Sfântul Teofan Zăvorâtul despre patimi

Sfântul Teofan Zăvorâtul despre patimi. Principala piedică în lucrarea mântuirii noastre o reprezintă patimile. Trebuie să știm să luptăm cu ele.

Un înțelept antic (Lucrețius) a spus: „Viciile noastre la început sunt ca trecătorii, apoi, ca musafirii, iar în cele din umă devin stăpânele noastre”.

Iată cursul firesc al formării patimilor în noi. Cei ce trăiesc după trup, de obicei, acordă foarte puțină atenție acestor stăpâne care dețin puterea în sufletele lor. Insă cei ce trăiesc după duh, oamenii care râvnesc la mântuirea lor, nu pot să nu observe în ce robie cumplită se află și mintea lor, și inima lor, și voința lor față de acești asupritori și cât de greu este să lupte cu ele.

Cercetând adânc, așa zis, însăși natura păcatului și puterea lui asupra omului, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne dă foarte multe sfaturi prețioase și îndrumări practice cu privire la modul în care trebuie să procedăm ca lupta noastră cu patimile să aibă succesul dorit.

Cine s-a hotărât o dată să intre în această luptă, acela, după cuvintele sfântului-nevoitor, nici o clipă nu trebuie să uite mai întâi de toate că lucrarea mântuirii este o lucrare lăuntrică și trebuie să fie alcătuită din acte neîntrerupte de lepădare de sine și apoi să nu uite că în această luptă nimic nu trebuie să socotească a fi neînsemnat.

– Înaintea celui ce râvnește la mântuire – scrie el – stă lupta neîncetată cu latura lui cea rea. În ce constă această latură rea, știe fiecare. În egoism (iubirea de sine), propria plăcere, autocompătimire: în a face totul pentru sine, spre propria mulțumire, în folosul propriu și pentru cinstea proprie. Pentru acțiunile prin care se săvârșesc acestea, nu există un plan. Ele se manifestă uneori numai prin gândul la ceva rău când i se înfățișează minții un subiect rău, alteori printr-un simțământ rău, alteori, printr-o chemare la rău, alteori, chiar împreună cu atracția spre rău, mai mult sau mai puțin puternică… Toate acestea pentru suflet sunt necurate, dar încă nu sunt păcate. Cea din urmă începe cu acordul la rău, care se transformă în hotărârea de a face rău.

– Valul ispitei, după cuvintele preasfințitului, de obicei se desfășoară așa: mai înainte de toate ni se înfățișează în gânduri ceva rău sau ochiul vede ceva rău și ceea ce a văzut stârnește gânduri rele. Aceasta este provocarea. Și aici nu este nici un păcat; căci și una și cealaltă năvălesc fără voia noastră… Dacă voi, imediat ce simțiți că este ceva rău, vă împotriviți lui și vă îndreptați către Domnul, faceți ceea ce trebuie – nevoință duhovnicească. Dar, dacă nu vă împotriviți, ci începeți să vă gândiți și vă gândiți fără să vă întoarceți de la rău și fără să urâți răul, atunci nu mai este bine. Sufletul începe să se clatine… Și nici aici nu există încă păcat, dar pasul spre păcat este deja făcut. Și vă vin gânduri rele, de care nu puteți scăpa. Să vină – aceasta este lucrarea vrăjmașului… Însă, de vreme ce nu le arătați nici cea mai mică bunăvoire, ci imediat vă întoarceți de la ele și rămâneți în această întoarcere, sunteți în bună stare. Așadar, să știți: au venit gândurile rele, să le izgoniți; au venit iarăși, iarăși să le izgoniți, și așa să faceți, fără să încetați, până când vor pleca. Când vor pleca, înseamnă că vrăjmașul a luat-o la fugă. Însă el iarăși va veni… Și atunci iarăși trebuie să faceți același lucru… Așa au și hotărât părinții-nevoitori: dacă omul va alunga primul gând rău — provocarea —, prin aceasta va curma lupta…

Dar, dacă omul se lasă ademenit de acest gând și începe să se gândească la el și se gândește mereu, atunci a făcut al doilea act de cădere în păcat, care constă în atenția față de gândul rău sau în convorbirea cu el. Și nici aici nu există încă păcat, ci numai se pune începutul lui. Al treilea moment al căderii în păcat este consimțirea față de gândul cel rău, când omului îi place să se încep gândească la el și însăși fapta i se pare plăcută. Aici este mai mult din păcat, dar încă nu este păcat. Este necurăție… Al patrulea moment al căderii în păcat este înclinarea voinței, dorința cea păcătoasă, chiar dacă nu este încă decisivă. Aici este deja păcat; căci este un lucru liber consimțit. Sentimentele nu le putem întotdeauna stăpâni, dar dorințele se află în puterea noastră. Însă toate acestea încă nu sunt un păcat real, ci numai prefața lui. Al cincilea moment este acordul față de păcat sau hotărârea de a păcatui. Aici este păcatul real, dar numai lăuntric. După asta nu va întârzia să apară nici păcatul cu fapta…

Și aceasta este adevărata cădere, dezastrul sufletului, pierderea harului, căderea în stăpânirea vrăjmașului… Așadar… alungați gândurile, fără să intrați în discuții cu ele, înăbușiți imediat consimțirea, nimiciți dorințele… În acestea constă toată lupta… Se întâmplă ca gândul, consimțirea și dorința să aibă loc toate în același timp. Nu-i nimic… În acest caz toate sunt ca o provocare… Și lupta le alungă ușor pe toate.

