Sfântul Ioan Gură de Aur despre rugăciune

Cuvânt despre rugăciune al Sfântului Ioan Gură de Aur

Lumina sufletului Pentru două motive trebuie să-i fericim și să-i admirăm pe cei care Îi slujesc lui Dumnezeu: în primul rând pentru că și-au pus nădejdea mântuirii lor în sfintele rugăciuni, și în al doilea rând pentru că, prin scriere, au păstrat cântările și slujbele pe care le-au oferit lui Dumnezeu, și ne-au lăsat comoara, ca să poată să atragă spre evlavia lor orice lucrare care se întâmplă. Pentru că modul de viețuire al învățătorilor trebuie să se transmită ucenicilor lor, și ascultătorii lor trebuie să devină urmași ai virtuții dascălilor, ca să trăim tot timpul cu rugăciuni, cu cugetare și cu slujire adusă lui Dumnezeu, și pe acestea să le considerăm drept viață, sănătate și bogăție, hotarul bunătăților, adică să ne rugăm mereu lui Dumnezeu cu suflet curat și neprihănit. Pentru că așa cum soarele dăruiește trupului lumină, la fel și rugăciunea dăruiește lumină sufletului. Și dacă orbul pierde pentru că nu vede soarele, nu cu atât mai mult pierde creștinul care nu se roagă mereu și nu pune înlăuntrul sufletului său lumina lui Hristos, care se dobândește prin rugăciune? Și cine nu s-ar mira și nu s-ar uimi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu care se arată tuturor în fiecare zi, dăruind oamenilor o asemenea cinste, încât să-i învrednicească să vorbească împreună cu El?! Fiindcă, într-adevăr, în ceasul rugăciunii vorbim cu Dumnezeu, prin rugăciune suntem legați și de îngeri, și arătăm că ne deosebim mult, prin comuniunea noastră cu El, de animalele necuvântătoare.

Rugăciunea este mai înaltă și decât îngerii Rugăciunea este lucrarea îngerilor care depășește chiar și vrednicia lor, de vreme ce convorbirea cu Dumnezeu este mai înaltă decât vrednicia îngerilor.

Faptul că este mai înaltă și decât îngerii ne învață ei înșiși oferind rugăciunile lor cu multă frică, dându-ne posibilitatea să cunoaștem și să pricepem că, atunci când ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să facem aceasta cu bucurie și cu frică. Cu teamă ca nu cumva să părem nevrednici pentru rugăciune, și plini de bucurie pentru înălțimea cinstirii Domnului, fiindcă neamul muritor s-a învrednicit de o pronie atât de mare, încât să se bucure de convorbirea cu Dumnezeu, prin care uităm că suntem trecători și vremelnici. Cu siguranță, suntem muritori dinspre partea firii, dar prin convorbirea noastră cu Dumnezeu ne mutăm la viața cea nemuritoare, pentru că în chip văzut cel care vorbește cu Dumnezeu devine mai puternic decât moartea și decât stricăciunea. Și, așa cum cel care se bucură de lumina soarelui evită neapărat întunericul, la fel și cel care are privilegiul să vorbească cu Dumnezeu nu trebuie să fie muritor. Pentru că măreția acestei cinstiri ne mută spre nemurire.

Dacă este cu neputință să fie săraci cei care vorbesc cu împăratul și să fie nemulțumiți pentru cinstea care li se dă, cu atât mai mult este cu neputință să aibă suflete pământești cei care se roagă lui Dumnezeu și vorbesc cu El, pentru că moartea sufletului este necredința și viața în fărădelege.

Rugăciunea este viața sufletului Viața sufletului este slujirea lui Dumnezeu și viețuirea care i se potrivește. Viața virtuoasă, însă, și cea care i se potrivește sufletului se unește cu slujirea lui Dumnezeu și, într-un mod vrednic de admirație, felul acestei vieți își pune pecetea asupra sufletelor noastre. Deoarece, fie că cineva este iubitor de feciorie, fie că cinstește cu putere viața în căsătorie, fie că este stăpân în timpul vieții și trăiește cu blândețe, fie este curat de invidie, fie face orice altceva dintre cele care se cuvin, întotdeauna rugăciunea precede și pregătește calea vieții, ca să poată să străbată ușor această cale a evlaviei.

