Sfaturi duhovnicești despre rugăciune

Sfaturi ale nevoitorilor ortodocși din veacul al XX -lea despre rugăciune

Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămăn în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă. (In 15, 7)

Tu însâ, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, iți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El. (Mt. 6, 6-8)

● Rugăciunea nu doar că depășește legile naturii, nu doar că se arată ca un scut de neînfrânt împotriva văzuților și nevăzuților vrăjmași, ci ține însăși mâna Atotputernicului Dumnezeu întinsă pentru a-i nimici pe cei păcatoși. (Sfântul Dimitrie al Rostovului)

● Rugăciunea este suflare duhovnicească; rugându-ne, noi inspirăm Duhul Sfânt. Întru Duhul Sfânt ne rugăm (vezi Iuda 1, 20), prin urmare, toate rugăciunile Bisericii sunt insuflarea Duhului Sfânt, așa cum ar exista un văzduh duhovnicesc și lumină a focului duhovnicesc, hrană duhovnicească și veșminte duhovnicești…

Rugăciunea este respirația sufletului, la fel ca aerul; este ca o respirație firească a trupului. Respirăm în Duhul Sfânt. Nici măcar un singur cuvânt al rugăciunii nu poți să-l spui din toată inima fără Duhul Sfânt. Rugându-te, față către față cu Domnul grăiești, și dacă ai credință deschisă și dragoste sinceră în timp ce grăiești, în același timp respiri în El, cerând bunătățile duhovnicești ale Duhului Sfânt. Când te așezi la rugăciune împovărat cu multe păcate și cuprins de deznădejde, roagă-te plin de încredințare, cu duh fierbinte, amintindu-ți atunci că Însuși Duhul lui Dumnezeu ne ajută nouă în neputințele noastre, mijlocind pentru noi cu suspinuri de negrăit. Când iei aminte cu credință că în noi lucrează Duhul lui Dumnezeu, atunci lacrimile umilinței curg din ochii tăi și în inimă vei simți pace, dulceață, îndreptare și bucurie în Duhul Sfânt; atunci vei striga din inimă, grăind: „Avva Părinte!” (Sfântul loan de Kronstadt)

● Lumea stă prin rugăciune, iar când rugăciunea slăbește, atunci lumea va pieri…

Fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Rugăciunea îl ferește pe om de păcat, căci rugându-se, mintea este ocupată cu Dumnezeu și el stă cu duh smerit înaintea feței lui Dumnezeu, Care cunoaște sufletul ce se roagă…

Sufletul care Îl iubește pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras către El prin harul pe care îl cunoaște în rugăciune… (Sfântul Siluan Athonitul)

● Ce este rugăciunea? Este convorbirea cu Dumnezeu. Ea este vrednică de o înaltă cinstire. Nu cu un scop material se face rugăciunea. Cea mai înaltă rugăciune este aceea în care omul uită orice scop al său, chiar și cel mai înalt, arzând de o singură dorință — să se apropie cât mai mult de Domnul, să-și așeze la picioarele Lui capul său, să-I dăruiască toată inima sa. Aceasta este desăvârșita dragoste și desăvârșita rugăciune. Atunci dorești doar pe Domnul să-L respiri, doar pentru El să trăiești, doar pe El să-L iubești, să stai cât mai aproape de El, în iubirea de negrăit…

Domnul primește toate cererile omenești, oricât de mici și de neînsemnate ar fi acestea, dacă inima omenească se bucură și se cutremură stând înaintea feței Stăpânului. Tot ce este mic devine mare în această ședere-înainte. Toate cele nedesăvârșite devin desăvârșite. Nu vă tulburați de mărimea ori de micimea cererilor voastre, ci căutați înainte de toate nu pe acelea pe care doriți să le cereți, ci pe Acela Căruia doriți să-I cereți. Cereri nevrednice sunt doar acelea ale celor care Îl iubesc pe Domnul mai puțin decât lucrul ori fapta pe care ei le cer. Dacă Îl iubiți pe Domnul mai mult decât orice, atunci este binecuvântată orice cerere a voastră, și mare, și mică; și orice rugăciune a voastră se va împlini, iar aceea care după voia lui Dumnezeu nu se împlinește vă va aduce mai mult bine decât cea împlinită. Și întotdeauna roadă mare rămâne în sufletul nostru din rugăciune, înălțându-ne noi la cer către Ziditorul. (Sfântul Ioan Maximovici)