– Important este să nu aruncați niciodată armele de luptă. Fiți întotdeauna ca ostașul care stă de pază, uitându-vă neîncetat în jur, de teamă să nu se furișeze vrăjmașul și să nu vă înșele cu ceva… Îndată ce observați că se apropie răul, loviți-l – cu dușmănie, cu ură și cu mânie. Este totuna cu a lovi în pieptul adversarului. Apoi strigați către Domnul, către Maica Domnului și către Îngerul Păzitor după ajutor. Și nu încetați să strigați până când răul nu va trece… Toată lucrarea vieții lăuntrice constă în: a-l observa pe vrăjmaș, a-l lovi în piept și a striga către Domnul…

Patimile sufletești în noi sunt la fel ca așa numitele boli trupești de lungă durată. Iar în timpul îmbolnăvirilor trupului, de obicei facem așa: de îndată ce se întețește febra în noi sau crește temperatura, luăm chinină; dacă încep să ne doară plămânii, după sfatul medicului, mergem să ne tratăm unde este clima caldă și așa mai departe. Într-un cuvânt, ne grăbim să prevenim dezvoltarea bolii cât nu este timpul trecut. Exact așa ne sfătuiește să facem preasfințitul Teofan Zăvorâtul și atunci când iau naștere în noi gândurile și dorințele păcătoase, curmându-le chiar la început.

– Să nu credeti — scrie el — că puteți îngădui, fără să fiți pedepsiți, libertate gândurilor, sentimentelor, cuvintelor și faptelor. Trebuie să le țineți pe toate în frâu și să le dirijați singuri… Dacă încep să vă vină în minte gânduri păcătoase, alungați-le imediat… Dacă vrăjmașul este neobservat și îngăduit, să vă așteptați fie la răni, fie la zdrobire. Însă, dacă vrăjmașul este observat, nu este înfricoșător. Doar să vă răstiți la el — și va fugi. Vicleșugul vrăjmașilor noștri duhovnicești este că imediat ce sunt descoperiți, fug, deși acest lucru, desigur, nu se întâmplă întotdeauna. Există și în acest caz ștrengari care, neținând cont de nimic, tot vin și ne sâcâie.

În cazurile în care gândurile nu pleacă și continuă în mod sâcâitor să ne tulbure sufletul, sfântul ne sfătuiește să întărim starea de veghe și să-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor.

– Cea mai puternică și atotzdrobitoare sabie pentru cei ce luptă în plan duhovnicesc spune el este deprinderea cu rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea, oricum întotdeauna este sabie… Însă aceasta, dacă ne deprindem cu ea, este o sabie îndreptată neîncetat spre cele din jur și înfricoșătoare pentru vrăjmași. Apucați-vă să exersați în ea până când vă deprindeți cu ea. Începeți cu puțin: după fiecare pravilă de dimineață și de seară, dacă nu vă împiedică nimic, rostiți: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” timp de cinci minute…

– Fiind cu gândul la prezența Domnului — continuă sfântul — strigați către El, așa cum vorbiți cu cineva — față către față și încredințați-l lui vindecarea sufletului, zicând: vezi, Doamne, ce e la mine!… Nimic din acestea nu-mi doresc… Ajută-mă și alungă aceste provocări… și cele asemenea lor…

– Vrăjmașul nu iubește inimile liniștite… și, iată, încearcă să găsească modul în care să strângă inima și liniștea cea dulce de la ea să o alunge. Rugați-vă Domnului și Maicii Domnului… și totul va trece… Numai să nu cârtiți și să nu vă supărați, ci să spuneți: așa merit! Și adăugați: „Iartă-mi, Doamne, păcatele mele, știute și neștiute!” Vrăjmașul vă chinuie fără rost, dar voi, transformând acest chin în chinuire pentru păcate, îl păcăliți, făcând arma lui arma simțământului sufletesc…

– Puneți-vă ca lege de fiecare dată când vi se întâmplă nenorocirea, adică atacul vrăjmaș sub forma gândului sau a simțământului rău, mai ales atunci când gândurile nu pleacă, să nu vă limitați doar la respingere și la ne-consimțire, ci să adăugați la ele rugăciunea până la formarea în suflet a gândurilor și simțămintelor opuse. Și întotdeauna să săvârșiți astfel lupta voastră cu păcatul.

În lupta cu patimile și, în general, dacă dorim să ne supraveghem permanent ca viața noastră să se desfășoare pe făgașul corect, așa cum cere legea creștină și buna conștiință, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuiește să nu ne raportăm la nimic fără atenția cuvenită și nimic să nu socotim a fi neînsemnat.

