Sfântul Nicolae este cunoscut ca unul dintre cei mai grabnici ajutători sfinți, fiind plin de iubire și milă. Iar pentru multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, arătăm aceasta:
Era un bărbat în cetatea aceea dintre cei slăviți și bogați, care mai pe urmă a rămas sărac și neslăvit, căci viața veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase, și acum, fiind lipsit de toate cele de trebuință, căci nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte, cugeta să-și dea fetele sale la desfrânare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos și să câștige pentru el și fetele sale îmbrăcăminte și hrană. Vai, în ce fel de gânduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare!
Deci, bărbatul acela fiind în astfel de cugete rele și gândul său cel rău vrând acum a-l aduce cu ticăloșie în faptă, Dumnezeu, Cel din fire bun, Cel ce nu voiește a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfântul Nicolae, și l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul. Căci auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia, și prin dumnezeiască descoperire înștiințându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul și a cugetat ca, cu mâna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească pe acela împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie și de la păcat.
Însă n-a vrut să-l întâlnească pe bărbatul acela, ca să-i spună lui despre facerea sa de bine, ci în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia cea cu îndurare. Și aceasta vroia s-o facă pentru două pricini: întâi, ca să scape de slava omenească, pentru că ținea seama de ce zicea Evanghelia: „Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor” și a doua, pentru ca și pe bărbatul acela, care odinioară era bogat, iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l rușineze, căci știa că sunt grele unele ca acestea celor ce din bogăție și din slavă cad în sărăcie, fiindcă se rușinează sufletele acelora, aducându-le aminte de bogăția cea mai dinainte. Pentru aceasta a gândit a face așa, după cuvântul lui Hristos: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta„. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine.
Deci, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopții la casa acelui bărbat, și, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Iar dimineață, sculându-se bărbatul și aflând legătura, a dezlegat-o și, văzând galbenii, s-a înspăimântat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înșelăciune, de vreme ce nu aștepta de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul, și cunoscând cum că este adevărat, se veselea și se minuna. Iar de bucurie plângea cu lacrimi fierbinți, și cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulțumea neîncetat, dând laudă Domnului Celui ce se îngrijește de toți. Apoi, pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat și i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta înștiințându-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui bărbatul acela, i-a părut bine. Și iarăși se arăta gata a face aceeași milă și cu a două fiică a lui, sârguindu-se a păzi și pe fecioara aceasta prin nuntă legiuită de păcat. Deci pregăti și altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă, și, peste noapte, ferindu-se de toți, a aruncat-o pe aceeași fereastră, în casa bărbatului aceluia.
Iar dimineață, sculându-se acel om sărac, a găsit iarăși aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se minuna și de acela, și, căzând cu fața la pământ, cu lacrimi fierbinți mulțumea, zicând: „Dumnezeule, voitorul milei și chivernisitorul mântuirii noastre, Care mai întâi m-ai răscumpărat cu Sângele Tău, și acum, casa mea și pe fiicele mele ai izbăvit prin aur din cursa celui rău, Însuți, arată-mi pe cel ce slujește voii Tale celei milostive și bunătății Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pământesc, pe cel ce ne păzește pe noi de pierzarea păcatului, ca să știu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează și care ne izbăvește de gândurile cele rele. Că, iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mâna unui plăcut al Tău, voi da și pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat, și așa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin câștig necurat să-mi aducă mare pierzare„.
Apoi, bărbatul acela rugându-se Domnului și mulțumind bunătății Lui, a făcut nuntă și fiicei sale de a doua, având nădejde în Dumnezeu — căci neîndoită nădejde și-a pus în El — cum că va purta grijă și pentru a treia fiică a lui și-i va da și acesteia să aibă viețuitor iubit, după lege, trimițându-i iarăși aur din destul, tot cu acea mână făcătoare de bine. De aceea nu dormea noaptea, străjuind ca să poată simți pe făcătorul de bine și să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Și, iată, nu după multă vreme, a sosit cel așteptat. Căci a venit și a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae, și ajungând la locul cel obișnuit, tot așa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeași fereastră și îndată s-a întors la casa sa.
Iar tatăl fecioarelor. simțind aurul aruncat pe fereastră. a alergat îndată cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l și cunoscându-l cine este — căci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună și pentru neamul lui cel luminat —, a căzut la picioarele lui sărutându-le, numindu-l izbăvitor, ajutător și mântuitor al sufletelor ce ajunseseră întru pierzarea cea mai de pe urmă. Apoi a zis: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă prin îndurările tale, de mult aș fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Dar acum, prin tine suntem mântuiți din amara cădere în păcat„. Acestea și mai multe grăia cu lacrimi către sfânt. Iar el, abia l-a ridicat pe picioare și cu jurământ a zis aceluia, că în toată viața lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi, sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia, l-a trimis la casa sa.
din cartea: Fapte de milostenie