● Rugăciunea cere luptă până în ceasul morții. Luarea-aminte este sufletul rugăciunii. În fiecare zi trebuie să citim un capitol din Sfânta Evanghelie și un capitol din  Epistolele Apostolilor.

La rugaciune trebuie să ne ținem pe noi în stare de mare nevrednicie, iar dacă se arată căldură și lacrimi, să nu visăm despre noi ceva înalt; lasă-le să vină și să se ducă fără silința noastră, însă să nu te tulburi atunci când dispar ori când nu se mai petrece una ca aceasta.

Rugăciunea este cea mai grea nevoință… Cu toate acestea, Domnul, după îndurarea Sa, uneori dă și mângâiere celui care se roagă, pentru a nu slăbi în lucrarea sa.

Sfinții Părinți au numit rugăciunea împărăteasa virtuților, căci ea atrage și celelalte virtuți. Însă pe cât este ea de înaltă, pe atât de multă nevoință cere.

Preacuviosul Agathon spune : „Rugăciunea până la ultima suflare este însoțită de nevoința celei mai grele lupte.”

Nu năzui la căldura inimii, căci ea vine fără căutarea și așteptarea noastră; în rugăciune trebuie să fie nevoința noastră, însă izbânda deja atârnă de har… În viața duhovnicească trebuie multă răbdare. Semn al rugăciunii sunt căldura inimii și frângerea acesteia. Datoria noastră trebuie să fie nevoința în fiecare virtute, însă izbânda atârnă de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă harul, însă nu pentru trudă, ci pentru smerenie. Cu cât omul se smerește mai mult, cu atât și harul se pogoară… În Pateric este spus: „Un ucenic a spus starețului său: « Cutare vede îngeri.>> Starețul i-a răspuns: <<Nu e de mirare că el vede îngeri, însă eu mă minunez de acela care-și vede păcatele sale.» ” Deși această apoftegmă e atât de scurtă, ca înțeles duhovnicesc ea este foarte adâncă, căci cel mai greu pentru noi este să ne cunoaștem pe noi înșine. (Starețul Ioan de la Valaam)

● Rugăciunea e în multe chipuri și la fiecare om iese din inimă în felul său, atârnând de starea lăuntrică, de cercarea duhovnicească, de puterea de a se concentra la rugăciune, de rugăciunea contemplativă… Toți învățătorii Bisericii au scris despre importanța rugăciunii pentru omul credincios. Rugăciunea către Domnul Dumnezeu poate fi împărțită în trei chipuri:

1. Rugăciunea de cerere – când cel care se roagă cere de la Dumnezeu să-l ajute, să-l izbăvească de nenorociri și de necazuri, să-i ajute pe cei apropiați, să dea vindecare în boli, să mângâie în dureri, să dea pâinea cea de toate zilele, să ierte păcatele, ori atunci când ne rugăm pentru cei adormiți…

2. Rugăciunea de mulțumire — înălțată drept recunoștință pentru ajutorul primit de cineva în faptele sale, pentru împlinirea cererilor noastre, pentru că Domnul miluiește și dă viață… Rugăciunea de mulțumire năzuiește către Dumnezeu, către Preasfânta Fecioară și către sfinți; și năzuiește nu doar o singură dată, ci de mai multe ori, arătându-se ca o întoarcere a datoriei omului către Dumnezeu, pentru împlinirea celor cerute mai înainte în rugăciunea de cerere.