– Oricât de mic și slab ni s-ar înfățișa lucrul pătimaș — spune el —, trebuie să ne raportăm la el ca la lucrul cel mai mare și mai puternic. Când beți apă, scoateți și cea mai mică musculiță care a căzut în cană; când vă înțepați la deget, chiar dacă ghimpele este foarte mic și abia se vede, vă grăbiți să scăpați de neliniștea pricinuită de el; când vă intră în ochi cel mai mic fir de praf și chinuie ochiul, faceți mari demersuri să vă curățați mai repede ochiul de praf. Așa să vă puneți ca lege să lucrați și în privința patimilor: oricât de mici vi s-ar înfățișa, grăbiți-vă să le alungați și să faceți acest lucru fără milă, ca nici urmă din ele să nu rămână.

Cum să le alungați? Prin pornirea potrivnică a mâniei sau prin supărarea față de ele. Imediat ce observați patima, străduiți-vă să stârniți mai repede în voi supărarea față de ea. Această supărare este respingerea fermă a patimii. Patima nu se poate menține altfel decât prin consimțirea la ea, iar prin supărare se nimicește orice consimțire… Patima chiar va pleca sau va pieri la prima ei arătare. Și iată unde este îngăduită și bine-folositoare mânia. La toți Sfinții Părinți am găsit că mânia tocmai pentru acest lucru este și dată, ca să ne înarmăm cu ea împotriva mișcărilor pătimașe și păcătoase ale inimii și cu ea să le alungăm.

●

Fiind de acord cu faptul că lupta cu păcatul, în orice ar consta și oricum s-ar manifesta, în general nu este un lucru ușor, preasfințitul Teofan Zăvorâtul nu vede, totuși, in aceasta ceva peste puterile noastre, cu condiția să ne apucăm de ea cu deplină fermitate și cu supraveghere permanentă asupra noastră înșine, fără să fim indulgenți cu noi în ceva anume.

– Actele lepădării de sine, prin care trebuie să ducem această luptă – scrie preasfințitul – nu sunt ceva extraordinar, ci se săvârșesc printre obișnuitele treburi ale vieții zilnice și constau în hotărârile lăuntrice și în întorsăturile voinței. Ele pot fi în orice cuvânt, privire, gest și în orice fleac. Trăsătura lor distinctivă constă în a nu îngădui propria plăcere, nici în mult, nici în puțin, ci a merge în toate împotriva sinelui. Însă a nu ne fi milă de sine nu înseamnă a prăbuși munții peste noi, ci a duce aceeași viață obișnuită fără să ne îngăduim slăbiciuni față de ceva anume… De exemplu, bat clopotele pentru utrenie. Grija de sine ne spune: mai stau un minuțel… Nu o ascultați – și aceasta este o lovitură în capul grijirii de sine. Stând în biserică, simți îndemnul de a te sprijini de perete. Refuză acest îndemn și stai drept… și, iată, încă o lovitură. Îți vine în gând să ieși, să te aerisești… Refuză aceste gânduri… și, iată, încă o lovitură. Vii acasă de la utrenie și vrei să te culci: nu te culca. Sau vrei să citești o carte stând culcat… nu citi așa. Șezi drept și citește…

– Și la fel să faceți în toate. Poate că acesta este un fleac, dar din lucruri mărunte se alcătuiește ceva măreț. La sfârșitul zilei veți vedea cum conștiința vă va spune că stați bine de strajă. Și aceasta este o mângâiere. Iar, în primul rând, obișnuindu-vă cu acest mod de lucru în privința acestor fleacuri și în cele mari cu atât mai bucuroși veți face la fel.

– Nu vă speriați de eșecuri și nu vă tulburați din pricina lor… Dați greș? Mustrați-vă pe voi înșivă și altădată străduiți-vă să nu mai dați greș. Dați iarăși greș… faceți iarăși același lucru… Și veți ajunge până acolo încât să nu mai dați greș.

– Lepădarea de voia proprie se poate face la fiecare pas… Este o lucrare lăuntrică. Hotărâți-vă să nu mai procedați după cerința trupului, spre plăcerea lui și nici din nevoie…, și veți avea experiența lepădării de voia proprie în fiecare minut… Numai să nu vă tulburați iarăși din pricina eșecurilor. Lăsați-le să fie… nu renunțați la intenția permanentă de a proceda împotriva trupului cu privire și la lucrurile mari, și la cele mărunte.

