Sfinții zilei din calendarul ortodox: Sinaxar 1 noiembrie: Sfinții Mucenici Doctori făra de arginți, Cosma și Damian, cei din Asia; Sfântul Cuvios David Bătrânul din Evvia; Sfânta Muceniță Elena din Sinope; Sfântul Mucenic Erminingheld, fiul împăratului Goților și Sfintele Mucenițe Chiriena și Iuliana. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna noiembrie, în ziua întâi pomenim pe Sfinții Mucenici Doctori făra de arginți, Cosma și Damian, cei din Asia
Acești Sfinți erau din Asia, din părțile Ciliciei, din tată păgân și din maică creștină, al cărei nume era Teodota, spre deosebire de alți doi Sfinți Cosma și Damian, care se trăgeau din Roma și care se prăznuiesc ca Mucenici, în fiecare an, la 1 iulie.
Deci, rămânând mama lor văduvă, așa precum cauta ea să placă lui Dumnezeu cu viața ei cinstită, așa învața și pe fii ei, hrănindu-i cu bună învățătură, în credința lui Hristos și povățuindu-i spre toată fapta bună. Și la unele școli înalte i-a trimis pentru a se desăvârși în iscusință. În acest chip au ajuns tinerii nu numai adânc cunoscători în meșteșugul doctoricesc, ci au primit de la Dumnezeu și darul de a tămădui orice suferință sufletească și trupească, folosind atât oamenilor, cât și dobitoacelor. Iar ceea ce uimea pe toți era împotrivirea lor de a primi vreo răsplătire pentru osteneala lor cu cei bolnavi, căci nu tămăduiau pentru plată sau să adune bogății, ci ca să-și dovedească dragostea lor față de Dumnezeu și față de semeni, după porunca lui Hristos: „În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Singura lor plată era ca cel tămăduit să creadă în Hristos, de la Care îi venea tămăduirea.
Pentru această purtare a lor, ei au fost numiți de cei credincioși „doctori fără de plată” sau „doctori fără de arginți.” Deci, astfel petrecându-și viața lor, cu pace și în dreapta credință, s-au săvârșit. Și sunt pomeniți în Biserică în fiecare an, ca niște calzi folositori și doctori apărători ai sufletelor și ai trupurilor noastre.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios David Bătrânul din Evvia
Cuviosul David din Evvia este unul dintre cei mai mari sfinți făcători de minuni. A fost numit „Bătrânul” încă din tinerețea sa, datorită sporirii sale duhovnicești. I s-a spus „copilul Înaintemergătorului” datorită legăturii strânse pe care a avut-o cu Sfântul Ioan Botezătorul, care i s-a arătat de multe ori, în chip minunat, încă din fragedă copilărie, și l-a călăuzit pe scara desăvârșirii.
Cuviosul David s-a născut în anul 1591, în satul Gardinița din Locrida. Tatăl său, care era preot, îl lua cu el la sfintele slujbe. De multe ori copilul era văzut stând în fața sfintelor icoane. Cel mai mult stătea în fața icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, de care se simțea atras în chip deosebit. Înainte de a împlini doi ani, când a fost întrebat ce îi place cel mai mult la biserică, a răspuns: „Tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului și aripile Sfântului Ioan Botezătorul”. Aceste cuvinte le-au atras atenția părinților săi, care și-au întărit convingerea că David era un copil ales de Dumnezeu pentru o slujire înaltă.
Cea mai tulburătoare întâmplare din copilăria sa a avut loc când avea numai trei ani. Într-o zi de marți, dimineața, Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat în somn și l-a întrebat: „Vrei să vii în casa mea?” „Unde este casa ta? Eu știu că stai în biserică, în icoana ta”, a spus micul David. „Am și casă. Urmează-mă și vei vedea”, i-a cerut Sfântul Ioan. Apoi l-a luat de mână și l-a dus în afara satului, unde era o bisericută cu hramul său. Când a ajuns în fața icoanei sale, Sfântul Ioan a intrat în chip minunat în icoană, iar apoi i-a spus că tatăl său va veni sâmbătă să îl ia.
