mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sfântul Martinian și femeia desfrânată

Sfântul Martinian, bărbatul cel tare, era pașnic în sine și nefricos. El liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. Iar după aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei, vorbeau între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, și se mirau mult de bărbăția și de răbdarea lui.

Dar o femeie desfrânată, auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavol, s-a apropiat de dânșii, zicând:

— Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clătina, nici nu se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui.

Acestea zicându-le și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta, s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea, s-a încins cu o sabie și, luând o traistă, a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri, și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.

Iar când s-a apropiat femeia aceea de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând:

— Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie, și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!

Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie. Apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine:

— Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia aceasta ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, iar de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac.

Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis:

— Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac, nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să flu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci.

Astfel rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând finice, i-a dat să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui. Și a zis către dânsa:

— Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace.

Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Și cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. Și în acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă. Și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.

Deci, făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o, și, spăimântându-se, tăcea. După aceea a zis către dânsa:

— Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?

— Eu sunt, stăpâne al meu!

— Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă.

— Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și, auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de buna podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: „Cinstită este nunta și patul neîntinat„. Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare, n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare, n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov, oare, n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare, n-a avut femeie și n-a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit împărăției cerului. Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita căsătorie și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție.

Astfel grăind și fericitul slăbind, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns:

— Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum.

— Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân.

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa:

— Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară.

Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu
dinadinsul.

Dar Iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun. Deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate, pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și, sărind, a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul. Deci, arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, certându-se pe sine, zicea:

— Ce, Martiniane, nu-ți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic se stinge cu apă, și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul.

Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Atunci, ieșind din foc, a căzut la pământ și, suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu:

— Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea, că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci.

Acestea le grăia zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: „Cât este de bun Dumnezeul lui Israel celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei”.

Iar femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și, luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi:

— Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi, stăpâne, că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o, părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici nu voi mai intra în casa mea, nici nu voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce, ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos, și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință.

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns:

— Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o, femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean.

— Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi, unde să mă duc ca să mă pocăiesc?

— Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!

Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui:

— Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!

Sfântul s-a ridicat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pentru cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis:

— Mergi cu pace, femeie, și mântuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și, vezi, să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte, ca să nu fii batjocorită iarăși de vrăjmaș, și, neslăbind, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc.

din cartea: Biruință asupra desfrânării