– Nu deznădăjduiți! Nimic nu dobândiți dintr-o dată. Amintiți-vă cum ați învățat să împletiți, să citiți, să scrieți. Câte eforturi ați depus! Iar acum toate acestea sunt lucruri obișnuite. Așa trebuie să fie și cu sufletul. Acum vă este greu să trăiți în armonie cu gândurile. Dar apoi vă va fi ușor. Numai că nu trebuie să încetați lupta cu ele… Ci să tot luptați încontinuu… Nu se poate așa încât să începeți și imediat să ajungeți la al treilea cer! Mai întâi trebuie să răbdați osteneală și sudoare, iar apoi vor începe să apară și roadele… A avea totul dintr-o dată este totuna cu a vă dori să urcați pe scară de la prima treaptă direct în vârf. Trebuie neapărat să treceți de la o treaptă la alta și să mergeți pas cu pas. De aceea trăsătura fundamentală a vieții creștine este răbdarea. Noi pentru toate avem o scuză: este greu!… Greutatea nu înseamnă imposibilitate… Începeți să luptați și luptați. Dacă ați dat greș, osândiți-vă pe voi înșivă și hotărâți-vă să nu mai cădeți… Încetul cu încetul vă veți obișnui. Numai să vă apucați serios de lucru. Este nevoie, în primul rând, să luați hotărârea nu numai de a îndrepta tot ce este rău, ci și orice îndemn către rău să-l stârpiți din inimă. Deseori parcă ne dorim ca cineva străin să se îndure de noi și să schimbe totul în noi cu un singur cuvânt. lată, tocmai aceasta este principala înșelăciune cu care vrăjmașul îi ține pe toți păcătoșii în mâinile sale. Nimeni nu poate îndrepta răutățile noastre în afară de noi înșine. Așadar, dacă vă simțiți așa și nu vreți să rămâneți așa, începeți lucrarea îndreptării voastre. Greutăților nu are rost să le acordați atenție. Trebuie să puneți împotriva lor convingerea că țelul vostru de acum înainte este drept și că mijloacele care vă sunt date vă duc cu siguranță la el. Datorită acestei convingeri toate neliniștile se vor depărta, iar sufletul se va umple de bună nădejde. Totuși nu trebuie să ne punem niciodată nădejdea numai în puterile noastre; ci, când avem o neliniște în suflet, imediat trebuie să ne adresăm Domnului și să tot strigăm până când neliniștea va înceta.

– Stă în puterea noastră să ne lepădăm de patimi? — întreabă vlădica. Și tot el răspunde la ea: da, stă în puterea noastră! Dacă voim, totul putem. Căci, dacă vrem — căutăm; căutând — ne rugăm; rugându-ne — ajutor primim și cu acest ajutor totul putem face. Așa spune apostolul: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filip. 4, 13). Dar, desigur, nu trebuie să cerem cu nepăsare și să nădăjduim pe jumătate, ci și una și alta să fie puternice, profunde, pline de râvnă.

●

Mulți cred că, dacă cineva a hotărât să înceapă lucrarea îndreptării de sine, acela mai întâi de toate trebuie să-și încordeze forțele pentru lupta cu acea patimă care stăpânește mai mult decât celelalte în el, iar apoi, încetul cu încetul, să îndrepte și restul patimilor. Unuia dintre cei care au dorit să cunoască părerea preasfințitului cu privire la această problemă, Sfântul Teofan Zăvorâtul i-a răspuns astfel:

– Ați dori să știți care este patima dumneavoastră principală. La această întrebare vă amintesc povestirea despre un ascet care i-a pus starețului său o întrebare asemănătoare și anume: cu care patimă să mă lupt mai întâi? Starețul i-a răspuns: să te lupți cu aceea care te luptă pe tine acum — și la un moment dat vei descoperi care este principala ta patimă…

●

În afară de îndrumările generale cu privire la esența și modul în care trebuie să se desfășoare lupta noastră lăuntrică cu patimile, găsim la Sfântul Teofan Zăvorâtul multe sfaturi înțelepte și pentru cazurile speciale din această luptă cu, așa zis, păcatele noastre de zi cu zi, cum ar fi: mânia, arțagul, irascibilitatea, judecata și așa mai departe.

Ca mare cunoscător al naturii omenești, al stării ei adevărate, vătămate, preasfințitul Teofan Zăvorâtul afirmă cu fermitate că cea mai mare parte a manifestărilor păcătoase, mai sus pomenite, are în noi ca izvor iubirea noastră de sine, peste măsură de bolnăvicioasă, ori, așa cum se exprimă el, „autoaprecierea” noastră — înalta părere despre sine. Tocmai în lupta cu ea trebuie să ne încordăm forțele, după sfatul preasfințitului. Astfel, unei persoane el îi scrie:

– Mânia și supărarea provin din autoaprecierea potrivit căreia socotim și simțim că merităm multe; de aceea, când cineva îndrăznește să nu ne dea ceea ce ni se cuvine, ne enervăm și punem la cale răzbunarea. Faceți bine că nu vă îngăduiți aceste sentimente, dar nu faceți bine că le lăsați uneori să zăbovească mult timp în dumneavoastră. Timp de câteva zile vrăjmașul va stârni în dumneavoastră furtuna răzbunării. Străduiți-vă să faceți în așa fel încât, nelăsând nici o clipă să treacă, să țineți cu tot dinadinsul să nimiciți autoaprecierea dumneavoastră.