3. Rugăciunea de slavă — aceasta este cea mai înaltă rugăciune către Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, aceasta este lauda adusă Domnului pentru toți și pentru toate. Pentru dureri și necazuri, pentru mântuire și izbăvire, pentru faptul că trăim, pentru bucurie și durere… Domnul e Ziditorul nostru. Toate vin de la El, El ne-a zidit și ne-a dat putința unei vieți evlavioase pe pământ, ca să ne mântuim și după îndurarea Lui să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune a sufletului și oricine își dă întreaga silință în rugăciunea de mulțumire poate să intre în sfera rugăciunii de slavă.

Rugăciunea de preaslăvire a Domnului se aude în Biserică și mai cu seamă în timpul celei mai mari slujbe a acesteia — Sfânta Liturghie.

Spun câteva cuvinte despre cum să ne rugăm. Întoarce-te de la lumea ce te înconjoară și intră în cuvintele și în duhul rugăciunii. Fără prea multă cercare în rugăciune, mulți o dobândesc cu greu. Pentru a depăși situația trebuie să ne rugăm cât mai adesea și cât mai mult, mai întâi cu glas tare, dacă este cu putință.

Toate cuvintele Evangheliei sunt insuflate de Dumnezeu, însă un înțeles aparte îl aflăm în cuvintele spuse de Mântuitorul: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20). Există o minunată, o adâncă și pătrunzătoare rugăciune creată se pare în secolul al XVI-Iea, care nu a fost însă inclusă într-o carte de rugăciuni și care este numită în popor „rugăciunea după învoială”. Ca o regulă, în anumite nenorociri ori năpaste, mai mulți creștini ortodocși se înțeleg să o citească în același timp și să se roage Domnului pentru însănătoșirea celui bolnav, pentru îndurare față de cel căzut, pentru mântuirea de război. Cei care se roagă pot să se afle în diferite orașe sau case, însă citesc rugăciunea cu toții în același timp – dimineața, în timpul zilei ori seara. Mulți știu această rugăciune, însă o notez și aici:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu! Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze că atunci când doi sau trei pe pământ se învoiesc să ceară un lucru va fi dat de către Tatăl cel ceresc, căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Tău, acolo ești și Tu în mijlocul lor. Nemincinoase sunt cuvintele Tale, Doamne, iubirea Ta de oameni este fără de margini, iar îndurarea Ta nu are sfârșit. Noi, robii Tăi (urmează numele celor care se roagă în același timp), ne-am învoit să ne rugăm pentru (se pomenesc aici oamenii ori evenimentele pentru care se face rugăciunea). Ajută-ne, Doamne, în toate faptele noastre săvârșite astăzi ori pe care le vom săvârși mâine și în orice zi pentru Tine, însă nu cum voim noi, ci cum vrei Tu. Fie voia Ta, Doamne! În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” (Starețul Arsenie Strelțov)

● Începutul căii către rugăciunea curată este lupta cu patimile. Este cu neputință să se izbândească în rugăciune câtă vreme lucrează patimile. Însă chiar dacă ele nu ar împiedica venirea harului la rugăciune, acesta s-ar pierde din pricina nebăgării de seamă și slavei deșarte. (Starețul Iosif Isihastul)

● Înaintea rugăciunii citiți câteva rânduri din Evanghelie ori din Pateric. Astfel se va încălzi sufletul vostru și vă veți strămuta pe tărâm duhovnicesc. Trebuie să ne rugăm pentru alții cu inimă înfrântă și cu suflet plin de durere. Și aceasta se petrece atunci când, cu curăție, ne vom socoti pe noi vinovați de ceea ce i s-a întâmplat aproapelui. Omul trebuie să facă în permanență rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Iar rugăciunea e nevoie să fie simplă. Spunem rugăciunea și sufletul nostru se încălzește.

