Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sfaturi despre îngrijorare și deznădejde

Distribuie

Sfaturi ale nevoitorilor ortodocși din veacul al XX-lea despre îngrijorare și deznădejde

● În clipele de deznădejde să știți că nu Domnul vă va lăsa pe voi, ci voi pe Domnul! (Arhimandritul Agapit)

● Nu trebuie să ne îngrijorăm, ci văzând că am păcătuit în orice ceas ar fi, să ne căim din tot sufletul înaintea Domnului; mai cu seamă seara. Nu trebuie nicicum să deznădăjduim: ai căzut, ridică-te; ai pătimit, îndreaptă-te. Nădăjduiește puternic în îndurarea lui Dumnezeu și în jertfa Lui răscumpărătoare. (Preacuviosul Aleksie Soloviov)

● Întru descurajare, starețul Grigori Davâdov sfătuia să citim Psalmul 34 și rugăciunea de la sfârșitul celei de-a cincea catisme.

Intristarea, lacrimile și nevoința trupului sunt în două chipuri. Întristarea este după Dumnezeu și pentru păcatele tale, pe de oparte, și pentru lipsirea de bunuri pământești, pentru lipsirea mângâierilor și îndulcirea patimilor tale și a altor netrebnicii, pe de altă parte.

Preacuviosul Serafim de Sarov a spus: „Cine și-a biruit patimile, acela a biruit și întristarea.” Cel biruit de patimi nu scapă de lanțurile întristării. Așa cum la un bolnav iei aminte privind la paloarea feței sale, tot astfel la cel biruit de patimi se vădește întristarea. (Starețul Nikita Lehan)

● Îngrijorarea și cu atât mai mult deznădăjduirea sunt un semn al împuținării sufletești, un semn al faptului că sufletele sunt neîncercate în viața duhovnicească, în războiul cel duhovnicesc, un semn al faptului că omul nu știe ori uită cât de îndurător și iubitor este Domnul.

Doamne, ferește-ne de duhul descurajării! De la descurajare până la deznădejde nu e decât un pas. Izbăvește-ne, Doamne!

Nicicând să nu uiți că puterea răului, când conduce sufletul în păcat, atunci îi arată acestuia dumnezeiasca îndurare și milostivire, iar când omul cade în păcat, atunci îl înfricoșează cu cruzimea și cu dreptatea lui Dumnezeu, ca să-l arunce în deznădejde. Astfel, să cunoști tu viclenia și să faci împotrivă: când îți arată ție prilej de păcat, îndată să-ți aduci aminte de dreapta Judecată a lui Dumnezeu și de asprimea pedepselor, iar când păcătuiești, atunci îndată să te căiești, aducându-ți aminte de îndurarea lui Dumnezeu, nu doar de deznădejde.

Cei plini de curaj și întăriți cu duhul nu deznădăjduiesc în ispite, oricum ar fi acestea, ci cu bărbăție se luptă cu ele și plini de răbdare așteaptă sfârșitul lor. Întețiți rugăciunea, citiți adesea cărțile despre viețile și învățăturile Sfinților Părinți, mergeți adesea la biserică, mărturisiți-vă păcatele și împărtășiți-vă cu Sfintele Taine ale lui Hristos… Fiți astfel încredințați că Domnul vă iartă orice păcat, numai să nu vă descurajați, ci cu inimă curată pocăiți-vă de ele… (Schiegumenul Sava Ostapenko)

● Arhimandritul Serghie Șevici spunea că descurajarea, depresia, neglijența și orice altă împietrire duhovnicească sunt patimi.

Pentru a fugi de akedie, trebuie ca neapărat să primim neplăcerile cu răbdare, știind că în această lume vom avea necazuri. Cu alte cuvinte, necazurile sunt de neevitat în viața noastră pământească. Ar trebui să se înțeleagă că în această viață nu este cu putință să fugim de necazuri, de greutăți și de încercări, și iată, acestea sunt o parte din crucea pe care noi suntem chemați să o putăm. Iar crucea aceasta e nevoie a o purta nu în chip nelucrător, cedând descurajării și depresiei. Pentru noi, ea trebuie să fie nu un izvor de nimicire de sine și de moarte, ci dimpotrivă, un izvor de viață; iar la purtarea crucii e necesară lucrarea noastră cea de bunăvoie.