Așadar, nu este cu putință ca cei care cer de la Dumnezeu înțelepciune și dreptate și bunătate și blândețe să nu le dobândească prin rugăciune. Pentru că Scriptura sfătuiește să: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-9). Și în alt loc iarăși ne învață: „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 9-11).

Deci, prin rugăciune Domnul ne-a chemat să luăm parte la acest fel de cuvinte și la asemenea nădejdi, iar noi trebuie ca, ascultând de Dumnezeu, să trăim mereu în rugăciuni și cântări, și să ne îngrijim mai mult de cultul lui Dumnezeu decât de sufletul nostru. Pentru că în felul acesta vom trăi mereu viața care se cuvine oamenilor.

Cel care nu se roagă este mort Pentru că cel care nu se roagă lui Dumnezeu, și nu dorește să vorbească continuu cu El, este neînsuflețit și mort, și nu cugetă după dreptate.

Deoarece semnul cel mai mare al smintelii noastre este tocmai acesta: să nu cunoaștem corect înălțimea cinstirii lui Dumnezeu și să nu iubim rugăciunea, să nu vedem neînchinarea la Dumnezeu ca fiind moarte sufletească. Pentru că, așa cum trupul nostru este mort și miroase urât când sufletul nu este înăuntrul lui, la fel și sufletul care nu se mișcă prin rugăciune, este mort și netrebnic și necurat.

Faptul că trebuie să considerăm lipsa rugăciunii mai rea decât orice moarte ne învață profetul Daniel, acest prooroc mare care a preferat să moară decât să se lipsească pentru trei zile de rugăciune. Pentru că împăratul perșilor nu i-a poruncit să lepede credința, ci să se străduiască să nu se roage vreme de trei zile (vezi Daniel 6, 10).

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem să avem niciun bine în sufletele noastre. Dacă vede că iubim rugăciunea și-L rugăm continuu pe Dumnezeu, și așteptăm ca de acolo să vină toate bunătățile, harul dumnezeiesc atinge durerile noastre și le alină.

Deci, când văd pe cineva că nu iubește rugăciunea, și n-o îndrăgește mult și peste măsură, cred că omul acesta nu are nimic nobil în sufletul Iui. Când văd însă pe un om că nu se satură de slujbe și că el consideră ca fiind paguba cea mai mare să nu se roage continuu, trag concluzia că omul acesta este un lucrător adevărat al oricărei virtuți și templu al lui Dumnezeu. Deoarece, dacă așa cum spune înțeleptul Solomon, împodobirea omului și mersul și râsul dovedesc harismele lui din afară, cu mult mai mult slujirea și adorarea lui Dumnezeu constituie mărturia întregii lui virtuți. Este precum o îmbrăcăminte duhovnicească și dumnezeiască ce transmite sufletului nostru multă frumusețe și strălucire, care rânduiește viața fiecăruia dintre noi, care nu lasă să stăpânească în suflet nimic rușinos și nebunesc, care-L convinge pe Dumnezeu să ne ierte și să ne dăruiască cinstea Lui. Este cea care ne învață să ne îndepărtăm de orice înșelăciune a celui viclean, cea care alungă gândurile rele și nebunești, cea care face sufletul fiecăruia dintre noi să disprețuiască plăcerea. Singura trufie care se cuvine celor care-L cinstesc pe Dumnezeu este să nu slujească nicio lucrare necinstită și să-și păstreze sufletul lor liber și viața lor izbăvită de orice întinare.

Este cu neputință să trăiești viață virtuoasă fără rugăciune Cred că toți știu faptul că este în chip desăvârșit cu neputință să duci o viață virtuoasă fără rugăciune și fără să ai Însoțitor în viața ta. Deoarece cum ar putea cineva să se nevoiască mereu în virtute fără să vină și să-L roage mereu pe Cel Care o oferă și o dăruiește? Iarăși spun, cum ar putea cineva să fie înțelept și drept când nu vorbește cu dulceață cu Cel Care cere aceste lucruri de la noi, dar și mai mult decât acestea?

Antidotul bolilor sufletești Vreau să vă dovedesc în puține cuvinte că, deși suntem plini de păcate, rugăciunile ne curăță repede de ele.

Într-adevăr, ce lucru ar putea fi mai mare sau mai dumnezeiesc decât rugăciunea, de vreme ce se arată că este antidotul sufletelor care se îmbolnăvesc?