Puneți-vă ca lege: 1) în fiecare clipă să așteptați necazul și, atunci când vine, să-l întâmpinați ca pe un musafir poftit: 2) când apare ceva gata să vă supere și să vă necăjească. alergați mai repede cu atenția în inimă și, pe cât puteți, străduiți-vă să nu aceste simțăminte să renască. Încordați-vă și rugați-vă. Dacă nu veți lăsa aceste simțăminte să renască, veți pune capăt tuturor; căci toate provin din simțăminte. 3) Nu luați seama la cel ce vă insultă, nici la insultă; căci veți găsi nurnai un reazem tare pentru supărare și răzbunare; scoateți-vă acestea din cap. Lucrul acesta este foarte important. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, sentirnentul răutății nu va putea fi potolit. 4) La toate loviturile acestea adăugați: a avea privire plină de iubire, ton plăcut în vorbire, atitudine afectuoasă și, în principal, a evita pe cât posibil să le amintiți cumva celor ce v-au jignit de nedreptatea lor. Lucrați așa ca și cum ninic nu s-ar fi întâmplat din pricina lor.

Toate aceste punctulețe osteniți-vă să le chibzuiți bine și să cântăriți toate situațiile, descoperind când și cum pot fi ele aplicate în decursul vieții voastre. La nimicirea autoaprecierii trebuie să vă trudiți numai o dată, iar apoi va fi mai ușor să o duceți la bun sfârșit și va muri repede de tot. Atunci se va și forma în suflet un anumit reazem pentru pacea lăuntrică! Autoaprecierea, dacă există, nu numai atitudinea față de oameni v-o tulbură, ci dobândește și atitudinea față de Dumnezeu – și este vicleană, ca diavolii – și se ascunde în mod iscusit în cuvinte smerite, sălășluindu-se în inimă… Luptați-vă cu ea. Faceți bine că vă căiți pentru aceste simțăminte și le mărturisiți părintelui duhovnic. Dar se pare că faceți acest lucru atunci când vă descărcați inima înaintea cuiva; dar și numai simțămintele chiar dacă nu sunt scoase la iveală, trebuie să le mărturisiți. Acest lucru se află în rândul mijloacelor de distrugere a autoaprecierii. Autoaprecierea omoară întreaga viață, de aceea merită să trudiți la nimicirea ei.

– Mai mult decât orice, trudindu-vă astfel, rugați-vă, căci fără Domnuł nimic nu puteți face aici. Din păcate, uităm adesea de Acela care a spus: fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5).

Cu privire la aceeași problemă, în alt loc preasfințitul scrie:

– Tot vă supărați. Acest lucru înseamnă că vă socotiți o persoană care comandă… Ați spus și s-a făcuť însă oamenii sunt liberi și comanda nu este un lucru nimerit. Supărarea ce o aveți pentru neglijența celorlalți este pe placul voii dumneavoastră. „Cum a îndrăznit?… Doar i-am spus!…” Dacă veți proceda așa, veți face din dumneavoastră (scuzați-mă) o persoană supărăcioasă – un buboi foarte sensibil chiar și la adierea aerului, nu numai la împotrivirea celorlalți. Fiți cu ochii în patru și veți vedea că, atât timp cât va fi vie în dumneavoastră stăpâna (iubirea de sine), nu vă veți stăpâni irascibilitatea… Ea este cea care comandă totul. Scoateti-o afară pe ușă și pedepsiți-o să nu mai îndrăznească să dea ochii cu dumneavoastră.

– Este nevoie de mai multă smerenie… Vorbele sau pornirile mânioase, cuvintele supărătoare pentru ceilalți nu provin dintr-o boierie? Tocmai această conștiință a boieriei este mândrie, un lucru foarte neplăcut înaintea lui Dumnezeu și foarte vătămător în viața morală. Pătrundeți în lăuntrul lui și scoateți această rădăcină a nenorocirilor care lâncezește nederanjată dacă se arată. Nu spuneți „nu pot”. Cuvintele acestea nu sunt creștinești. Cuvinte creștinești sunt: totul pot. Însă nu de unul singur, ci în Domnul, Care mă întărește, așa cum ne încredințează apostolul. Iar Înțeleptul Solomon scrie că frica de Dumnezeu ne învață tot binele. Cereți-l Domnului un asemenea povățuitor. Rugați-vă: „Doamne, sădește frica Ta în mine!” Cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților Părinți vă vor lumina, iar conștiința va lua asupra sa dreptul de a vă trezi la realitate și de a vă sprijini.

– Dumneavoastră, se pare, credeți că mânia face parte din firea noastră de vreme ce este urmarea denaturării ei. Cel ce biruie mânia, nu firea o biruie, ci stricăciunea firii o nimicește și duce firea la rangul ei firesc. În realitate, această stricăciune se manifestă în grade diferite: la unii mânia nu există aproape deloc – mila lui Dumnezeu, dar la alții este mai fioroasă decât toate fiarele. Cei din urmă, dacă o biruie, cunună mucenicească primesc, iar cei dintâi, pentru lipsa mâniei, chiar nu primesc nimic. Așadar, binevoiți să vă biruiți mânia, așteptând pe viitor cununa mucenicească. Dacă supărarea dumneavoastră este urmarea temperamentului, atunci vina cuprinde aici numai acea parte în care conștiința se poartă cu indiferență față de aceste porniri. Oftați și căiți-vă de fiecare dată. Acesta este unul dintre păcatele zilnice. Lepădarea de toate săvârșită cu inima este cu putință pentru toți și, așa cum reiese din Predica de pe munte a Mântuitorului, este obligatorie pentru toți.