E pe deplin firesc, creștini fiind, ca noi să ne simțim nu foarte „confortabil” în lumea pământească. Desigur, acest „disconfort” poate să fie legat de neorientarea dispoziției duhovnicești, de robirea patimilor; însă poate să aibă și o desăvârșită pricină firească: starea noastră căzută ori, mai exact, izgonirea noastră din Împărăția cerurilor, din casa părintească… Dacă noi am început să ducem o viață duhovnicească profundă, atunci lucrarea noastră profesională va deveni pentru noi o povară, care nu conduce la nici o satisfacție — și aceasta este pe deplin firesc. Ar fi chiar mai rău să încercăm mulțumirea la locul de muncă.
Munca ar trebui să fie ca o încercare, ca o nevoință ascetică. Anume aceasta trăiesc monahii la mănăstire, silindu-se să-și împlinească ascultările lor, care nu-i preocupă de cele mai multe ori.

Există și un chip al ingrijorării care este legat în mod nemijlocit de viața duhovnicească. Prima lui formă este exprimată prin păcatele săvârșite mai inainte.

Ca să ne izbăvim de acest chip, firește, trebuie să dărn dovadă de răbdare, insă in același timp e nevoie să ne străduim să nu privim la propriile păcate, să nu ne fixăm asupra lor. Starețul Serghie sfătuia ca nicicând să nu ne începern ziua cu un sentiment de tristețe pentru păcatele de mai dinainte, din cursul zilei ori din zilele precedente, ci in fiecare zi să începem „de la zero”.

Cea de-a doua formă a îngrijorării este legată de anumite pricini pe care noi nu putem să Ie înțelegem. Ea e legată de propria noastră stare de păcat generală, pe care nu o conștientizăm. Un remediu pentru acesta constă în a ne căi de păcatele neștiute. Anume în acest scop Predania Bisericii contine felurite rugăciuni prin care noi putem să-I cerem lui Dumnezu iertare de „păcatele săvârșite din neștiință”. Această propoziție, pentru mulți, sună de neînțeles. Cu toate acestea, ea are o adâncă semnificație și joacă un rol important in curățirea sufletelor. Pentru aceasta e nevoie să-I cerem lui Dumnezeu: „Iartă-mi păcatele pe care nu le știu” și cu răbdare, plini de stăruință, să ne căim până ce starea noastră se schimbă… Unele păcate precum oboseala, lenea, lipsa de entuziasm, apar doar atunci când noi ne așezăm la rugăciune. În acest caz, acționează demonii care încearcă să ne împiedice să ne rugăm. Aceasta este o stare clasică în practica duhovnicească cu care noi trebuie să ne luptăm și cea mai bună armă împotriva ei este pocăința.

Nebăgarea de seamă, nehotărârea ori împietrirea se vădesc din felul în care noi ne împlinim faptele ce țin fie de sfera materială, fie de cea duhovnicească, fiind nevoiți să întâmpinăm situații în care trebuie să ne lepădăm de voia proprie. În legătură cu aceasta, starețului îi plăcea să amintească pravila pe care au adoptat-o părinții de la Valaam; întru aceasta, tăierea propriei voi a fost adusă până la limita absolută: „eu fac ceva nu pentru că vreau aceasta, ci pentru că nu vreau.” Acest principiu nu este ușor de însușit și de aplicat în viață, însă cât de roditor este el pentru cresterea lăuntrică!

De ce să te îngrijorezi și să te scârbești, câtă vreme îți amintești de cuvintele Evangheliei Domnului către ucenici: Mă lasați singur. Dar nu sunt singur, pentru ca Tatăl este cu Mine (In 16, 32)? Nici noi nu suntem singuri, cu noi și înlăuntrul nostru se află dumnezeiasca putere, care se luptă întotdeauna împotriva răului vieții. Purtați de grijă acestei comori. (Preacuviosul mărturisitor Gheorghe)

