Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 1 februarie: Sfântul Mucenic Trifon; Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas; Sfântul Vasile, episcopul Tesalonicului; Sfântul Cuvios Vendemian, care a pustnicit în Muntele Sfântului Avxentie; Sfântul Cuvios Petru din Galatia și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola.
În luna februarie, în ziua întâi, pomenim pe Sfântul Mucenic Trifon
Acesta era din satul Lampsac, din ținutul Frigiei și a trăit pe vremea împăraților Gordian (238-249) și Decius (250-253). A cunoscut, încă din copilărie, credința creștină și, întărit de Duhul Sfânt, propovăduia dreaptă credință, împreună cu Sfântul Respice, fiind din același loc cu dânsul.
Iar când Decius a ajuns împărat și a pornit prigoana împotriva creștinilor, a fost prins și Sfântul Trifon și, dus fiind la Neceea, a fost aruncat în temniță, la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Deci, fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos și a fost chinuit în multe feluri; a fost atras pe roată, a fost purtat desculț prin cetate, pe vreme de iarnă, până I-au degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, I s-au bătut cuie în picioare și a fost ars pe coaste cu făclii și trupul I-a fost sfâșiat cu ghiare de fier. Și, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grai, îndemnând pe ceilalți creștini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit a suferi pentru El.
Și rămânând nestrămutat în hotărârea sa, a fost osândit să moară de sabie, dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, și-a dat sufletul la Dumnezeu în ziua de 1 februarie.
Despre viața pe larg a Sfântului Mucenic Trifon, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas
Acestea au fost din Cartagina, pe vremea împărăției lui Sever. Și au fost prinse din porunca dregătorului Cartaginei și, măcar că erau încă nebotezate, au fost aruncate în temniță, împreună cu alți catehumeni, cu toții, cinci la număr, și au primit, în taină, Botezul în temniță. Și Felicitas era grea în luna a opta și a născut în temniță, iar Perpetua avea un copil de sân, pe care-l alăpta.
Și, fiind scoase la întrebare, ele nu s-au înduplecat nici de nesfârșita lor dragoste pentru prunci, nici de stăruințele jalnice ale părinților și rudeniilor, ci au mărturisit, cu hotărâre și de bună voie, credința lor în Hristos și au fost osândite să fie date spre mâncare, la fiare, în circ, de ziua împăratului.
Dar nu au primit moartea în circ de la fiare și, atunci, au luat cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia. Și așa s-au sfârșit Mucenițele Domnului și se face praznicul lor, în ziua de 1 februarie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Vasile, episcopul Tesalonicului
Sfântul Vasile era de loc din Atena. În anul 875 a fost tuns monah de către Cuviosul Eftimie cel Nou, căruia i-a fost ucenic.
„Prin învățăturile insuflate cu duh dumnezeiesc ne-ai învrednicit pe noi a-ți fi ucenici”, scria Sfântul Vasile despre starețul lui. Cuviosul Eftimie a cunoscut dinainte alegerea și slujirea ucenicului său ca arhiereu (petrecută în anul 904, când a fost hirotonit Arhiepiscop al Tesalonicului). Sfântul Vasile a întemeiat sau a renovat Schitul athonit închinat Dumnezeieștii Înălțări care se afla aproape de Sfânta Mănăstire Hilandar și de care aparținea.
Sfântul Vasile este cunoscut și ca scriitor, căci el ne-a lăsat Viața Cuviosului Eftimie, duhovnicul său, în care descrie viața minunată a starețului său, dar și pe ceilalți ucenici.
Slujba Sfântului a fost compusă și scrisă de monahul Gherasim Mikraghiannanitul, iar pomenirea lui se săvârșește pe data de 1 februarie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Vendemian, care a pustnicit în Muntele Sfântului Avxentie
Acest sfânt s-a născut în Misia cea mare, ce era în timpurile vechi cinstită de elini, care erau niște nebuni și niște nerecunoscători, iar acum este pretutindeni cinstită pentru credința, iubirea de Hristos și îmbunătățita petrecere a locuitorilor ei, a căror veste pentru faptele cele bune a ajuns până în Britania, Italia și până la stâlpii lui Iraclie (strâmtoarea Gibraltar).