Se pare că ninivitenii sunt cei dintâi care prin rugăciunea lor către Dumnezeu au îndepărtat păcatele lor multe, pentru că atunci când au început să se roage, au devenit drepți. Și pe cetatea lor care era obișnuită să trăiască în desfrânare și în depravare, și în viață plină de fărădelege, rugăciunea a readus-o deîndată la modul drept de viețuire, pentru că a biruit vechea lor obișnuință și a făcut ca ținutul lor să se umple de legile cerești. Și tot rugăciunea a adus cu ea la niniviteni și înțelepciunea, și iubirea de oameni, și liniștea sufletească, și grija pentru săraci. Fiindcă nu este îngăduit sufletului să trăiască fără acestea, deoarece în orice cuget s-ar sălășlui, rugăciunea îl arată plin de virtute, îl conduce la desăvârșire și-l ține departe de orice răutate.

Astfel s-a întâmplat și atunci: dacă cineva care cunoștea mai înainte cetatea bine, ar fi venit în Ninive, n-ar mai fi recunoscut-o! Atât de fulgerător a fost schimbat modul imoral de viață cu evlavia! Așa cum pe o femeie sărmană care poartă haine zdrențuite n-ai putea s-o recunoști dacă ai vedea-o după aceea îmbrăcată și împodobită cu veșminte aurite și prețioase, întocmai și cel care ar fi cunoscut mai înainte acea cetate ca fiind săracă și pustie de comorile duhovnicești, n-ar fi putut să-și dea seama că este aceeași cetate pe care rugăciunea a schimbat-o atât de mult și a readus-o la o dispoziție și un mod de viețuire în virtute.

În chip asemănător și o femeie care și-a petrecut toată viața în desfrânare și dezmăț, când a căzut la picioarele lui Iisus, repede a dobândit mântuirea. (vezi Luca 7, 37).

Rugăciunea respinge și primejdiile cele mari Așadar, rugăciunea nu ne curăță doar de păcate, ci poate să respingă și primejdiile cele mari. Minunatul David, care a fost totodată și rege și profet, prin rugăciune a scăpat de primejdia adusă de războaiele multe și grele, folosind-o ca pe o armă unică a oștirii, și dând putere soldaților săi în liniște și tihnă să dobândească victoria. Ceilalți regi își sprijineau nădejdile biruinței lor pe priceperea generalilor, pe diferitele planuri de război, pe arcași, pe sulițași și pe călăreți, în timp ce marele David și-a întărit armata cu sfintele rugăciuni și nu și-a pus nădejdile în privirile și comenzile generalilor, și ale cârmuitorilor, și ale eparhilor, nici n-a adunat bani, nici nu și-a construit arme, ci a coborât din ceruri armura dumnezeiască. Pentru că, într-adevăr, rugăciunea este armură cerească ce poate să păzească de una singură în siguranță pe cei care s-au afierosit lui Dumnezeu.

Pentru că puterea și meșteșugul războinic al pedestrașilor, și experiența arcașilor, și trădarea se arată de multe ori nefolositoare, chiar și observațiile războinice, și vitejia potrivnicilor, și multe altele asemănătoare. Rugăciunea, însă, este armă nebiruită și întăritură sigură, care respinge în același fel miile de soldați ca pe unul singur. Pentru că și minunatul David pe Goliat care venea împotriva lui ca un demon înfricoșător nu l-a biruit cu arme și săbii, ci prin rugăciune (I Regi 17). Atât de puternică armă este rugăciunea pentru regi în lupte și în războaie! Pentru noi, însă, este armă puternică și nebiruită împotriva demonilor.

În același mod și regele Iezechia a biruit în războiul împotriva perșilor fără să-și înarmeze oștirea, ci opunând mulțimii potrivnicilor doar rugăciunea (vezi IV Regi 19). La fel a scăpat și de moarte, înduplecându-L pe Dumnezeu prin evlavia cuvenită, și doar rugăciunea i-a dăruit regelui viața (Isaia 38).

Și iarăși, faptul că rugăciunea curăță ușor de păcate sufletul care a păcătuit, ne învață vameșul care L-a rugat pe Dumnezeu să fie iertat și a primit iertarea (Luca 18, 13). Ne învață și leprosul care, după ce L-a rugat pe Dumnezeu, s-a curățit de lepră (vezi Matei 8, 2). Deci, dacă Dumnezeu a vindecat atât de repede trupul care piere, cu mult mai mult, din marea Sa iubire de oameni, va vindeca sufletul bolnav. Deoarece, cu cât mai prețios este sufletul decât trupul, cu atât este mai firesc ca Dumnezeu să arate grijă mai multă pentru acesta. Și dacă cineva ar vrea să-i numere pe cei care s-au mântuit prin rugăciuni, ar putea să amintească nenumărate exemple vechi și noi.

