Sfinții Cuvioși Procopie Decapolitul și Talaleu, mărturisitori ai credinței creștine
Sfântul Cuvios Procopie Decapolitul. Țara Decapoliei, care se numește astfel după numărul celor 10 cetăți, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomenește în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părți era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viața monahicească și cercând toată pustnicia cu dinadinsul și împodobindu-se cu desăvârșita curăție, era vestit între cuvioșii părinți. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane și pe cei ce le cinsteau și se închinau lor îi numea închinători de idoli și pe mulți din credincioșii împărați și arhierei și pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el și păzeau cu dreaptă credință închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toți.
Atunci acest mare și nemișcat stâlp și tare apărător al dreptei credințe a stat cu bărbăție împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toți de rușine, mustrându-le socoteala lor cea nebună și cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meșteșugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele și cu năravul de fiară, care ca un leu ieșind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.
Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins și bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniță întunecoasă și necurată; și toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten și împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care și în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaș iubit și împreună viețuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniță până la pierzătorul sfârșit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viața cea vremelnică și de cea veșnică, murind cu trupul și cu sufletul, atunci Sfântul Procopie și Vasile și cu alți sfinți cuvioși părinți, au fost eliberați din legături și din temniță. Și au petrecut restul vieții lor în obișnuitele osteneli pustnicești, povățuind pe toți la fapta cea bună și aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrânețe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în față și să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic și ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.
Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie Decapolitul, glasul al 8-lea: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Talaleu Mărturisitorul. Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locaşul Sfântului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după câțiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcându-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugându-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoşându-l cu glasuri fără de rânduiala şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe sfânt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.
Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputând să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strâmta, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunându-şi folos din Sfânta Evanghelie. Şi întrebându-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfântul a răspuns: „Eu sunt vinovat de multe păcate şi crezând că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dânsul.
Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dânsul, ca la un izvor tămăduitor şi câştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvârşit cu sfânta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfântul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curând crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi placând lui Dumnezeu desăvârşit, s-a mutat la El întru adânci bătrânețe.
Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetând din plângere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: „Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăință şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dânsa„.