Apoi, ca să arate că și din partea de răsărit este aceeași bunăvestire, a odrăslit și pe bunul Vendemian, care a dorit atâta necâștigare din tinerețe, încât n-a agonisit nicidecum aur, argint sau aramă la brâul său, ci umbla cu o haină, fără alt veșmânt, și neîncălțat. Nici traistă nu purta pentru pâine, după stăpâneasca poruncă cea dată către Apostoli. Si precum era trupul dezgolit, așa a golit și sufletul său de toate patimile și cugetele pământești, că nu gândea nici la cinste, și nici la bogăția vremelnică; nu gândea la înălțimea neamului său, nici la banii cei mulți și lucrurile cele mișcătoare și nemișcătoare, ci le-a urât pe toate ca pe niște gunoaie, și pe Insuși Dumnezeu l-a dorit. Apoi dorea de mic să găsească undeva loc liniștit și netulburat, ca să vorbească cu doritul Hristos, rugându-se. Din pricina aceasta, a fugit din patria lui și s-a dus la Constantinopol, pentru ca să afle un oarecare monah îmbunătățit, care să-l facă călugăr.
Deci, căutând dintr-un loc înalt al cetății, a văzut un munte departe de acolo, înalt și mai presus decât alții. Și întrebând pe cineva cum se numea acel munte, i-au spus că-i zice muntele lui Avxentie, în care era un om sfânt, care pustnicea acolo, deasupra, de mulți ani, Muntele acela era foarte aspru și cu vârf înalt, lipsit dc toate cele de mâncare; căci numai pietre și lemne multc crau acolo, Deci pentru cele trupești era cât se poate de amar și nefolositor, iar pentru suflet era loc priincios de mântuire; căci cele obositoare și amare ale trupului dau sufletului dezmierdare și îndulcire, precum zice fericitul apostol: Când suntełn neputincioși cu trupul, atunci cu sufletul suntem sănătoși.
Deci, când a auzit tânărul că era muntele strâmtorat și lipsit de orice mângâiere trupească, s-a bucurat și s-a veselit că a aflat loc după sufletul lui. Atunci a alergat cu osârdie către dânsul, precum aleargă către izvor cerbul cel însetat. Și ajungând la Sfântul Avxentie, a căzut la picioarele lui, rugându-se cu lacrimi să-l tundă îndată monah în taină, ca să nu afle rudele și să-l împiedice. Iar marele Avxentie, văzând nemărginita râvnă a tânărului, a înțeles dragostea cea fierbinte ce avea către Dumnezeu. Drept aceea, nicidecum nu s-a lenevit, nici s-a îndoit de el, cunoscând, cu ochiul cel prevăzător, viața cea viitoare a tânărului. Mai întâi l-a învățat destul și l-a sfătuit, apoi l-a tuns monah. Iar tânărul atât de mult a sporit în ascultare și în celelalte fapte bune, încât a dat în fiecare zi rodul său, ca un pom bun care este sădit lângă apă.
După puțin timp a adormit marele Avxentie, lăsând pe fericitul Vendemian moștenitor al faptei sale bune și pildă a pustniciei, iar acesta a zidit singur o chilie foarte mică, mai jos decât chilia bătrânului, în care a stat cinci ani, având mintea totdeauna înălțată către cele cerești, și mai înainte văzând în odihnă petrecerea îngerilor, pe care se sârguia să-i urmeze pe cât putea, cu nevoința marii pustnicii.
Dar, fiindcă locul acela era foarte vătămător și strâmtorat, cuviosul se chinuia foarte mult. Era foarte slăbit de asprimea locului și de multa postire. Drept aceea, văzând Tatăl cel de obște și Stăpânul nostru, Iisus Hristos, pe robul Său într-atâta strâmtorare și în pustnicie peste măsură, a venit de față să-l cerceteze. Deci, arătându-se lui, i-a poruncit să se suie la locul fericitului Avxentie, ca să rămână acolo până la sfârșitul vieții sale și să urmeze nevoința bătrânului, dar nu mai multă, pentru neputința firii sale.