În afara mâniei și a irascibilității a acestor păcate principale, după părerea Sfântului Teofan Zăvorâtul, păcate pe care le facem zi de zi – în corespondența lui cu cei ce au pus această întrebare există nu puține locuri și spre mustrarea altor patimi, de asemenea, foarte obișnuite în viața noastră de obște, cum sunt judecata, vorbirea de rău și, în general, neînfrânarea oamenilor în vorbire.

Cine nu se plânge de răul pricinuit de patimile mai sus arătate?! Plângerile acestea reies și din paginile sfintelor cărți, unde limba noastră rea este comparată fie cu sabia ascuțită, fie cu focul atotarzător, fie cu săgeata ucigașă și așa mai departe. De neînfrânarea limbii nu rareori s-au plâns și sfinții nevoitori: Antonie cel Mare, cu privire la unii dintre ucenicii săi, s-a exprimat odată foarte potrivit, zicând: „Ei sunt buni, însă curtea lor nu are porți”, subînțelegând prin această expresie metaforică vorbăria nepotrivită și dăunătoare a celor ce viețuiau împreună cu el în mănăstire.

Obiceiul dăunător al vorbirii de rău și întrebuințarea limbii la rău se înrădăcinează în chip deosebit în noi și sunt biruite cu greu, deoarece chiar instrumentul păcatului – limba – este permanent prezent în noi și se află la deplina noastră dispoziție ca un instrument supus.

Dintre numeroasele feluri de păcate săvârșite cu limba, preasfințitul Teofan Zăvorâtul se ridică deosebit de puternic împotriva obiceiului nostru drag de a petrece timpul în vorbărie deșartă și judecată.

– Limba?! Nu există lucru mai vătămător din cele de sub cer – spune el într-una dintre scrisori. Ar fi de dorit să se întâmple astfel încât pentru fiecare lucru nepermis pe care îl săvârșește, să o înțepe ceva (chiar un ac); atunci ar fi mai tăcută, nu ca mașina care începe să scârțâie atunci când este pornită.

– Mi-ați scris că deseori vă tulbură conștiința după discuțiile cu vizitatorii. Tocmai aici poate fi izvorul irascibilității dumneavoastră. Nu este deloc de mirare că se întâmplă așa… Căci legea este categorică — să nu îngăduiți nimic împotriva căruia se ridică conștiința. Și binevoiți să faceți așa. În conștiință vă vorbește Însuși Dumnezeu. Prin urmare, pe ea trebuie să o ascultați mai mult decât pe oricine. Vă mustră pentru vorbăria deșartă și judecăți? Nici să le mai îngăduiți. Lăsați-i pe ceilalți să vorbească în deșert, iar dumneavoastră tăceți și mărturisiți-l Domnului păcatele pe care le aveți. Nimeni nu vă trage de limbă. Singuri începeți să vorbiți și tot singuri puteți și să nu vorbiți… Dar dumneavoastră vă amestecați și începeți, fără rost, să spuneți ce aveți pe inimă… Probabil vă îndeamnă să luați parte la discuție zicala: ce mai spune lumea? Ceea ce spune lumea, nu știți. Dar ceea ce spune Dumnezeu, știți din mustrarea conștiinței. Așadar, trebuie să urmăriți ceea ce este adevărat, nu ceea ce este întru totul necunoscut: acestui punct binevoiți să-i acordați atenție.

Încercați să faceți așa… când greșiți prin osândire și conștiința vă chinuie, cercetați și vedeți cum ați ajuns până acolo și pe viitor străduiți-vă să nu mai mergeți pe această cale. Dacă păcatul acesta iese iarăși la iveală, iarăși procedați așa și așa să faceți întotdeauna, cu hotărâre în acest sens și purtându-vă așa încât să nu mai ajungeți să judecați. Trebuie să vă abțineți o dată, de două ori, iar apoi vă va fi mai ușor. De obicei se întâmplă acest lucru când vizitați guri-sparte (persoane cărora le place să clevetească și să-i osândească pe ceilalți). Ajungând la ele, și dumneavoastră însevă deveniți gură-spartă. Însă dumneavoastră, cum vă apropiați de ele, pregătiți-vă să nu cădeți sub influența vorbirii lor de rău, iar pentru aceasta înviați în suflet frica de Dumnezeu și amintirea despre prezența Domnului, Căruia aveți râvnă să-I faceți pe plac. În timpul derulării vorbirii de rău surprindeți unul din cuvintele potrivite ale vorbitoarei și treceți mai repede Ia alt subiect…

– Nu credeți că este posibil să includeți în discuțiile obișnuite lecturi cu conținut duhovnicesc și laic, întotdeauna serioase și, cu toate acestea, neplicticoase? Cum să faceți acest lucru, nu știu, dar gândiți-vă și născociți. Cu ce să începeți?… Citiți povestiri. Dacă întâlniți vreuna ziditoare de suflet, memorați-o bine și, în cazul în care cei adunați se satură de vorbit… și devin tăcuți, ridicați glasul: „Ce povestire interesantă am citit!” și așa mai departe.