Familia micului David, negăsindu-l, s-a îngrijorat. Preoteasa a fost aproape să își piardă mințile. Sâmbăta, părintele a venit cu credincioșii să facă Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Înaintemergător, nădăjduind că ocrotitorul bisericii îi va ajuta să îl regăsească pe David. Mare a fost bucuria preotului, mare a fost bucuria preotesei și a celorlalți oameni când l-au găsit pe copil stând în biserică, cu fața luminată și ochii strălucitori. După această întâmplare, David și-a sporit evlavia față de Sfântul Ioan. Mergea în biserica lui și stătea ore întregi în fața icoanei sfântului, vorbind cu el.
La vârsta de patru ani, copilul a învătat să citească, iar la cinci ani a început să cerceteze cărțile de cult, deși slujbele erau scrise în greaca veche. Luminat de Dumnezeu, la vârsta de opt ani putea tâlcui toate cărțile de cult, fiind atras mai ales de imnele Sfântului Ioan Damaschin. Își petrecea mult timp cercetând Epistolele Sfântului Apostol Pavel și Faptele Sfinților Apostoli.
La vârsta de cincisprezece ani, când chemarea spre o viață de post și nevoință era din ce în ce mai limpede pentru tânărul David, Dumnezeu l-a chemat în chip minunat pe calea cea îngustă. Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat, cerându-i ca a doua zi, după Sfânta Liturghie, să plece să își găsească povățuitorul duhovnicesc. Părăsindu-și familia, David l-a întâlnit pe părintele Acachie, un rugător și un postitor ajuns la mari măsuri duhovnicești.
Vreme de câtiva ani de zile, trăind la mănăstirea părintelui Acachie, în Magnisia, David a primit tunderea monahală și a primit ascultarea de a avea grijă de biserică. A strălucit prin virtuțile și înțelepciunea sa, și pentru aceasta a primit și numele de „David Bătrânul”.
Din Magnisia, ucenicul și povățuitorul său au plecat la mănăstirea Ossa, unde călugării au fost atât de impresionati de vietuirea Cuviosului David, încât au vrut să le fie îndrumător duhovnicesc. După ce Cuviosul David a fost hirotonit diacon, a slujit acolo vreme de trei ani, având multă râvnă pentru cele sfinte. Apoi au plecat mai departe, pentru că părintele Acachie voia să găsească noi pilde de virtute pentru ucenicul său. Au mers împreună în Sfântul Munte Athos și au trecut pe la mănăstiri, pe la multe schituri, cercetând mulți părinți cuvioși. Apoi părintele Acachie l-a lăsat pe Cuviosul David să își aleagă un loc în care să viețuiască. Și acesta a ales Marea Lavră, Lavra Sfântului Atanasie Athonitul.
În timp ce părintele David se nevoia acolo, părintele Acachie s-a dus la Constantinopol. Acolo, patriarhul ecumenic i-a cerut să accepte rangul de mitropolit și, după aproape doi ani, a fost hirotonit ca mitropolit de Navpact și Arta. După hirotonie, mitropolitul Acachie a trimis o scrisoare prin care i-a cerut starețului Marii Lavre să îl trimită la el pe părintele David. Când cei doi s-au reîntâlnit, mitropolitul i-a mărturisit că vrea ca părintele să primească hirotonia întru episcop. Dar a fost refuzat cu fermitate și, văzând aceasta, mitropolitul Acachie s-a hotărât să îl hirotonească preot. După hirotonie, părintele a ajuns sfătuitorul mitropolitului și duhovnic al tinerilor care își doreau să ajungă preoți.