A ne ruga din inimă înseamnă a simți durere. În rugăciune trebuie să fie un efort, o jertfă de sine. Cu cât mai mult suferă omul, cu atât mai mult primește mângâiere de la Dumnezeu. Mai cu seamă mângâie Dumnezeu atunci când suferim pentru alții. Cea mai mare bucurie o dobândește omul prin intermediul jertfei.

Gândurile, slăbind rugăciunea, aduc ariditate duhovnicească și răcire a inimii. Împotriva lor trebuie să folosiți o rugăciune scurtă și în special Rugăciunea lui Iisus, lectura cu luare-aminte din Sfânta Scriptură și din cărțile duhovnicești. De asemenea, ne ferește de păcat și ne ajută mult pe calea duhovnicească și gândul la moarte, la judecată, la iad și la binefacerile lui Dumnezeu… De aici vin frica de Dumnezeu, cunoașterea de sine, respingerea gândurilor și a simțămintelor rele și păstrarea curăției morale.
Luarea-aminte asupra noastră se petrece și atunci când ne căim de păcatele de mai dinainte și ne temem de neputințele noastre. Să nu ne pierdem însă nădejdea mântuirii!

Rugăciunea este oxigenul sufletului. Este o cerință urgentă și ea nu trebuie socotită o povară. Ca să fie ascultată de Dumnezeu, e nevoie ca rugăciunea să se nască din inimă cu desăvârșită smerenie și cu adâncul simțământ al păcătoșeniei proprii. Dacă rugăciunea nu se face din inimă, ea nu are nici un folos.

Fugi de acest puternic vrăjmaș — vorbirea cu oamenii —, căci precum un nor care acoperă soarele, tot astfel și pălăvrăgeala întunecă sufletul. Rugăciunea trebuie să fie plină de bucurie și de mulțumire, iar nu forțată și plină de un formalism sterp. Rugăciunea este o odihnă. Sufletul nu obosește în rugăciune, ci, vorbind cu Dumnezeu, el se odihnește.

Rugându-ne, noi trebuie să fim smeriți și să avem simplitatea unui copil pentru a ne învrednici de grija părintească. Recunoașteți-vă neputințele și nimicnicia, ca să fiți acoperiți de îndurarea lui Dumnezeu, căci precum umbra urmează unui lucru, tot astfel și milostivirea lui Dumnezeu urmează simplității și curăției… Cel ce ajunge Ia cunoașterea neputinței sale duhovnicești a ajuns la desăvârșita smerenie.

Doar prin tăierea patimilor noastre putem să-i ajutăm și pe alții să și le taie pe ale lor. Rugăciunea trebuie să se săvârșească în inimă, nu doar cu gura.

Să ne rugăm pentru cei ce au nevoie de rugăciune, pentru toată lumea. Să împărțim rugăciunea în trei părți: una pentru noi înșine, a doua pentru cei vii și a treia pentru cei adormiți. Să aducem în mod regulat la Proscomidie numele lor, pentru ca preotul să-i pomenească pe ei la Sfântul Jertfelnic. Să nu ne încredem doar în noi. Încrederea de sine este cea mai mare piedică pentru venirea harului lui Dumnezeu. Când ne vom pune întru totul încrederea în Dumnezeu, atunci El, fără doar și poate, ne va ajuta. (Părintele Paisie Aghioritul)

● Rugăciunea este izvor de har, lacrimi, dumnezeiască luminare, căldură și râvnă dumnezeiască. (Starețul Efrem Katunakiotul)

● Nu mărginiți rugăciunea doar la cuvinte. Faceți întreaga voastră viață o rugăciune către Dumnezeu. (Părintele Paisie Aghioritul)

● Rugăciunea este o oglindă a sufletului monahului. Această lucrare se împarte în mai multe etape. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul, în împrejurări care nu țin de el, neavând posibilitatea să meargă la biserică, cu ajutorul rugăciunii poate să se prefacă pe sine în altar al Iui Dumnezeu. Izvor de bunăstare duhovnicească se arată harul, iar acesta vine din rugăciune.