Faceți așa prima, a doua și a treia oară… și ceilalți vor începe să aștepte de la dumneavoastră câte o povestire de fiecare dată. Atunci veți putea ridica glasul, zicând: „Dar numai eu vă povestesc?! Haideți să hotărâm ca fiecare dintre noi care a citit ceva interesant să ne povestească tuturor sau să ne citească” și așa stau lucrurile aici.

●

Sub influența unora sau altora dintre sfaturile preasfințitului-nevoitor, multora li s-a născut dorința de a urma sfaturile lui, dar s-au plâns de faptul că nu au găsit în ei, nu se știe din ce motive, statornicia cuvenită în gânduri și fermitate în dorințe ca în mod statornic, fără șovăire, să meargă pe calea hotărârilor lor; de asemenea, s-au plâns de faptul că în sufletele lor se simte o dedublare. Cu prilejul acestor declarații, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie:

– Vă plângeți de nestatornicia stărilor sufletești… Dar în viața lumească nu este ceea ce este în chilia călugărească… De la voi nici nu se cere ceea ce se cere de Ia călugări. Dacă există frica de Dumnezeu și dorința de a proceda în toate potrivit poruncilor, este de ajuns dacă mai adăugați răbdarea și recunoștința. Iar stările înalte de rugăciune vin numai ca cercetări ale lui Dumnezeu.

– Este esențial necesară schimbarea inimii, iar toate rânduielile exterioare sunt nimic… dacă nu le schimbați. Însă fără schimbarea inimii totul se transformă în nimic: și posturile, și privegherile, și lecturile, și rugăciunile… și toate nevoințele. Cunoscând acestea, așa să și faceți, având cel mai mult în intenție să îndreptați inima și către Domnul s-o orientați. Si iată ce iese… V-ați dorit să dobândiți duh urnilit… Chiar ați întâlnit discuții despre pocăință, care v-au arătat cum se face acest lucru. Discuțiile acestea v-au determinat să vă urmați gândurile. Ați început să le urmați și ați aflat că nici cinci minute nu ați putut menține concentrarea lăuntrică. Apoi o cărticică v-a învățat să nu osândiți; ați mers la NN. să luați masa de prânz… Și acolo, probabil, toată lumea a despicat firul în patru… V-ați hotărât să nu rătăciți cu gândul și să nu osândiți. Nici una, nici alta nu ați reușit să faceți. Și v-a fost dat să conștientizați că cel mai bine pentru dumneavoastră este să vă înțelegeți propria neputință. Aveți o întreagă istorie a nereușitelor cu privire la orânduirea vieții lăuntrice. Însă rezultatul este prost… V-ați mărturisit propria neputință și v-ați descurajat… Acest lucru înseamnă că sunteți total indiferent față de bunăstarea dumneavoastră duhovnicească… și, fără supărare, o lăsați așa cum este, neținând seama de conștiință, deoarece vă este nefavorabilă. Știind că există liniște adevărată, tocmai în partea aceasta trebuie să și trageți, în partea în care ea se dă. Trebuie să căutați raiul pierdut ca să îl preamăriți pe cel găsit. Fără acesta totul va fi la fel… veți alerga după ceva și apoi vă veți întrista și vă veți supăra… Iarăși veți alerga și iarăși vă veți întrista. Nu vă amintiți cum vă doreați în copilărie să prindeți din urmă curcubeul? Exact așa este și acum, când alergăm după ceva anume… Domnul a spus clar: iată ce căutați și iată ce va fi… Luați jugul Meu asupra voastră… și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Iar fantezia înșelătoare ne obligă să căutăm ceva și pentru aceasta ne promite ceva… și la urmă iese nimic. Oare așa să și rămânem?! Doar știm foarte bine ce se oferă într-o parte și ce se oferă în cealaltă parte… Sufletul însuși trebuie să aleagă. El trebuie să dea socoteală pentru tot și lui i se cuvine cinstea… Nimeni altul, totuși, în afară de Domnul nu creează și nu oferă nimic. Suspinați către El. El este aproape. Eu bat, spune El, poate îmi deschide cineva! Voi împlini ceea ce trebuie să faceți. Ca gândurile voastre să nu rătăcească, trebuie să aveți un asemenea simțământ încât să fiți zăvorâți fără ieșire în inimă cu Dumnezeu… și pentru gândurile străine loc nu va fi. Ca să nu-i osândiți pe ceilalți, trebuie să vă simțiți profund propria păcătoșenie și să vă întristați pentru ea, plângând pentru suflet de parcă ar fi mort. Cineva a spus: când ai mortul tău acasă, nu te apuca să te îngrijești de morții vecinilor.