Fiind apropiat de mitropolit, Cuviosul David nu s-a sfiit să îi atragă atenția asupra anumitor lucruri rele pe care le făceau unii preoți. Și făcea aceasta doar pentru că își dorea îndreptarea lucrurilor, nu pentru că ar fi fost clevetitor. La un moment dat, când i s-a plâns mitropolitului de starea de decădere a unei mănăstiri, Mănăstirea Vernicova, a primit ascultarea de egumen acolo, tocmai pentru a încerca să pună lucrurile în ordine.
În timp ce se lupta cu năravurile unor monahi care erau tari în cerbice și nu voiau să renunțe la patimile lor, Cuviosul David a trecut printr-o încercare foarte grea. Vrăjmașul diavol, nesuferind rugăciunile lui, a încercat să îi ia viața. Niște copii greci trăiau în casa unui turc bogat, care avea drept de viață și de moarte asupra lor. Când au reușit să fugă de acolo, turcii au căutat cât au putut să afle cine îi ajutase pe copii. Li s-a spus că vinovatul era Cuviosul David, care era cunoscut nu doar pentru iubirea față de Dumnezeu, ci și pentru faptul că își iubea neamul din care făcea parte. Venind turcii la mănăstire, l-au prins pe părinte și l-au supus la tot felul de chinuri, după care l-au aruncat în temniță. Apoi l-au spânzurat cu mâinile în sus, lăsându-l abia viu. Din grija unor creștini mai înstăriți, care au dat bani guvernatorului de acolo, Cuviosul David a fost eliberat. Dar apoi, fiind apăsat de gândul că poate chiar unul dintre călugării săi nevrednici îl dăduse pe mâna turcilor, nu s-a mai întors la mănăstirea Vernicova, ci a plecat spre Evvia, insula în care se născuse.
Ajungând aproape de insulă, a rugat un barcagiu să îl treacă spre Evvia, dar barcagiul, văzându-l cu rasa ponosită și ruptă, a refuzat. Atunci, Cuviosul David și-a întins rasa pe apă și a mers pe ea ca pe o plută, sub privirile barcagiului, care și-a dat seama că în fața sa se află un om cu viață sfântă.
În insula Evvia, cuviosul s-a oprit aproape de Rovies, lângă o biserică veche, care avea hramul Schimbarea la Față. A găsit o peșteră în apropiere și a trăit acolo vreme de doi ani. Când, după aceea, un tânăr cioban i-a cerut să îl primească ucenic, sfântul s-a gândit să ridice o mănăstire. Pentru că în acel loc apă se găsea foarte greu, cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu să facă o minune și să izvorască apă, pentru a se putea construi mănăstirea. Prin minune dumnezeiască, în locul în care cuviosul a lovit cu toiagul într-o piatră mare, a doua zi, când piatra a fost mutată, a izvorât apa.
După această minune, Cuviosul David și-a luat ucenicul, pe care îl călugărise, și au plecat să strângă banii de trebuință pentru construirea mănăstirii. Au călătorit prin Țara Românească, Moldova, și au ajuns până în Rusia. Peste tot au găsit oameni care s-au oferit să îi ajute. Și toate cele primite au fost trimise în Evvia, fiind puse într-un buștean care fusese găurit pe dinăuntru. Prin minune dumnezeiască, bușteanul a plutit până la țărmul Evviei și toate cele strânse au ajuns cu bine la Cuviosul David.
După câțiva ani, acesta a ridicat mănăstirea și a format o obște destul de mare. Călugării, folosindu-se de exemplul cuviosului, încercau să îl urmeze în nevointe. Faima mănăstirii s-a răspândit în toate părțile, și mulți oameni alergau la sfântul stareț pentru a-i cere cuvânt de folos sau pentru a se spovedi. Cuviosul le vorbea mult despre importanța spovedaniei și a luptei cu păcatele, și oamenii găseau în el doctorul potrivit pentru bolile lor sufletești.
