Distribuie

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urâ este un chin.

Toată Legea și prorocii, stau în iubirea către Dumnezeu și către aproapele (Matei 22, 40).

Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (I Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute; porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul și sângele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.

Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă — Hristos o poruncește – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însușirile omului nou trebuie să fie toate noi; nicio însușire veche nu i se potrivește.

Înaintea Evangheliei nu are niciun preț iubirea apărută din mișcarea sângelui și din simțirile trupești. Și ce preț poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-și pună sufletul pentru Domnul, iar peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaște? (Matei 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mișcarea sângelui, de simțirile inimii trupești. Ea spune: Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui (Matei 10, 34-36). Căderea a supus inima stăpânirii sângelui și, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozește inima din această robie, din această silnicie, și o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.

Sfântul Duh ne învață să iubim pe aproapele în chip sfânt. Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firești, trupești, stricate de căderea în păcat.

„Cel ce spune că poate avea amândouă aceste iubiri se amăgește pe sine însuși”, a spus Sfântul Ioan Scăraru.

În ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-și iubi cu aprindere aproapele, trebuie să-și dea o silință neobișnuită să-l iubească așa cum poruncește Evanghelia. Cea mai înflăcărată iubire firească se preface cu ușurință în dezgust, în ură neîmpăcată (II Regi 13, 15). Oamenii și-au arătat dragostea firească și cu pumnalul. Ce plină de răni e iubirea noastră cea firească! Ce rană adâncă e pe trupul ei – împătimirea! Inima stăpânită de împătimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de și-ar îndestula iubirea ei bolnăvicioasă.

Cântarul strâmb este urgisit de Domnul, și cântărirea dreaptă este plăcerea Lui (Pilde 11, 1). Iubirea firească aduce doar cele pământești celui iubit al său; la cele cerești ea nici nu se gândește. Ea se răzvrătește împotriva Cerului și a Duhului Sfânt, pentru că Duhul cere răstignirea trupului. Ea se răzvrătește împotriva Cerului și a Duhului Sfânt, pentru că se găsește sub cârmuirea duhului viclean, duhului necurat și pierdut. Să ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, să ne privim în această oglindă! Privindu-ne în ea, să lepădăm hainele cele vechi în care ne-a îmbrăcat căderea și să ne împodobim cu veșmântul cel nou pe care ni l-a pregătit Dumnezeu.

Veșmântul cel nou este Hristos. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat (Galateni 3, 27). Vă veți îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49), a spus Domnul despre acest veșmânt. Creștinii se îmbracă cu însușirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh. Pentru creștin este cu putință să îmbrace acest veșmânt. Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte (Romani 13, 14), spune Apostolul.

Mai întâi, lăsându-se călăuzit de Evanghelie, leapădă vrajba, mânia, osândirea și toate cele ce lucrează de-a dreptul împotriva iubirii.

Evanghelia poruncește să ne rugăm pentru vrăjmași, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc, să iertăm aproapelui orice ar face împotriva noastră.

Tu, acela ce vrei să urmezi lui Hristos, străduiește-te să plinești cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel de ajuns să citim doar poruncile evanghelice și să ne minunăm de înalta duhovnicie pe care acestea o cuprind în sine. Din păcate, mulți se mulțumesc cu asta.

Atunci când vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu îndărătnicie se vor împotrivi la aceasta stăpânii inimii tale. Acești stăpâni sunt starea ta trupească, în care te afli supus trupului și sângelui, și duhurile căzute, a căror țară supusă este starea trupească a omului.

Cugetarea trupească, dreptatea ei și dreptatea duhurilor căzute îți pretind să nu te lepezi de cinstea în care te afli și de celelalte foloase pământești, îți pretind să le aperi. Tu, însă, poartă cu bărbăție războiul cel nevăzut dus de Evanghelie, dus de Domnul Însuși.

Jertfește tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fără această jertfă nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Săi: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (Luca 9, 23).

Atunci când Domnul este cu tine – să crezi în izbândă: Domnul nu poate să nu fie biruitor. Cere biruință de la Domnul, cere-o cu rugăciune și plâns statornic. Și va veni pe neașteptate lucrarea harului în inima ta; deodată vei simți preadesfătata încântare a iubirii duhovnicești față de vrăjmași.

