Sfântul Mucenic Vasilevs cu cuviință și cu dreptate păstorindu-și turma, a dus-o în Staulul cel Ceresc unde a și mers, fiind împodobit cu cununa pătimirii. Racla moaștelor sale se vede ca un izvor, izvorând pâraie de vindecări și tămăduind toate bolile trupurilor și ale sufletelor. Pentru aceea cu credință săvârșim sfântă pomenirea sa.
După pieirea lui Maxențiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaș dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin și pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăția Romei cea de la Apus a avut ușurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaș al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu și în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credință.
Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoțind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăție, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur și cu puțini ostași au putut scăpa. Dar deși au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui niște răni de netămăduit și cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu fața în jos la pământ și i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ținea numai în oase. Apoi și oasele lui, fiind fără carne și sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Și n-a murit până ce nu și-a mărturisit păgânătatea și tirania sa, căci cu nevinovăție prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta și pe zeii săi blestemându-i, a murit.
Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soția sa, cu multă slavă și prăznuire. La început era pace și liniște pretutindeni, veselie și bucurie între creștini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăși s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăția Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu și s-a întors iarăși la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărățea cu Constantin și avea în însoțire pe sora acestuia, care era creștină, de aceea primise creștineasca credință și se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creștinătate, ba încă să o și apere. După aceea, împărățind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin și i-a dăruit împărăția Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, și precum lui Hristos Domnul, așa și împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaș.
Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăși pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, și a ridicat asupra creștinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărătești și din toată curtea pe toți cei ce erau creștini – senatori, boieri, slugi și înarmați -, făcându-se foarte străin de acoperământul și de sprijinul lui Hristos. Și întorcându-se către basmele elinești și către viața cea necurată, a început fără de rușine a se tăvăli în necurățiile trupești, făcându-se nesățios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile și fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creștine cu sila le luă, spre ocara sfinților și spre întinarea credinței în Hristos Dumnezeu.
Auzind de aceasta binecredincioasă și creștina împărăteasă, soția lui, al cărui nume era Constanția, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul și îl înștiința prin scrisori pe fratele său, Constantin. Și avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă și deplin înțeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credința creștină, din Italia, de neam cinstit și binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei și a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubește și voiește să fie cu dânsa; apoi îi poruncește ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngrețoșat de un păcat ca acela și a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei și de pizmă ei, i-a spus acel lucru și o rugă, zicând: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul, de Care tu te temi și Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credință îi slujește, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoțire fără de lege”.
Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o și mai mult pentru întreaga ei înțelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Și întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira și-ar fi ieșit din minte; că zace bolnavă și este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulțime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preț, haine scumpe și toate cele trebuincioase. Încă și slugi și slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuința ei. Și încredințând-o unor oameni cinstiți și binecredincioși din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părțile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; și să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea și pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbătești și au ieșit din cetatea Nicomidiei. Și, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a țării Pontului.
Văzând Glafira frumusețea acelei cetăți, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creștinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; și le-a poruncit să întrebe despre creștini. Și au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetățean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creștini și că ei caută pe cei de o credință cu dânșii, a alergat singur la ei și i-a rugat să vină în casa lui și să stea cât vor voi, spunându-le că el este creștin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulți creștini și au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie și au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânșii și episcopul cetății aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun și plin de darurile duhovnicești. Acela întrebându-i cine sunt și de unde sunt, Glafira cea înțeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creștină cu credința, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soției împăratului Liciniu, spunând și despre pricina înstrăinării sale.
Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs și Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toți creștinii Amasiei. Aceasta a zis și robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă și înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creștinii nu aveau o biserică înăuntrul cetății, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii și toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris și la împărăteasa, stăpâna sa, înștiințând-o unde este, la cine petrece și despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârșirea și împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie și cu osârdie a trimis la dânsa avere multă și daruri bisericii și episcopului și i-a scris încredințîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.
Dar nu după puțină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului și, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum și unde se află și a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creștinesc și pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită și Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat și l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înștiințat că a murit.
Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie și Teotim, toți pe cale pătimind multe răutăți de la ostașii cei pagini și cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniță, iar Partenie și Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniță, cu numele Elpidifor, care era creștin cu credința și primitor de străini. Acel Elpidifor, știind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniței cu care se cunoștea, ca să aibă neoprită intrarea în temniță la episcop, el și amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau și cântările cele din toate zilele le săvârșeau în temniță împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopții acesta a strigat pe străjer și l-a întrebat de diaconii săi și despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguința. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blândețile lui”, și, cântând ceilalți psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălășlui la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-și mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit și plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul știa cele ce zicea, că sfârșitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.
După sfârșitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraților, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi și sunt aproape; însă nu vă temeți, nici să slăbiți de necazurile ce au să fie; ci bărbătește și neclintiți să petreceți în credință, ca să nu vă aflați rușinați la venirea Domnului. Apoi să fie deșteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte și cu neabatere priviți spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs și ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase și plăcute ale lumii acesteia să le socotiți că niște gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceți moștenitori împreună cu toți sfinții, săturându-vă de dulceața Împărăției Lui. Să mai știți încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul și mi-a spus care îmi va fi sfârșitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniți, ci întoarceți-vă acolo și să întăriți pe frați întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeți episcop la voi, în locul meu; pentru că așa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.
Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obișnuita sa învățătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, ești ales de Dumnezeu să slujești fraților prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primești răsplătire veșnică la cer. Îți încredințez pe acești doi frați ai mei. Să nu-i părăsești, ci împreună cu dânșii să petreci în necazuri și să te ostenești oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.
După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor și pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînștiințîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie și a poruncit ca iarăși să-l ducă pe sfânt în temniță. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: „Îți voi ierta ție pentru Glafira și cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie și vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.
Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar și toată împărăția sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voiește să ia de la mine, căci te sârguiești a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu și a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voiești a mă depărta de slava cea fără de sfârșit și fără de moarte și a mă cinsti cu cele de puțină vreme și grabnic pieritoare, a căror podoabă și lumină este ura și întunericul cel netrebnic. Dar de voiești să mă asculți pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie și te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru și nu este mai milostiv, mai drept și mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăiește-te și te depărtează de la deșartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.
Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneți-i lui Vasilevs iarăși, sfătuindu-l să se supună voinței noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncați în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăși a mers la sfânt și i-a zis: „Între viață și moarte ești acum, omule! Una din amândouă alege-ți: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să știi că de sabie și de înecarea mării te-ai apropiat”.
Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat și a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu și Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea și a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiți dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înșii și vor fi aruncați în vremea judecății Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpânește pe toți, în focul gheenei cel nestins și în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci faceți cu mine ceea ce voiți, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat și înecat în mare cum ai zis, ci și la munci fără de număr pentru Hristos; și cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”.
Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înțelegând tribunul că-i este cu neputință a-l sfătui și a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul și să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulți creștini și mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peștilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii și cu mulți creștini.
Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostașilor câțiva arginți, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puțin cu cunoscuții săi. Iar aceștia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-și genunchii pe malul mării și întinzându-și mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ai făcut cereștile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele și ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea și toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni și în toți ești și de-a pururea petreci și faci voia celor ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele și păzește pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăvește-o pe ea de ispitele elinești și de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească și strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale crește-o și înmulțește-o. În toată cetatea aceasta și în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet și cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; și pe același popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ți placă ție, că întru toți să se preamărească numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Zicând „Amin”, pe Elpidifor și pe amândoi diaconii i-a cuprins și i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinților nevăzuților noștri vrăjmași; ci a sfărâmat cursele lor și pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmașii noștri. Închinați-vă, fraților și fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin!”. După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: „Săvârșește-ți, prietene, porunca ta!”. Și iarăși, plecându-și genunchii, și-a întins grumajii bucurându-se și veselindu-se; apoi, tăindu-l, și-a săvârșit nevoința sa cea bună.
După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostași, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: „Ne temem că nu cumva să știe împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Și așa ostașii, luând o luntre pescărească și punând într-însa trupul și capul mucenicului, s-au dus departe de la mal și le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul și în altă parte trupul. Creștinii de pe mal plângeau și priveau, între care era și Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului și a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.
În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasilevs a venit în Sinope și acolo vă așteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui și, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânșii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar și eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs și mi se părea că-i dădeam mina și împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: «Precum vezi, ție îți va fi dat»”.
Deci, luând Elpidifor aur destul și toate cele de trebuință pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii și au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaște, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: „La dreapta cetății să aruncați mreaja în mare, că veți afla mărgăritarul cel căutat!”. Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela și oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă și într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulțime de ostași; și a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauți! Deci, mâine de dimineață să-l iei pe el”.
Deșteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetății, unde a găsit semnele acelea și locul pe care în vis i-l arătase îngerul; și îndată au văzut acolo niște pescari dregându-și mrejile pentru vânat și a zis către dânșii Elpidifor: „Ce voiți să vă dăm, numai să aruncați mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi și orice veți vâna al nostru să fie?”. Pescarii s-au învoit și au tocmit prețul. Deci, au aruncat sorții, Elpidifor cu diaconii și asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorțul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim și n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorți pe numele lui Partenie, dar și pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă și nădăjduiesc spre El, că nu în deșert va fi încercarea aceasta”.
După ce au aruncat-o, pescarii au simțit greutatea în mreajă și, zâmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalți”. Și, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; și schimbându-și cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăși să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor și cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar prețul cel tocmit să și-l ia. Dar ei nu voiau să-și ia prețul, deoarece nu pescuiseră pește, ci trup omenesc. Însă, fiind siliți de Elpidifor, l-a luat. Scoțând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie și cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta și se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup și aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup și numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul și bun miros ieșea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruță și l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creștin.
Astfel s-a sfârșit pătimirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârșit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creștinătate și despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oștirii sale și ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu și l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a și murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu și se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea și închinăciunea de la toți, în veci. Amin.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei, glasul al 4-lea: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Vasilevs, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.