Acestea a poruncit Stăpânul nostru, pentru două pricini: întâi, ca să nu rămână locul lui Avxentie nepomenit (nefiind nimeni acolo), și al doilea, pentru ca să nu se chinuiască mai mult iubitul Său cu strâmtorarea cea de jos, și să moară devreme. Deci s-a suit în vârful muntelui, unde se nevoia, sârguindu-se în cântarea de psalmi și la slujba sa. Dar vicleanul și urâtorul de bine, diavolul, nesuferind să vadă acest fel de luminător al lumii preastrălucit, ca să lumineze tot pământul cu strălucirea și cu petrecerea sa, cu care a scos pe mulți de la pieire, a adunat într-o noapte pe toți slujitorii săi, adică pe ceilalți diavoli, care s-au prefăcut în chip de vulturi, îngeri și corbi. Iar când cuviosul se ruga, blestemații aceia strigau, ca să tulbure liniștea Iui, și nu-l lăsau să se roage; însă, cu cât ei zgâriau ușile și pereții cu unghiile lor, strigând tare, cu atât cânta mai tare și cu mai mare glas, în ciuda lor, încât i-a făcut de au fugit, neputând să calce în bolduri și să scrie în mare, după cuvintele Scripturii.
Să lăsăm acum cele despre pustnicia și petrecerea lui cea mai presus de om și să spunem ceva și despre darurile ce avea, de a prooroci cele ce aveau să fie; căci pagubă este celor iubitori de fapte bune, de vom tăcea.
Sfântul avea vreo câțiva ucenici și împreună lucrători, și într-o vreme nu avea pâine nicidecum; pentru aceea s-a întristat foarte mult, neștiind cum vor călători. De aceea cârteau împotriva bătrânului, precum altă dată israelitenii au cârtit împotriva lui Moise, ca niște nemulțumitori. Iar bătrânul văzând pe tineri răbdând de foame, l-a durut inima și a zis către ucenicul său: „Pogoară-te din munte, să întâmpini pe omul care ne aduce pâini, ca să mâncăm spre îndestulare”. Atunci fratele, de bucurie, a uitat foamea sa cea mare și, pogorându-se repede, a aflat un om care aducea mai multe pâini. Pe acesta l-a suit la mănăstire și l-a dus către cuviosul, apoi a scos pâinile și le-a dus la cei flămânzi, împărțind la toți și zicând: „Luați, mâncați și mulțumiți Stăpânului, care ne hrănește pe noi, nemulțumitorii, ca un suferitor de rele” . Iar ei au mâncat și s;au plecat dascălului.
Apoi a doua minune a urmat celei dintâi: Intr-o vreme biserica nu avea nicidecum untdelemn; pentru aceea eclesiarhul a lăsat candelele nespălate. Si întrebându-l cuviosul pentru ce nu poartă grijă de slujba sa, să spele vasele, precum se cuvenea, de vreme ce era ziua sâmbetei, acela a răspuns: „Fiindcă nu mai avem untdelemn deloc, n-a fost trebuință să se mai spele candelele în zadar și fără de vreme”. Atunci îi zise cuviosul: „Tu fă cu sârguință slujba ta și Domnul ne va dărui cele trebuincioase”. Astfel a zis, dar văzând că acei ce slujeau nu au osârdia să facă cele poruncite, a ocărât pregetarea lor și necredința către Stăpânul. Iar ei în urmă pregătind candela și împodobindu-le pe toate precum se cuvenea, au zis atunci către dânsul: „Iată, părinte, focul și candelele sunt gata; dar unde este untdelemnul?” Iar el a răspuns, zicând: „Domnul nostru ne va trimite și untdelemn, ca un milostiv”. Deci cu cuvântul s-a făcut și lucrul, căci a venit în ceasul acela un om necunoscut, pe care altădată nu l-au mai văzut, cu femeia și copiii săi, ca să-i binecuvinteze sfântul și au adus un dobitoc încărcat cu untdelemn, Deci, binecuvântându-i fericitul și învățându-i cele spre folosul sufletesc, i-a liberat în pace. Iar pe ucenici i-a învățat să nu se îngrijească pentru lucrurile cele trebuincioase, ci să aibă totdeauna nădejdea lor spre Dumnezeu,