Încă mai ai de luptat! Încă trebuie să faci dovadă de bărbăție! Uită-te la lucrurile pe care le iubești: îți plac foarte mult? S-a legat foarte tare de ele inima ta? Leapădă-te de ele. Domnul cere de la tine această lepădare. El, Care a așezat legea iubirii nu ca să te lipsească pe tine de iubire și de cele iubite, ci ca tu, lepădând iubirea trupească, să primești iubirea duhovnicească, neprihănită, sfântă, care este cea mai mare fericire.

Cel ce a simțit iubirea duhovnicească va căuta cu scârbă la dragostea trupească, va privi la ea ca la o schimonosire hâdă a iubirii. Întrebi cum să te lepezi de cele ce iubești, căci ele au prins, parcă, rădăcini în inima ta? Spune despre ele lui Dumnezeu: „Acestea, Doamne, sunt ale tale, iar eu cine sunt? Zidire neputincioasă, care nu are nicio însemnătate”. „Astăzi, încă mai călătoresc pe pământ, încă mai pot fi de folos cu ceva celor iubiți ai mei; mâine poate, voi pieri de pe fața pământului, și nu voi mai fi nimic pentru ei!”

„Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgându-mă în chip silnic de cei pe care îi socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; între mine și ei era o oarecare legătură; amăgindu-mă cu această legătură, eu îi numeam, îi socoteam ai mei. Dacă ar fi fost cu adevărat ai mei, ar fi rămas ai mei pentru totdeauna”. „Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul și Stăpânul lor. Ceea ce este al Tău Îți dau, Doamne al meu: acestea mi le-am însușit pe nedrept și în zadar”.

Pentru ei este lucru mai de nădejde să fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este veșnic, pretutindeni-fiitor, Atotputernic, cu nemărginire bun. Pentru cel care este al Său, El este Cel mai credincios, Cel mai de nădejde ajutător și acoperitor.

Dumnezeu dă omului cele ale Sale: și pentru om oamenii devin „ai săi”, vremelnic după trup, veșnic după duh, atunci când Dumnezeu binevoiește să dea omului acest dar.

Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credința în Dumnezeu. Ca toți să fie una, a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Său, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (Ioan 17, 21).

Smerenia și încredințarea în voia lui Dumnezeu omoară împlinirea trupească. Aceasta în seamnă că cea din urmă trăiește prin părerea de sine și necredință.

Fă pentru cei pe care îi iubești ceea ce poți să faci folositor și ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredințezi lui Dumnezeu – și iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, întelegătoare, sfântă. Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotrivește legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.

Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebunești, păcătoase. Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curățirii acesteia. Lepădând vrajba, lepădând pătimirea, lepădându-te de iubirea trupească, află iubirea duhovnicească; ferește-te de rău și fă bine (Psalmi 33, 13).

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu — cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalți, descoperită doar conștiinței tale. Faptele pe care le săvârșești să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufletești.

Dă cinstire aproapelui, fără să iei seama la vârstă, fără să faci deosebirea între bărbat și femeie, fără să te uiți la rangul pe care-l are în lume – și iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul și sângele, nu înrâurirea simțurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiți de slava numelui de creștin nu sunt lipsiți de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiți: ei sunt chipul lui Dumnezeu.

Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, și acolo sunt dator să îl cinstesc.

Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecății lui Dumnezeu; treaba mea este să păzesc cinstirea față de chipul lui Dumnezeu, și prin aceasta să mă păzesc pe mine de iad.

Dă cinstire și orbului, și leprosului și celui bolnav la minte, și pruncului, și răufăcătorului, și păgânului – cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputințele și neajunsurile lor! Ia seama la tine însuți, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta. În creștin, să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povățuirea noastră, și încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veșnicie: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic și te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tămăduitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoți că îl iubești pe Dumnezeu, iar în inima ta trăiește un simțământ de neplăcere fie și față de un singur om, să știi că te afli într-o veșnică amăgire de sine.

Dacă zice cineva:, grăiește Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!… Această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său (I Ioan 4, 20-21).

A arăta iubire duhovnicească față de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. Noi știm că am trecut din moarte la viață, grăiește iarăși Cuvântătorul de Dumnezeu, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (I Ioan 3, 14).

Desăvârșirea creștină stă în desăvârșita iubire de aproapele. Desăvârșita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaște desăvârșire, întru care nu este sfârșit sporirii. Creșterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârșită, pentru că iubirea este nesfârșitul Dumnezeu (I Ioan 4, 16).

Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate, caută să sporești în tine iubirea duhovnicească de aproapele; intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porțile învierii, pe porțile Împărăției cerurilor. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare

Distribuie
4 comentarii la „Sfântul Ignatie Briancianinov despre iubirea de aproapele”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *