Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos și patima trupească

Distribuie

● Un diacon mirean, cu numele Ioan, bărbat îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu, știind desăvârșit nebunia cea prefăcută a Iui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte, pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-I spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul:

— Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?

— Voi merge, voi merge, și îndată a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă și, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său.

Atunci diaconul a zis către dânsul:

— Îmbracă-te, frate, că de vei merge așa gol, apoi eu nu voi merge cu tine.

— Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru și de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta; și aceasta zicând, a alergat înainte.

Și erau acolo două băi, una pentru bărbați și alta pentru femei. Și, lăsând el pe cea pentru bărbați, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis:

— Așteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei.

— Tot una este. Acolo apă caldă și rece, și aici apă caldă și rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca și aici.

Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut și l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând:

— Părinte, cum ți-ai simțit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?

— Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, așa am fost și eu în mijlocul lor. Nici n-am simțit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!

O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viața sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Și era între ei dragoste prietenească întru Hristos și unul altuia își cunoșteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

● Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos avea obicei de a intra în casele celor bogați și făcea nebuniile lui. Și, de multe ori, săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetățean însemnat a păcătuit cu un tânăr și a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată și stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greșit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Și mergând starețul după obicei la aceea casă, jupâneasa a zis către dânsul:

— Oare bine ai făcut, Simeoane, că ai batjocorit slujnica mea și ai îngreunat-o?

Iar starețul, râzând, i-a zis:

— Îngrijește-te acum, îngrijește-te, până ce va naște pruncul; și vei avea un Simeon mic!

Din acea zi, starețul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa și venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine, carne și pește, și zicându-i:

— Mănâncă, femeia mea, mănâncă…!

Iar când a sosit vremea nașterii, o durea pântecele pe acea femeie și n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci, stăpâna ei a zis către sfântul:

— Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască.

Iar el, jucând și sărind, zicea:

— Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieși pruncul dintr-însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!

Auzind aceasta femeia care se primejduia cu nașterea, a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat și a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul și au început a-l avea pe stareț ca pe un sfânt. Iar alții ziceau de Simeon că vrăjește cu ajutorul diavolesc, fiind nebun și îndrăcit.

● Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos ajunsese într-atâta curăție și nepătimire, încât, jucând și între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Și de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor nerușinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul și nesimțitor ca un lemn, așa era luată de la dânsul fireasca poftă, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând:

„Când eram în pustie și aveam multă supărare la început de la patimile trupești și mă rugam lui
Dumnezeu cu lacrimi pentru ușurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi:

— Frate, cum petreci?

— Pătimesc rău, părinte, și de nu-mi vei ajuta, nu știu ce voi face, pentru că trupul mă muncește foarte rău.

Iar starețul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan și mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, ești sănătos!». De atunci n-am mai simțit în mine poftă trupească, nici în somn și nici la arătare”.

Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască și, precum de demult în Sinai rugul de foc, tot așa și el petrecea nears de atingerea femeiască. Și mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată:

— Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îți dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat.

Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greși cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele și, de se jura vreuna că va petrece în curăție, îi dădea galbenii. Însă, după aceea, dacă nu păzea jurământul și greșea cu cineva, sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos o cunoștea îndată și o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduință nemincinoasă de pocăință adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

● După aceasta, s-a întâmplat starețului că mergea pe lângă un loc, unde dănțuiau o mulțime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori și a-l chema la dansul lor, strigând:

— Monahule, monahule…!

Iar el, vrând să pedepsească și să înțelepțească neorânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu și le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât priveau cruciș, iar starețul s-a dus în drumul său. Iar fetele, cunoscându-și strâmbarea ochilor, au înțeles că nebunul le-a făcut lor aceea și alergau în urma lui plângând și strigând:

— Îndreaptă-ne, nebunule, îndreaptă-ne ochii!, pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea.

Deci, ajungându-l, l-au prins și îl jurau cu sila, zicându-i:

— Dezleagă ceea ce ai legat!

Iar el, jucând, a zis către dânsele:

— De voiește vreuna dintre voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi și se va tămădui.

Iar unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu starețul să le sărute ochii lor; și îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngrețoșat de stareț și n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite și plângând.

Și, plecând sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos puțin de la ele, au început și acelea a alerga în urma lui și a striga:

— Așteaptă, nebunule, așteaptă, pentru Dumnezeu; așteaptă-ne și sărută-ne și pe noi!

Dar starețul nu le-a ascultat, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul”, iar alții le socoteau și pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânșii:

— De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel.

din cartea: Biruință asupra desfranarii

Distribuie