Rugăciunea începe cu cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Acesta este primul stadiu. Al doilea stadiu constă în faptul că sufletul părăsește multa vorbire pentru că nu se poate aduna, și spune apoi: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Iar când ajunge în cel mai înalt stadiu, atunci lasă „Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” și spune: „Iisuse al meu, Iisuse al meu…” Când harul rugăciunii împărățește în om, atunci începe pentru el înnoirea. Și omul vechi, cu obiceiurile și cu patimile sale, dispare… Rămâne doar dorința dragostei lui Hristos, care împlinește toate. (Starețul Efem Katunakiotul)

● Rugăciunea stinge osândirea, prima roadă și premergătoare a mâniei. Ea leagă inima și împiedică rugăciunea. Prihănirea de sine și lauda de sine de asemenea sting rugăciunea.

Rugăciunea este stinsă de prea multa mâncare, de împrăștierea în lucruri, de îndulcirile vieții, de alegerile trecătoare, de distracții, de rătăcirea inimii către felurite lucruri neduhovnicești, de lenea și de nepăsarea către rugăciune, de neglijarea timpului rugăciunii și, în general, de comportarea necugetată și de judecată.

Rugăciunea se zidește pe adânca convingere că aceasta este viața sufletului și fără ea sufletul moare, pe grija rugăciunii neîncetate și pe evlavia către ea. Trupul înfrânat și cu comportare cuviincioasă (înstrăinat de orice lucru neduhovnicesc), tăcerea cu smerenie în gânduri și în purtare (ceea ce ar trebui să conducă la curăție), înfrânarea în cuvânt, nemăsurarea de sine, nejudecata aproapelui, pe orice motiv ar fi, fie pe față, în prezența altora (soră cu clevetirea), sunt zidire a rugăciunii. Rugăciunea se stinge atunci când este întinat templul lăuntric, când în el nu este har și evlavie. (Starețul Piotr Sereghin)

● Rugăciunea înseamnă nevoință. Sfinții Părinți spun că, atunci când omul se roagă cu ușurință, plin de bucurie, el nu se roagă singur, ci îngerul lui Dumnezeu se roagă împreună cu el. Iată pentru ce îi este bine. Când însă rugăciunea nu merge bine, când ești obosit, când vrei să dormi, când nu vrei să te rogi, dar totuși te rogi, și atunci rugăciunea ta are drumul deschis către Dumnezeu, pentru că te rogi singur, te nevoiești pentru Dumnezeu, iar El vede această nevoință a ta și Se bucură pentru silința ta, pentru această lucrare pentru El. (Sfântul Sfințit Mucenic Serafim Zvezdinski)

● Rugăciunea este o tainică putere, care în chip tainic se transmite de la un suflet la altul… Când te rogi, nu te ruga doar pentru tine… Simte alături de tine pe toți frații, întreaga Biserică, din orice colț al pământului, care luptă, care trăiesc în Biserica noastră Ortodoxă. Și chiar și Biserica triumfătoare și desăvârșită… (Părintele Porfirie Athonitul)

● Lampa cu care fecioarele pot să întâmpine pe Mire este Duhul Sfânt Care luminează sufletul, Care locuiește în el, Care-l curățește, făcându-l vrednic de Hristos, toate însușirile sufletești asemănându-l cu marele Arhetip. Pe un asemenea suflet Hristos îl numește mireasa Sa, recunoaște în el asemănarea Sa. Dacă el nu este însă luminat de această lumină a Duhului Sfânt, atunci se află cu totul în întuneric, și în acest întuneric se sălășluiește vrăjmașul Iui Dumnezeu, care umple sufletul de felurite patimi și îl face asemănător lui. Pe un asemenea suflet Hristos nu-l recunoaște ca al Său, ci îl îndepărtează de comuniunea cu El. Ca să nu se stingă lampa trebuie să turnăm untdelemn în permanență, iar untedelemnul este rugăciunea neîncetată, fără de care lampa nu poate lumina… (Schiarhimandritul Andronik Lukas)

