În celelalte opt cărți, Sfântul Ioan Casian vorbește despre cele opt păcate de moarte, numite de el „gânduri ale răutății”, și anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deșartă (trufia) și mândria.

2. Convorbiri cu Părinții (Collationes Patrum), în douăzeci și patru de cărți sau convorbiri, care formează cea mai de seamă operă literară rămasă de la Sfântul Ioan Casian. Lucrarea este împărțită în trei părți. Partea întâi, în zece cărți, cuprinde primele zece convorbiri avute cu părinții din pustia schetică în a doua sa călătorie prin Egipt (393-399), dedicată episcopului Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde șapte cărți, convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu părinții din ținutul Panephisis. Partea a treia, ultimele șapte cărți, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu părinții din ținutul Diolcos, Această operă a fost scrisă între anii 420-429.

3. Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, în șapte cărți, scrisă tot în sudul Galiei, între anii 429-430. Această ultimă lucrare a Sfântului Ioan Casian are un profund caracter dogmatic și apologetic și combate erezia lui Nestorie, care nu voia să numească pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotocos), ci numai Născătoare de Hristos (Hristotocos).

În primele două opere, Sfântul Ioan Casian prezintă creștinismului din Apus, pentru prima dată, regulile vieții monahale din Răsărit, făcând astfel o statornică punte de legătură între țările creștine din Orient și cele din Occident. Iar prin a treia sa lucrare, teologul daco-roman combate cel dintâi în Apus doctrina eretică, antiortodoxă a lui Nestorie. Astfel, Sfântul Ioan Casian devine primul organizator și întemeietor al monahismului în apusul Europei, unde face cunoscută pentru prima dată gândirea patristică și mistică, precum și experiența duhovnicească a marilor părinți din Egipt, Sinai și Palestina. Totodată, Sfântul Ioan Casian este considerat și un mare apologet al credinței apostolice și profund cunoscător al dogmelor ortodoxe, luptând cu toată puterea împotriva nestorianismului, a pelagianismului și supremației harului.

După o nevoință ascetică și statornică de peste 60 de ani în viața monahală, Sfântul Ioan Casian s-a săvârșit cu pace la mănăstirea sa din Marsilia, în anul 435, dându-și sufletul său in mâinile lui Hristos și lăsând în urmă câteva sute de ucenici. Sfintele sale moaște se află intr-o capelă subterană din Mănăstirea Sfântul Victor, la Marsilia, iar capul și mâna dreaptă sunt așezate în biserică spre inchinare. El a fost considerat sfânt încă din viață. Pomenirea lui se face la 29 februarie în anii bisecți, iar in restul anilor la 28 februarie.