Munca este o datorie pentru fiecare creștin, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca” (Pilde 12, 27), iar prin muncă, omul își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și își dezvoltă puterile trupești și sufletești.
Munca este izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele. Creștinismul cere muncă de la fiecare credincios, prețuiește munca după merit și socotește lenea și trăirea din munca altora drept un mare păcat. Munca este o îndatorire de viață, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creștinului.
Sfinții Părinți munceau, nu fugeau de muncă. Avva Dorotei ieșea ziua din peștera în care locuia, aduna pietre și construia din ele chilii pentru călugări, iar noaptea împletea coșuri din ramuri de finic. Mânca numai pâine uscată, iar somn aproape că nu avea deloc. Când ceilalți călugări au încercat să-l convingă să se odihnească, el a răspuns: „De veți încerca să convingeți un Înger al lui Dumnezeu să adoarmă, atunci mă veți convinge și pe mine„.
Cuviosul Zaharia a fost șelar, Sfântul Euharist păstor, Cuviosul Evloghie – tăietor în piatră, Sfântul Paulin, episcopul Nolanului, s-a dat de bunăvoie în robie și, ca rob, a săvârșit grele osteneli, Alexandru, episcopul Comanului, a fost miner. „Unul dintre patriarhii greci a muncit la catâri; altul, care viețuia în singurătate pe Muntele Athos, ducea grâul pe proprii săi umeri, iar altul a trăit, de asemenea, câțiva ani în Sfântul Munte ca muncitor într-una din mânăstiri” (Scrisorile unui atonit). Și Sfinții Apostoli spun despre ei înșiși: n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă și cu trudă (2 Tes. 3, 8).
La egumenul Siluan, ocârmuitorul mânăstirii de pe Muntele Sinai, a venit odată un monah și, văzând un frate muncind, a spus: „Munca este un lucru pierzător. Căci Maria din Evanghelie partea cea bună și-a ales„. Egumenul a poruncit ca monahul acela să fie așezat în casa de oaspeți. Când a venit vremea mesei, frații, după ce s-au rugat, s-au așezat să mănânce, iar pe oaspetele lor nu l-au invitat.
După o vreme oaspetele a flămânzit și l-a întrebat pe egumen dacă frații au mâncat. „Au mâncat„- a răspuns egumenul – „dar pe tine, părinte, nu te-am chemat, că tu ești un om duhovnicesc și nu ai nevoie de mâncare; noi însă avem trup și vrem să mâncăm și, de aceea, ne trudim, iar tu partea cea bună ți-ai ales: citește, așadar, cărți și hrănește-te din cuvintele cele duhovnicești!„. Bătrânului i s-a făcut rușine și i-a cerut egumenului iertare, „Iubitul meu frate întru Hristos” – a spus egumenul — „din orice parte ai privi, ostenelile totdeauna aduc folos; și Maria a primit laudă de la Mântuitorul datorită surorii ei, Marta”.
În patrologia greacă se povestește despre Sfântul avva Antonie că, viețuind în pustie, a fost odată cuprins de întristare și tulburare sufletească. Și a început să-și reverse cu lacrimi durerea sa înaintea Domnului, întrebându-l cum să se mântuiască. Și, iată, vede un necunoscut, care se îndeletnicea cu osârdie cu rucodelia. Și ba se ridica la rugăciune, ba se apuca iarăși de lucru și așa a făcut de multe ori. Era Îngerul Domnului, trimis de Dumnezeu să-l îmbărbăteze pe Antonie și să-i deștepte curajul. Și i-a spus lui Antonie: „Fă așa și te vei mântui„.
Odată, avva Antonie săpa cu lopata pământul și, istovit de muncă, udat de sudoare și lacrimi, suspina și se ruga. După câtva timp a văzut în vis un Înger, care ținea în mână o balanță: într-o parte se aflau toate păcatele cuviosului, iar în cealaltă virtuțile. Și talerul cu păcatele începuse să atârne mai greu. Atunci Îngerul, luând lopata, cu care muncea Antonie, a pus-o pe talerul virtuților și el a întrecut în greutate talerul păcatelor.
Patriarhul Constantinopolului, Chiril al V-Iea a părăsit tronul patriarhal și s-a retras în Muntele Athos, unde se nevoia ca simplu monah în schitul Sfintei Ana. În ciuda vârstei lui înaintate, patriarhul făcea ascultare împreună cu toți ceilalți monahi și lucra la o parcelă cu măslini. Parcela se afla pe malul mării și nevoitorul făcea în fiecare zi cale lungă, ducând cu sine greble și săpăligi grele. Fiindu-le milă de bătrân, părinții schitului i-au dat acestuia un măgar.
Odată, într-o zi toridă patriarhul se întorcea cu măgarul său la schit și pe panta pe care urca cel mai greu, a văzut doi tineri luminoși, care ștergeau sudoarea monahilor, ce urcau pe munte. Când bătrânul s-a apropiat, tinerii au șters sudoarea măgarului său. „Ciudat, au șters animalul, nu pe mine. Oare eu sunt mai rău decât el?” – a gândit bătrânul, la care tinerii cei în haine luminoase i-au răspuns: „Nu am șters fața ta, pentru că nu tu ai obosit, cărând povara, ci măgarul tău„. De atunci bătrânul a renunțat la animal ca să dobândească cinstit răsplata pentru osteneala sa.
Așadar, suntem datori să muncim și astfel ne asemănăm lui Dumnezeu: Tatăl Meu până acum lucrează Și Eu lucrez. Munca trebuie făcută în duhul smereniei și unită cu rugăciunea, purtând astfel cu sine amprenta binecuvântării lui Dumnezeu.