● Rugăciunea este trebuincioasă pentru viața sufletului precum este aerul pentru trup… Rugăciunea este respirația sufletului, iar fără ea sufletul este ca un mort. De aceea este nevoie să ne rugăm la fel de des cum respirăm, așa cum am inspira aerul… Rugăciunea are valoare doar atunci când se săvârșește cu inima curată, atunci când este însoțită de împlinirea tuturor poruncilor…

Rugăciunea este cel mai minunat mod de a ne obișnui să simțim prezența aproapelui nostru, chiar dacă el se află departe, să înțelegem adânc nevoile lui și să fim în stare să-l ajutăm. (Arhimandritul Serghie Șevici)

● Dacă rugăciunii nu-i urmează faptele bune, ea este moartă… Dacă în timpul rugăciunii ți se cere ajutor, iar tu spui: „Să închei rugăciunea, apoi te ajut”, să știi că rugăciunea ta nu este plăcută lui Dumnezeu… (Arhimandritul Gavriil Urghebardze)

● Fapta, nu calitatea rugăciunii, fapta e adresarea vie către Dumnezeu Cel viu. Credința că Dumnezeu este mai aproape de tine decât orice altceva, că El ascultă nu foșnetul gurii tale, ci pulsul rugăciunii inimii tale, pe care o împlinește în clipa întoarcerii tale către El… (Arhimandritul Ioan Krestiankin)

● Nu doar pentru șederea permanentă în rugăciune, ci chiar pentru împlinirea pravilei de rugăciune e nevoie de pace sufletească. Dacă pacea sufletească ar fi surpată în vreun anume fel, atunci rugăciunea devine ori doar a buzelor, ori e săvârșită cu mare nevoință de către minte; căci din inimă ea nicicum nu mai poate fi. Pacea sufletească, ca vrednicie a „inimii curate”, se dobândește ori, la drept vorbind, e trimisă de Domnul după nevoințe și trude asupra patimilor sufletești și după multe renunțări. Însă noi, păcătoșii, hrăniți cu firimiturile de la masa bogaților, ne străduim să dobândim pacea numai în vremea rugăciunii. Pentru aceasta doar folosim o grea și continuă nevoință. Deplina tăiere a gândurilor în timpul rugăciunii, renunțarea la toată lumea înconjurătoare, predarea întru totul voii lui Dumnezeu, credința de neînduplecat a inimii, încrederea fără nici o îndoială în puterea lui Dumnezeu. Prin unele ca acestea rugăciunea inimii se săvârșește în pace. Dar dacă această stare se atinge prin nevoințele noastre, iar nu ca dar al harului lui Dumnezeu, atunci uneori pacea noastră lăuntrică este suprimată, fiind întunecată din două părți opuse: fie din răceala inimii, fie din îmboldirea simțurilor, care-i iau locul prin tulburarea gândurilor și a simțurilor. Inima rece este un ghețar gigantic care nu poate fi biruit de puterea omenească. Multă nevoință trebuie întru dragostea către aproapele, multă îndurare către neajunsurile aproapelui și iertarea lui, ca să înmuiem inima. Iar în vremea rugăciunii e nevoie de încredere în puterea lui Dumnezeu… Dacă trece însă răceala, se ajunge la nebuna îndulcire a simțurilor lăuntrice care surpă pacea. Atunci este nevoie de umilință adâncă, chiar dacă vremelnic lăsăm rugăciunea, pentru a ne vedea nevrednicia noastră, de slujire plină de jertfelnicie către aproapele prin faptă ori prin cuvânt. Și doar în adâncul umilinței și doar prin simțămintele cele mai umile se naște pacea prin care se săvârșește rugăciunea. (Egumena Arsenia Sebreakova)

● „Lumea e ținută de rugăciune!” (Fericita Stareță Olga a Moscovei)

din cartea: Călăuză duhovnicească