Dar nu numai darul proorociei îl avea cuviosul, ci și pe bolnavi îi vindeca în dar și mai ales pe cei idropici și pe cei ce erau bolnavi de splină. Pe scurt, a săvârșit atâtea minuni, încât este cu neputință să Ie descriu pe larg. Din acestea puține ce am spus, să cunoască fiecare și pe celelalte. Iar noi să venim la fericita lui mutare, ca să dăm sfârșit povestirii. Fiindcă pe pământ era născut ca un om, de aceea era nevoit să-și dea datoria, după cele pământești, potrivit cuvintelor: Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Deci, bolind puține zile, a sfătuit pe ucenici și i-a întărit pe temelia credinței, căci pe lângă alte fapte bune ale sale, avea și cuvântul înțelepciunii, din darul Sfântului Duh. Și învățându-i pe dânșii să aibă dragoste unii cu alții, și mai ales milostenie către cei lipsiți și scăpătați, s-a închis în chilia sa, închizând fereastra.
Iar ucenicii lui, care erau atunci mulți adunați, pentru râvna și urmarea lui, s-au mirat, căci altă dată n-a mai făcut așa, să se închidă atâtea zile, ci petrecea cu dânșii, învățându-i dumnezeieștile porunci. Deci, unii încercau să rupă scândurile, să vadă ce s-a tăcut cu dascălul lor. Dar ceilalți nu-i lăsau, crezând că se îndeletnicește în vreo lucrare sau în rugăciune și-l vor tulbura”. Deci, prelungindu-se vremea mai mult, îl strigau încetișor fiii lui, zicând: „Pentru ce, părinte, nu ne arăți luminata ta față și nu ne spui, după obicei, cuvinte curgătoare de miere? Nu știi că prin frumusețea feței și cu podoaba cuvintelor tale după David – ne încingem cu putere și suntem legați cu părinteasca ta dragoste mai mult decât iedera pe copac? Nu știi că rămânem întunecați când nu te vedem pe tine, ochiul nostru cel prealuminos? Deschide-ne ușa milei tale, grăiește urechilor noastre, întărește pe piatră picioarele noastre și îndreptează pașii iubiților tăi”.
Acestea și altele asemenea zicând, vărsau lacrimi, dar nicidecum nu se auzea glas de la părintele. Aceasta mai mult i-a tulburat si se tânguiau nemângâiați, temându-se că nu cumva s-a sfârșit. Pentru aceea au fost siliți să deschidă fereastra și, intrând în peșteră, l-au aflat pe dânsul – o, minunată vedere! – îngenunchiat și mort, ca si cum se ruga.
Și a petrecut patruzeci și doi de ani în acea peșteră de sus. Deci, după ce I-au plâns din destul, au pregătit cele de îngropare și i-au făcut mormântul în același loc, în care a săvârșit minunatele nevoințe și ca o albină a lui Hristos, iubitoare de lucru, a adunat cu sårguintă mierea pustniciei. Atunci au venit la îngroparea lui puțini monahi din locurile cele dimprejur, căci era omăt mare pretutindeni, şi mai ales pe vârfurile munților, fiindcă era întâia zi a lunii februarie. Pentru aceasta nu s-au adunat mulți la îngroparea lui. Insă câți s-au aflat, au săvârşit câte se cădeau cu sârguință și l-au îngropat cu cinste şi cu evlavie precum se cuvenea, întru slava Tatălui, a Fiului, şi a Sfäntului Duh, în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Petru din Galatia
Acesta fiind de șapte ani, și-a lăsat părinții și s-a dus la Ierusalim, apoi în Antiohia. Acolo închizându-se într-un mormânt, petrecea viață pustnicească, nemâncând nimic o zi întreagă, iar a doua zi, târziu, gusta puțină pâine și apă. Apoi era făcător de minuni, tămăduind bolile și izgonind diavolii din oameni. Viața și minunile lui le descrie fericitul Teodorit, episcopul Cirului, și pomenește despre maica sa. De două ori a tămăduit-o Cuviosul Petru: o dată de orbirea ochilor, când a sfătuit-o cu înțelepciune să nu se înfrumusețeze cu podoabele cele din afară; iar a doua oară, de durerile cele grele de după nașterea fiului ei, acest Teodorit, când, fiind aproape să moară, a întors-o din pragul morții.
