Moartea are putere mare de a-l împinge pe păcătos la pocăință. Moartea ne este cunoscută, dar în același timp și necunoscută. Cunoscută, căci știm că vom muri cu toții. Necunoscută, căci nu știm când, cum și unde vom muri. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult se micșorează viața noastră, prescurtându-ni-se zilele viețuirii noastre și apropiindu-ne de moarte. Astăzi suntem mai aproape de ceasul acela al morții decât am fost ieri. Moartea pășește pe urmele fiecăruia, îl urmărește și îl răpește din această viață pe om atunci când nu se așteaptă. Aproape toți oamenii, îndeosebi cei sănătoși și puternici, își creează iluzii de acest fel: „mai am ceva timp de trăit”; „încă nu este aproape ceasul sfârșitului meu”; „de aceea voi și aduna și mă voi desfăta de bunurile pe care le-am adunat”. Dar, pe neașteptate, va fi răpit de moarte, și atunci se vor spulbera toate iluziile și gândurile lui. Cel care și-a promis viață îndelungată cât de curând poate muri. Atunci părăsește lumea, iar împreună cu ea, și trupul său pentru care a vrut să agonisească și să se îmbogățească.
Creștinilor, nu cunoaștem ceasul morții noastre. Dumnezeul Cel iubitor de oameni, îngrijindu-Se de mântuirea noastră, a rânduit să ne fie necunoscut momentul sfârșitului ca să fim mereu pregătiți de moarte și să petrecem în pocăință adevărată. Cu ce va pleca omul din lumea acesta, cu aceea se va și arăta la judecata lui Hristos.
O, păcătoșilor, să ne gândim bine la acest cuvânt si să ne pocăim, ca nu cumva să plecăm în veacul viitor împreună cu păcatele noastre și așa să ne arătăm la Judecată. Dumnezeul Cel milostiv ne-a promis să ne arate har și milă, dar nu ne-a făgăduit și dimineața zilei de mâine. De aceea, să fim cu mai multă luare aminte, să ne deșteptăm din somn și, aducându-ne aminte de ceasul morții noastre, să ne îndreptăm viața și să ne pregătim pentru ieșirea din trup, ca să avem o adormire fericită întru Domnul: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apoc. 14, 13)! Adoarme întru Domnul numai cel care moare în pocăință, credință și rugăciune adevărată. Ceasul morții este înfricoșător pentru toți. Toți sfinții [în timpul vieții lor] au privit constant la ceasul morții și au plâns, astfel milostivindu-L pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să-i izbăvească în ceasul acela. Și este uimitor cum sfinții, privind la ceasul morții, plâng, dar păcătoșii nu, deși văd în fiecare zi cum mor frații lor. Bieții păcătoși!
De ce dormităm? Diavolul ne răpește mântuirea ca un fur. Să scriem pe filele memoriei noastre ceasul acela și să fim pregătiți, căci din ceasul acela omul va pleca fie la fericirea cea veșnică, fie la chinul cel veșnic. În lumea aceasta, fiecăruia îi sunt deschise ușile veșniciei, [dar fiecare este în măsură să aleagă singur] dacă va merge în veșnicia cea fericită sau în cea nefericită. Din momentul morții, omul începe fie să trăiască veșnic, fie să moară veșnic. Unde sunt cei care au trăit înaintea noastră în îmbelșugare, în desfătări și nepocăiți? Aceștia au lăsat pe pământ toate desfătările lor și petrec acum în lăcașurile cuvenite, așteptând ultima judecată, când vor lua răsplata deplină, după faptele lor.
Câtă vreme încă nu s-a apropiat de noi ceasul acela înfricoșător al morții, să ne întoarcem cu inimă curată către Dumnezeul nostru și cu pocăință și cu credință să ne împăcăm cu El, ca să primim viața cea veșnică. La aceasta ne îndeamnă și chiar ne roagă Sfinții Apostoli în scrierile lor: „În numele lui Hristos, așadar, ne înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5, 20-21). Amin.
Sfântul Tihon din Zadonsk; Scurte cuvinte de învățătură