● În întunericul cel vrednic de plâns îndoiala, îngrijorarea, descurajarea, tulburarea — cheamă din toată inima ta doar dulcele nume al lui Iisus Hristos, în care tu vei afla totul: și lumina, și încrederea, și mângâierea, și liniștirea; vei afla în El mai cu seamă bunătatea, mila, mărinimia; toate acestea le vei afla într-un singur nume care cuprinde întru sine o bogată comoară. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

● Mai mult decât orice altceva teme-te de deznădejde, căci aceasta este cel mai greu păcat. (Starețul Mihail de la Valaam)

● Noi niciodată nu trebuie să credem, oricare ar fi starea noastră de cădere, că ea este de neînlocuit, ci dimpotrivă, trebuie să fim încredințați că orice păcat poate fi iertat — e de ajuns să cerem aceasta de la Dumnezeu.

Trebuie să ne silim să nu cădem în dependența de păcatele noastre, sau de cele de mai dinainte. Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim cu de-amănuntul despre păcatele noastre și „trăirile lor”, începând totul „de la zero”, să nu ne mai întoarcem la cele ce au fost și să privim către prezent și viitor.

Trebuie să luptăm cu păcatul nostru. Diavolul încearcă să ne arate că noi și păcatele noastre alcătuim un întreg, inspirându-ne: „Tu acesta ești”, ca să ne ducă întru deznădejde; trebuie să ne amintim însă că păcatele și patimile sunt nespus de străine de firea noastră și de persoana noastră, că ele sunt ca niște răni care se arată întâmplător, ca niște paraziți pe pielea noastră, care nu fac parte din noi.

Este foarte periculos să te identifici pe tine cu răul, să socotești că acesta este inerent.

Ar trebui să știi că aspirațiile rele care se arată în noi sunt ispite aduse de demoni. (Un semn limpede al acestui fapt, că se manifestă în noi răul, adus de demoni, este că acesta ne dă nouă ispite care nu se potrivesc cu înclinațiile  noastre, cu gusturile și dorințele noastre, care nu ne sunt pe plac și nu au pentru noi nici o atracție.)

Pocăința împreună cu nenumăratele mijloace de rugăciune este una dintre primele căi de a ieși din starea de deznădejde și de a o evita pe ea pe viitor. Împotriva influenței demonice ar trebui folosite astfel de mijloace duhovnicești precum: pocăința, smerenia și rugăciunea. Demonii se prezintă pe sine într-o lumină deosebită în timpul rugăciunii. Ei fac aceasta în două moduri: 1. aducând celui care se roagă o stare de neluare-aminte, oboseală ori dezgust, îndemnându-ne a nu începe rugăciunea ori a înceta să ne rugăm; 2. insuflând celui care se roagă fie gânduri rele, care ar putea să-l ispitească, fie gânduri obișnuite (nici rele, nici bune), care să-l distragă pe el de la rugăciune. Aceste două chipuri ale manifestării influenței demonice nu trebuie să ne mire, nici să ne tulbure; ele ar trebui primite ca situații „clasice”, înaintea cărora noi trebuie să rămânem liniștiți, cu care trebuie să luptăm cu răbdare și cu pocăință…

O altă viclenie a lor este de a ne aduce pe noi la deznădejde, insuflându-ne că răul pe care ei ni-l aduc vine de la noi, că este o parte din noi. Trebuie știut însă că firea noastră, dacă nu socotim micile noastre greșeli și imperfecțiuni, la temelia sa este bună, că fiecare suflet este înduhovnicit de Duhul Sfânt și că răul ne este străin. (Arhimandritul Serghie Șevici)

● Orice fel de cădere ni s-ar întâmpla, trebuie să ne ridicăm, nu să deznădăjduim și să începem de la capăt. E nevoie de multă nevoință și de luptă. Doar pentru lupta plină de bărbăție se primește cunună. Trebuie să luptăm cu frângerea inimii, cu o sinceră pocăință și cu o încredere plină de tărie. (Starețul Mihail de la Valaam)