O mare minune săvârșită de Cuviosul David înainte de trecerea sa la Domnul a avut loc în satul Disto. Când a trecut pe acolo, credincioșii, cunoscându-i îndrăzneala către Dumnezeu, l-au rugat să facă o rugăciune pentru ei, ca să scape de mulțimea de țânțari care îi necăjeau tot timpul. După ce cuviosul s-a rugat în genunchi, împreună cu credincioșii, Dumnezeu nu numai că a izgonit țănțarii, ci a și secat mlaștinile din jurul satului, spre bucuria tuturor.
Cu trei zile înainte de sfârșitul vieții sale pământești, cuviosul le-a vorbit monahilor din obștea sa despre faptul că Dumnezeu îi descoperise ziua în care va muri. Apoi, a treia zi, după ce i-a încurajat să rămână statornici făgăduințelor monahale, sfântul și-a dat ultima suflare. Dar, prin moartea sa nu s-a îndepărtat de obștea sa și de cei care îl cunoscuseră, ei, primind har de la Dumnezeu, i-a ocrotit, ajutându-i prin mulțimea de minuni pe care le-a săvârșit.
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Muceniță Elena din Sinope
Sfânta Elena din Sinope este o sfântă fecioară, care a fost omorâtă cu moarte martirică, pentru credința ei în Hristos, pe la începutul secolului al XVIII-lea. Biserica de Răsărit o prăznuiește pe Sfânta Elena din Sinope în ziua de 1 noiembrie.
Sfânta Elena a viețuit în jurul anului 1700, în localitatea Sinope, regiunea Paflagonia. Tânăra s-a născut în familia Bekiary, în localitatea Sinope, cel mai vechi oraș din Pont. Părinții tinerei Elena au crescut-o în viața creștină, lucru ce a însuflețit-o pe tânără cu o dragoste nețărmurită față de Hristos.
Pe când avea numai 15 ani, mama ei o trimite pe Elena la un magazin din Kryonas, spre a cumpăra materiale pentru brodat. Pe cale, tânăra creștină a trecut pe lângă casa lui Ukuzoglu Pasa, guvernatorul otoman din Sinope, care se afla, la acel moment, la fereastră. Văzând-o pe fată și aprinzându-se de pofta diavolească, păgânul a cerut ca aceasta să fie adusă la el.
Păgânul cu mintea întunecată a încercat de mai multe ori să o forțeze pe fată, spre păcatul cel trupesc, însă o putere nevăzută îl oprea de fiecare dată. Neînțelegând ce se întâmplă, otomanul a închis-o pe fată în pivnița casei sale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, tânăra Elena a reușit să fugă și să se întoarcă acasă.
Cuprins de mânie și suferind de mândrie, pentru că tânăra a reușit să fugă din pivnița casei lui, guvernatorul otoman i-a adunat pe bătrânii comunității grecești din localitate și le-a spus că, dacă nu i-o vor aduce pe tânăra Elena, îi va omorî pe toți cu chinuri grele. La cererea bătrânilor, spre scăparea poporului creștin, tatăl și-a frânt inima, ca și oarecând Dreptul Avraam, și a trimis-o pe copilă la păgân.
Nefericitul păgân a încercat iarăși, de mai multe ori, să o forțeze pe fată la păcatele lui cele spurcate, însa aceeași putere dumnezeiască l-a oprit de fiecare dată. Se mărturisește, în viața acesteia, ca Sfânta Elena rostea de fiecare dată primii șase Psalmi, pe care îi învățase de la unchiul ei, dimpreună cu alte rugăciuni pe care le învățase singură, pe de rost.
„Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerți. Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; și sufletul meu s-a tulburat foarte și Tu, Doamne, până când? Întoarce-Te, Doamne; izbăvește sufletul meu, mântuiește-mă, pentru mila Ta. Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe Tine? Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda. Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu, îmbătrânit-am între toți vrăjmașii mei.
Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit. Să se rușineze și să se tulbure foarte toți vrăjmașii mei; să se întoarcă și să se rușineze foarte degrab.” (Psalmul 6)
Dându-și seama că nu are nici o putere asupra sfintei, Pașa a aruncat-o pe aceasta în închisoarea comună, unde a dat porunca de a fi torturată până la moarte. Călăii au torturat-o pe Sfânta Elena fără măsură, în cele din urma bătându-i în cap două cuie mari. Cuprinși de furie și mustind de mândrie, în cele din urmă ei i-au tăiat capul Sfintei Elena. După aceea, punând trupul acesteia într-un sac, l-au aruncat în apele Mării Negre.
Se spune că trupul sfintei a plutit pe ape până în dreptul locului numit Gai, unde s-a scufundat. Niște marinari greci, văzând o lumină cerească, au mers până la locul unde se afla scufundat sacul cu trupul Sfintei Elena din Sinope. Scoțându-l din apă, ei l-au dus preoților. Încă de la început, Sfintele ei Moaște s-au arătat drept vindecătoare și făcătoare de minuni.
Trupul Sfintei Elena din Sinope a fost dus în Rusia, numai Capul acesteia fiind așezat în biserica creștină din Sinope. Până astăzi, sfânta a săvârșit nenumărate minuni, mai ales pentru aceia ce suferă de dureri de cap și de boli ale capului.
Când grecii creștini au fost alungați din localitatea Sinope, în anul 1924, ei au luat cu ei și Capul Sfintei Elena. Cel care a purtat de grija Sfintelor Moaște a fost președintele Christos Kapharopoulos. Astăzi, capul sfintei se află așezat, spre cinstire, în Biserica Sfânta Marina, din localitatea Ano Toumbas, din apropiere de Tesalonic.
În perioada 10-12 aprilie 2010, minunatul Cap al Sfintei Nou Mucenite Elena din Sinope, a fost adus în Slovacia, la dorința Mitropolitului Goerge din Michalovce și Kosice. Din biserica grecească, acesta a fost luat cu binecuvântarea Mitropolitului Anthimos de Tesalonic. Sfânta Elena din Sinope este cinstită ca ocrotitoare a Mitropoliei de Michalovce și Kosice, alături de alți trei sfinți ocrotitori, cât și ca ocrotitoare a tinerilor din întreaga Slovacie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Erminingheld, fiul împăratului Goților
Erminingheld, fiul împăratului goților, Luvighild, a fost întors de la eresul arienesc la dreapta credință de către Leandru, episcopul Ispalitaniei, pentru care s-a mâhnit Luvighild, fiind arian, pentru că fiul său a părăsit credința ariană. Si se sârguia a-l întoarce de la dreapta credință iarăși la eres. Deci îl momea pe el cu cuvinte de iubire, ca un părinte, rugându-l și sfătuindu-l să lase soborniceasca credință și să creadă la fel cu dânșii, ca și mai înainte. Însă, dacă I-a văzut neînduplecat, îl înfricoșa cu amenințări și îl înspăimânta cu tot felul de chinuri și răni. Iar el, petrecând ca un stâlp neclintit în credință, nu lua în seamă momirile și înfricoșările părintești.
Deci, mâniindu-se tatăl său foarte tare, mai întâi l-a depărtat pe fiul său de la scaunul împărătesc și de Ia împărăție și l-a lipsit de toată averea și moștenirea. După aceea, văzându-l neschimbat cu mintea, i-a ferecat grumajii, mâinile și picioarele cu obezi de fier și l-a aruncat într-o temniță întunecoasă și strâmtă. Iar fericitul Erminingheld, deși era tânăr cu anii, era însă bătrân cu înțelepciunea, disprețuind împărăția pământească și căutând cu toată dorința pe cea cerească. Deci, zăcând în temniță legat, se ruga către Atotputernicul Dumnezeu să-l întărească în acea pătimire.