După aceea, pe o fecioară oarecare, nevăzut a răpit-o din mâinile voievodului cetății, care voia s-o necinstească cu sila, iar pe slujitorul acela l-a orbit. Apoi pe mulți îndrăciți i-a izbăvit cu rugăciunea de duhuri viclene. Ajungând la adânci bătrâneți, s-a odihnit cu pace, având de la nașterea sa 99 de ani, dintre care șapte a viețuit lângă părinți, iar 92 i-a petrecut în pustiu.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola este prăznuită în Biserica Ortodoxă Rusă pe 1 februarie.
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a aflat pentru o vreme în biserica de la „Academia Teologică” (Seminarul Teologic) din Mănăstirea Socola, România.
Pe 1 februarie 1854, icoana Maicii Domnului de pe catapeteasma Bisericii „Schimbarea la Față a Domnului” a început să plângă la sfârșitul Sfintei Liturghii. Primul care a observat minunea a fost paraclisierul, apoi ieromonahul Isaia, care l-a înștiințat pe Episcopul Filaret Scriban, rectorul seminarului.
Episcopul Filaret a scos icoana din cadru și a examinat-o, crezând că este stropită cu aghiasma săvârșită de ziua Sfântului Trifon (1 februarie). După ce a șters icoana cu un prosop, a așezat-o din nou în cadru. Apoi episcopul a cerut tuturor să părăsească biserica, după care a încuiat ușile. Seara, când s-a întors în biserică pentru a săvârși Vecernia împreună cu elevii și profesorii, au observat că din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu curgeau șiroaie de lacrimi.
Vestea minunii petrecute la Iași s-a răspândit în scurt timp în toată România, pelerinii adunându-se la mănăstire pentru a se ruga Maicii Domnului. Știrea că la Iași plânge o icoană a Maicii Domnului s-a răspândit imediat și în Rusia. Unii dintre credincioșii ruși consideră icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola ca fiind cea despre care a scris Lev Tolstoi în romanul Război și pace.
Lacrimile au continuat să curgă din icoană în fiecare zi, până la sfârșitul lunii aprilie. Spre sfârșitul lunii aprilie, icoana lăcrima tot mai rar, la intervale de două, trei, cinci, zece și chiar cincisprezece zile. Apoi lacrimile s-au oprit, dar credincioșii alergau din toate părțile să sărute sfânta icoană, așa cum aleargă până astăzi.
În timpul Războiului Crimeei (1854-1856), comandantul armatei austriece a auzit că icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola lăcrimează și a trimis un colonel pentru a investiga. Colonelul a șters icoana cu un prosop, după care a cercetat-o cu atenție. Deodată, din ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au început să curgă lacrimi. Uimit, colonelul a sărutat icoana spunând: Aceasta este o mare minune!
Episcopul Melchisedesc Ștefănescu (unul dintre primii martori) a relatat minunea în lucrarea Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor (apărută la București în anul 1890) și a adăugat unele păreri personale despre semnificația acesteia. El știa că icoanele plâng înainte de mari calamități sau nenorociri pentru Biserică sau țară.
Afirmațiile episcopului s-au dovedit corecte. Soldații austrieci au ocupat Moldova în timpul Războiului Crimeei, cauzând multe neajunsuri locuitorilor. Mănăstirea Socola a fost desființată în anul 1886, iar Seminarul a fost mutat în centrul orașului Iași.
După construirea Catedralei Mitropolitane din Iași, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola a fost așezată vizavi de moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, fiind ferecată în argint de boierul Nicolae Roznovanu, și având lățimea de 80 cm și înălțimea de 100 cm.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.