● Când cunoști cât de bun, cât de îndurător este Domnul, atunci devine limpede pentru ce deznădejdea se socotește păcat de moarte, adică un păcat foarte greu. Ca și cum nu ar conta mulțimea păcatelor omului ori cât de grele ar fi crimele sale… Îndurarea fără de margini a lui Dumnezeu le acoperă pe toate dacă omul se căiește și-și frânge inima și dorește plin de sinceritate să se îndrepte. Păcatele, oricât ar fi de grele și de numeroase, au o limită, au un hotar, în vreme ce îndurarea lui Dumnezeu nu are limită ori hotar. Și când omul crede că Dumnezeu nu-i iartă lui păcatele și deznădăjduiește de mântuirea sa, atunci, crezând aceasta, e ca și cum ar aduce hulă lui Dumnezeu, ca și cum ar micșora vrednicia Lui, respingând de la sine îndurarea lui Dumnezeu, respingând mântuirea; și în acest chip se pierde pe sine. Slavă Domnului Dumnezeu pentru că ne-a dăruit nouă pocăința!

Silește-te ca plin de iubire să te obișnuiești cu nevoința dragostei și a îndurării, cu iertarea insultei și cu nejudecarea aproapelui. (Schiegumenul Sava Ostapenko)

● Nicicând, în nici un fel de împrejurare, să nu deznădăjduim de mântuirea noastră. Nicicând să nu ne pierdem nădejdea pentru mântuirea aproapelui nostru, chiar și în cazul în care noi cunoaștem viața celuilalt. Vedem cum păcătuiesc oamenii, însă vedem noi oare când ei se pocăiesc? Privește, în inima păcătosului cresc unele neghine, însă Dumnezeu Atotvăzătorul vede și grâul. Lui Îi sunt cunoscute și lacrimile, și suspinele. El ascultă chinurile  conștiinței pe care ceilalți oameni nu le văd. Va veni o zi când, smulgând din inima lui neghina, grâul curat va fi adunat, pentru pocăință, în hambarul îndelungii răbdări al Stăpânului secerișul duhovnicesc.

Doamne preamilostive, Care ai primit pocăința tâlharului, lacrimile desfrânatei, și pe vameș l-ai chemat în împărăția Ta, primește și suspinele noastre și cheamă-ne de la întuneric la minunata Ta lumină, unde în slava Ta strălucesc și Mucenicul Bonifatie, și Dreapta Aglaida, și toți sfinții… Amin!” (Starețul Mihail Edlinski)

● Nicicând nu trebuie să te împuținezi cu duhul, ci întotdeauna să te încrezi în Dumnezeu și în milostivirea Lui. (Schiarhimandritul Vitalie Sidorenko)

● În necazurile tale să nu deznădăjduiești și să nu slăbești. Citește adesea, mai cu seamă din Evanghelie. Hristos i-a iertat pe toți cei care s-au căit, însă i-a avertizat: „Mergi și de aici înainte să nu mai greșești!” Cei care au alergat adesea către El, mărturisindu-și nedreptățile lor, au cerut ajutor, s-au constrâns pe sine întotdeauna, când cu voce tare, când în sine însuși, făcând Rugăciunea lui Iisus.

În nici o împrejurare să nu cazi în deznădejde, căci aceasta este unul dintre cele mai înfiorătoare păcate. Aceasta conduce uneori către moartea duhovnicească și alteori chiar la sinucidere. Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit.

Pentru aceasta trebuie să cerem iertare Domnului, Care nu voiește moartea păcătosului și Care a venit să mântuiască pe cel pierdut. Pentru aceasta, dară, drept este cuvântul cel dumnezeiesc care spune că celui ce iubește pe Domnul toate i se lucreză spre mântuire. Astfel, pentru ce să ne îngrijorăm scăpând frâul din mână?

Niciodată să nu deznădăjduiești, să-ți nu pierzi nădejdea în Dumnezeu. Nu asculta de vrăjmașul. Toate vor lucra către mântuirea celui ce-L caută pe Dumnezeu. Noi toți am căzut. Există însă un Mântuitor Care iartă. Nu te îndepărtează de la El. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară. Dragostea lui Dumnezeu acoperă toate păcatele și neputințele noastre dacă noi ne smerim, ne recunoaștem aceste neputințe și cu sinceritate ne cerem iertare pentru ele. Fiți tămăduiți dară și cu duhul! Să vă păzească și să vă mântuie Domnul! (Egumenul Nikon Vorobiov)

din cartea: Călăuză duhovnicească

Distribuie