Și sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paști, Luvighild împăratul, chemând pe un episcop dintre cei de credința sa cea rătăcită, I-a trimis noaptea la fiul său în temniță, ca Erminingheld să primească eretica împărtășire ariană din mâna episcopului aceluia și, dacă se va împărtăși cu aceasta, să fie întors iarăși în cea dintâi dragoste părintească și în cinstea cea de mai înainte. Iar sfântul răbdător de chinuri, îngrețoșându-se de episcopul arian și mustrând aspru credința lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtășirea cea eretică. Și a fost împărtășit de un preot dreptcredincios, pe care Sfântul Leandru, episcopul, I-a trimis la dânsul în taină cu preacinstitele și de viață tăcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos.
Iar episcopul arian întorcându-se rușinat la împărat, i-a spus toate cele ce a auzit de la fiul său. Atunci împăratul, umplându-se de negrăită mânie și scrâșnind din dină, îndată a trimis din sfetnicii săi, poruncindu-le să ucidă în temniță pe fiul său, Erminingheld. Deci, mergând aceia, i-au tăiat cinstitul lui cap cu securea și au fost auzite deasupra sfântului său trup cântări dulci ale sfinților îngeri, și se vedeau noaptea arzând făclii. Acest lucru văzându-l credincioșii, se bucurau și mulțumeau lui Dumnezeu, Care a preamărit cu acest fel de minuni pe sfântul și dreptcredinciosul Său rob, după sfârșitul ce a avut prin pătimire; iar cei răucredincioși se rușinau și se înfricoșau.
Apoi, tatăl cel ucigaș de fiu, căindu-se de nevinovata ucidere pe care o făcuse, de mâhnire a căzut în boală; și voia să se lepede de arieni și să primească credința cea dreaptă, dar se temea de neamul lui cel răucredincios și nu s-a învrednicit a fi rânduit cu cei dreptcredincioși. Iar apropiindu-se sfârșitul lui, a chemat Ia sine cu cinste pe fericitul episcop Leandru, pe care mai înainte foarte mult îl ura și-l prigonea, și l-a rugat să-l povățuiască la dreapta credință pe Rehader, fiul său cel mai tânăr, pe care îl făcuse moștenitor împărăției sale, și să-l lumineze cu învățătura sa cea de Dumnezeu insuflată, precum mcuse și cu Erminingheld.
Și murind Luvighild împăratul, a venit la împărăție Rehader, care îndată a primit dreapta credință, prin povățuirea Sfântului Leandru episcopul, apoi tot poporul goților, care era înveninat cu eresul Iui Arie, l-a adus la buna credință. Iar trupul Sfântului Erminingheld, fratele său cel mai mare, l-a cinstit cu cinstea ce se cuvenea unui mucenic al lui Hristos, împlinindu-se astfel cuvântul Evangheliei, care zice: Dacă grăuntele de grâu, căzând pe pământ, nu va muri, apoi singur rămâne; iar de va muri, multă roadă va da. Așa și răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca un grăunte de grâu, singur în pământul goților a murit pentru Hristos și a tăcut rod al credinței celei drepte pentru tot poporul pământului aceluia. Căci toți au început cu dreaptă credință a crede în Hristos Dumnezeu, Cel de o ființă și de o cinste cu Tatăl și cu Sfântul Duh, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfintele Mucenițe Chiriena și Iuliana
Chirienia era din cetatea Tarsul, a eparhiei Ciliciei, iar Iuliana, din cetatea Rosana. Pe acestea prinzându-le Marcian ighemonul, în vremea împărăției lui Maximian, le silea să se lepede de Hristos, dar ele nu s-au supus. Atunci, a poruncit ca să i se tundă părul și sprâncenele Chirieniei și s-o poarte goală prin toată cetatea Tarsului, spre râs și batjocură. Apoi, ducând-o împreună cu Iuliana în cetatea Rosanei, le-a dat foc; și așa s-au săvârșit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.