Pretextul: „Nu cuvintele, ci faptele mântuiesc!” Probabil, însă, că cineva dintre cei care nu vor să se roage fierbinte și cu sârguință ar putea să susțină că Dumnezeu a grăit aceste cuvinte, adică: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Dacă eu aș fi crezut corect că pentru mântuirea noastră este de ajuns doar rugăciunea, cineva ar fi putut să folosească in chip justificat cuvintele de mai sus. Deoarece, însă, cred că rugăciunea este capul bunătăților, și temelia, și rădăcina vieții duhovnicești. nimeni să nu folosească acele cuvinte ca pretext de trândăveală. Pentru că rugăciunea singură nu poate să mântuiască fără celelalte virtuți, nici grija pentru săraci, nici bunătatea, nici orice altceva dintre cele alese, ci toate trebuie să existe împreună în sufletele noastre. Dar rugăciunea constituie rădăcina și temelia tuturor virtuților! Și așa cum părțile de jos ale corăbiilor, și temeliile caselor trebuie să fie puternice, ca să susțină și celelalte părți, la fel și rugăciunile trebuie să fie tari, ca să susțină viața noastră, căci fără ele n-am putea să facem nimic dintre lucrările care ne aduc mântuirea.

De aceea și Pavel ne silește și ne mișcă continuu inimile, zicându-ne: „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17-18). Și în alt loc zice din nou: „Faceți în toată vremea în Duhul tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efeseni 5, 18).

În felul acesta primul dintre Apostoli ne cheamă mereu la rugăciuni prin multe glasuri dumnezeiești. Așadar, după ce am învățat aceste lucruri de la el, trebuie să pășim continuu pe calea vieții prin rugăciune, și prin aceasta să ne însuflețim continuu cugetarea noastră. Pentru că toți oamenii avem nevoie de rugăciune mai mult decât au copacii de apă. Fiindcă nici copacii nu pot să rodească dacă nu beau apă prin rădăcinile lor, nici noi n-am putea să ne desăvârșim în evlavie dacă nu ne adăpăm încontinuu cu rugăciunea. De aceea trebuie ca și atunci când ne sculăm din pat, înainte să răsară soarele, să-I înălțăm rugăciune lui Dumnezeu și când urmează să stăm la masă pentru mâncare, și când trebuie să dormim. Astfel, în orice ceas trebuie să adresăm o rugăciune Domnului, după timpul zilei. Și în perioada iernii, cea mai mare parte a nopții s-o afierosim rugăciunii, și să ne plecăm genunchii, fixându-ne în rugăciune cu multă teamă, și prin slujirea lui Dumnezeu să ne considerăm pe noi înșine fericiți.

Spune-mi, cum vei privi soarele când nu te rogi Celui Care trimite în ochii tăi lumina cea mai dulce? Cum te vei desfăta de mâncare la masă când nu te închini Celui Care ți-a dat și ți-a oferit atâtea bunătăți? Cu ce nădejdi vei petrece vremea nopții? Ce vise aștepți să întâlnești noaptea, dacă nu te întărești pe tine însuți prin rugăciuni și mergi spre somn nepăzit? Vei rămâne neînsemnat și vei fi stăpânit ușor de demonii cei vicleni care mereu ne dau târcoale, luând seama pe care dintre noi vor putea să-l afle gol de rugăciune, ca să-l fure imediat. Dar dacă văd că suntem înconjurați și păziți de rugăciuni, se îndepărtează deîndată, așa cum se îndepărtează tâlharii și răufăcătorii când văd sabia atârnată de șold a soldatului.

Deci, dacă se întâmplă ca cineva să fie gol de rugăciune, este foarte căutat de demoni și împins spre păcate, spre suferințe, spre necazuri.

Prin urmare, toate acestea trebuie să ne înfricoșeze și să ne facă mereu să ne întărim pe noi înșine prin rugăciuni și prin cântări, ca Dumnezeu să ne miluiască pe toți și să ne facă vrednici de Împărăția cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur; Cuvinte de aur vol. 5