Sfântul Policarp și hambarele ce nu se goleau niciodată

Sfântul Policarp, fiu de mucenici, avea m⁷ultă milă către cei săraci, pe care îi miluia și îi ajuta după puterile lui încă din fragedă pruncie. Iată, pe scurt, câteva fapte minunate din copilăria sa:

Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau binecredincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa, Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt creștini, acesta a trimis îndată ostași și i-a adus înaintea lui. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp. Si le-a zis Marcion:

– Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați Iui Hristos?

Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere:

– Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la Sfinții Apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori, pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm.

Stăpânitorul, auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Iar Preabunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte, spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, îngerul a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată, creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguința, dar să nu spună nimănui taina aceasta. Apoi s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, a hotărât să-i omoare. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, pe un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cuvenea.

Iar acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. Și după ce a ajuns pruncul la vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Și, ca un fiu de mucenici, se sârguia cu toată osârdia să le urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu și întru toate faptele bune, Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci ascultați, ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sa sufletească, până ce a deșertat de roade toate hambarele ei. Într-una din zile, a mers maica sa la hambare și, aflându-le goale, s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea, s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. Iar el, cu fața veselă, a zis:

– Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem, însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Atunci sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune, îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roade și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei:

– Vino, doamna mea, la hambare, ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu.

Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate vasele pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis:

– Fiul meu preaiubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp.

Astfel a luat acest nume, adică Policarp. Deci, fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și, cu dumnezeiască milă, hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu. văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai către săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și dădea fiecăruia după nevoia lui.

din cartea: Fapte de milostenie