●

Unul dintre mijloacele mai mult sau mai puțin potrivite pentru îndreptarea de sine unii oameni îl socotesc a fi notarea zilnică a tot ceea ce au făcut bine și rău. Însă cunoscătorul profund al vieții duhovnicești, preasfințitul Teofan Zăvorâtul nu încuviințează aceste notițe, socotind că această osteneală este puțin folositoare.

– Zoresc să vă spun un cuvânt despre ceea ce mi-ați trimis (evident, fusese trimis un caiețel cu notițe despre ce și cum s-a lucrat). Deși aceasta nu este o osteneală cu totul deșartă, totuși, este una care nu vă poate duce la țel. Dacă ne-ar mântui numai faptele, atunci, desigur, notele și-ar avea locul lor, ca și răspunsurile elevilor. Însă în lucrarea mântuirii calculele matematice nu sunt bune la nimic și nu au nici o aplicare. Cu privire la ceea ce este sau are loc bun în noi, există o singură lege: să uităm. Pomenește, oare, cineva faptul că respiră? Nu, deoarece aceasta este în firea lucrurilor. Așa este și în viața morală. Despre faptul că se lucrează așa cum trebuie, ce să pomenim? Este în firea lucrurilor corecte. Dar, dacă este îngăduit ceva rău, despre acesta trebuie să pomenim și conștiința să o desăvârșim ca să observe mai bine. Pentru ce? Pentru a ne îndrepta mai repede. Iar acest lucru iată cum se săvârșește. Despre păcatele de moarte nu are rost să vorbim: ele nu își au locul nicicum în rândul celor care râvnesc la mântuire. Rămân păcatele săvârșite prin faptul că: din întâmplare, iese un cuvânt din gură, se strecoară un gând, se agită un sentiment toate acestea rămân astfel încât mai târziu conștiința le găsește rele și necuvenite. Pentru aceasta, iată regula: îndată ce le observați, să le curățiți prin pocăință lăuntrică înaintea feței Domnului. Și vă puteți limita la aceasta, dar, dacă nu este mulțumită conștiința, să le mai pomeniți apoi la rugăciunea de seară cu căință… și gata! Toate aceste păcate prin acest act de pocăință lăuntrică se vor și curăți. Dar pentru ce sunt toate aceste sfaturi? Oamenii spun: „Cum așa? Este necesară cunoașterea de sine!” Este necesară, da; dar ea vine de la sine. Când cineva se cercetează pe sine și fără omitere observă mișcarea inimii sale cu scopul de a lepăda ce este nedrept și de a dezbate ce este drept și de a împlini dacă se dovedește potrivit, atunci i se formează de la sine vederea despre ceea ce interesează mai mult inima lui, despre direcția în care trage ea și, prin urmare, despre starea ei specifică. Și aici observațiile sunt un lucru cu totul de prisos, iar alături de această esențială cunoaștere de sine ați adus într-un singur sentiment și convingerea că nu sunteți bun sau bună de nimic… Această convingere v-o dă viața care se observă pe sine, nu viața aceea corectă. Aceea tulbură apele; căci pune și note bune… Binevoiți, așadar, să vă strângeți toate caietele și să le băgați în sobă, iar apoi să-mi îngăduiți și mie să fac același lucru cu foile trimise. Știu că mulți fac acest lucru și eu ‘însumi am început. Dar am renunțat. M-a mustrat un bătrânel simplu, „Fleacuri! – mi-a spus el. Dacă observi în tine ceva rău, căiește-te imediat și hotărăște să te îndrepți. Pentru ce să scrii? Zici că este mai bine să scrii, dar cu atât mai mult nu trebuie. Îndeletnicirea aceasta – a continuat el – te învață fățărnicia înaintea ta și înaintea lui Dumnezeu, adică cea mai rea fățărnicie. Și, dacă tu continui cu ea, datorită ei se va naște în sufletul tău îngâmfarea, care îți va pătrunde în măduva oaselor și în sânge… iar sufletul va începe să se hrănească cu ea, precum butoiul cu catran.” Așadar, am renunțat. Și vouă vă dau același sfat.

Și-a notat, țin minte, numai unul dintre stareții de demult… numai că nu și-a notat ceea ce v-ați notat dumneavoastră, ci gândurile care i se întipăriseră cumplit în suflet. Și le-a notat cu cărbune pe pereții chiliei și le citea în fiecare zi. „Acestea – spunea el – Îngerul mi le-a insuflat”. Și voi ați putea face acest lucru, dar se pare că este greu să deosebiți cele scrise personal de cele insuflate. Și ar fi mai bine să nu faceți nici acest lucru. Cu cât mai simplă vă este viața, cu atât este mai bine. Simplitatea și smerenia sunt cele două aripi care vă dau repeziciune în zbor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul; Sfaturi înțelepte