Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 1 septembrie: Începutul anului bisericesc; Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul; Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul și mama sa Sfânta Cuvioasă Marta; Dreptul Isus, fiul lui Navi; Sfintele 40 de Mucenițe Fecioare și Amun Diaconul, dascălul lor; Soborul Născătoarei de Dumnezeu din lăcașul Miasinei și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani”. Despre toate acestea pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua întâi prăznuim Începutul anului bisericesc
Cuvînt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou Bisericesc
Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile și anii întru a Sa putere, a așezat spre slava Sa și spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Așezământ a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele câmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.
A grăit Domnul cu Moise și a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trâmbițelor și adunare sfântă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea, odihnindu-Se întru dânsa, așa i-a poruncit și omului, zicând: „Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi”. La fel și ziua întâi din luna a șaptea a binecuvântat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, când vă strângeți roadele pământului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile…” (Leviticul 23, 39).
Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-și fața prealuminată și aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducând ardere de tot Domnului.
În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.
În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curățirii să trâmbițezi cu trâmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toți locuitorii lui… să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pământ… Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mânca fiarele câmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mânie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mâhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea până la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori câte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea „sâmbătă” (sabat), adică odihnă.
Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pământului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veți zice: Dar ce să mâncăm în anul al șaptelea, când nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvântarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rânduise odihnă oamenilor și pământului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întâia lună de la facerea lumii.”
Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgânilor tot din luna septembrie a fost rânduit să înceapă. Pentru Indictionul păgânilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie și Cleopatra care stăpâneau Egiptul, a început să stăpânească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului, a rânduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și au despărțit Indictionul în trei părți a câte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strângă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucât în acel an oamenii se veseleau cu lumânări aprinse în mâini, pentru că impozitele strânse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.
Indictionul s-a întins până la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținând rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întâiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întâia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra, se cinstea singur stăpânitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la romani.
Astfel a primit și Sfânta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintâi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sâmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sâmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrând Iisus în mijlocul dascălilor și sculându-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărâmați, ușurându-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizând și dând cartea, a început să învețe, arătându-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mântuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți „Îl mărturiseau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, când marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinând praznicele păgânești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbând înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rânduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creștinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Așadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, când singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorându-Se din cele de sus și purtând în Sine pe Duhul Tatălui; când a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupești. Mântuitorul, zidind cortul cel gândit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sângele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcându-ne pentru El biserici sfinte, după cuvântul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sunteți voi este sfântă”.
Pentru toate acestea, dând mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mâinile Sale multe și negrăite bunătăți, pentru care ne sârguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David, zicând către dânsul: „Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile (darurile) mele”. El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sângelui Sfinților Mucenici care au fost chinuiți pentru credința creștină, încât pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui” .
De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinților noștri strămoși, care „prin credință au biruit împărății, au lucrat dreptate, au dobândit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).
În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decât argintul se face pricinuitoare omului de viața cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește ca toate bunătățile din lume să le câștige, cu atât mai mult cel ce s-a îmbogățit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va câștiga cele dorite. De acum el va viețui cu bucurie, nebăgând seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpânul său îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzându-l cu orice întâmplare, sărac pe el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare până la sfârșit, acela degrabă sărăcind, se lipsește de pâine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.
Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată îndeamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobândit cununile”.
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama și fierul, tot așa și dragostea este mai cinstită decât nădejdea și credința. „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decât acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezând și cu gura mărturisind, ci și în fapte arătându-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dânsul sufletele noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicând: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primește spre înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decât fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.
Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgânilor, dezbrăcându-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcându-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicând: „Întru înnoirea vieții să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultând poruncile: „De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pământul își va da roadele sale. Și voi da pace în pământul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi și vă voi binecuvânta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfântul lui Israel…”*
* Sunt unii care socotesc indictioanele rânduite de la începutul lumii și le numără de la întâiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul
Al doilea mare teolog, cunoscut traducător de scrieri patristice și călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adică „Smeritul”, iar în limba latină „Exiguul”. Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a născut în Sciția Mică pe la anul 470 și s-a călugărit din tinerețe la una din renumitele mânăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV–VII numeroși „călugări sciți”, cunoscuți în întreg imperiul ca teologi, asceți și apărători ai Ortodoxiei.
Unul din dascălii săi de tinerețe, pe care avea să-l evoce mai târziu în „Prefața scrisorii sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie”, tradusă în latină, a fost un anume Petru, ajuns la bătrânețe episcop. Acesta fusese, probabil, egumenul mânăstirii dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc și care l-a deprins cu nevoința duhovnicească și frica de Dumnezeu. Iată cu ce cuvinte pline de recunoștință, de smerenie și duioșie, calități specifice sufletului nostru românesc, se adresează fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Cuvioase Părinte și podoabă aleasă a învățătorilor lui Hristos, și am mereu înaintea ochilor minții râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiați cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spațiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiți o mulțumire pe care știu că nu pot să v-o dau la înălțimea cuvenită”.
Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit și „Romanul”, se duce în Orient, la Mormântul Domnului și în Asia Mică, apoi se stabilește la o mânăstire din Constantinopol. Era un teolog ortodox desăvârșit și cunoștea perfect limbile greacă și latină. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un călugăr învățat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor ecumenice și unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia.
În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mânăstirea Sfânta Anastasia și ajunge traducător renumit din greacă în latină și predă mulți ani dialectica cu prietenul său Casiodor la Universitatea Vivarium din sudul Italiei – Calabria.
Biograful și prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și al dogmaticii”. Era, de asemenea, „înțelept și simplu, învățat și smerit, cu vorbă puțină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau”.
La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit și a scris sub zece papi, de la Anastasie II până la Vigiliu. Fiind rugat, atât de păstorii Romei, care doreau să cunoască mai bine scrierile Părinților din Răsărit, cât și de compatrioții săi, călugării sciți, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale Sfinților Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei și Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, în două ediții; editează „Decretele pontificale” și traduce vieți de sfinți ca: „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, „Pocăința minunată a Sfintei Taisia” și „Viața Sfântului Pahomie”.
Cuviosul Dionisie cel Mic era și un bun cunoscător al astronomiei, știință ce o învățase la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a întemeiat era creștină dionisiacă, în locul erei păgâne, începând calendarul și numărătoarea anilor „De la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Dioclețian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre și pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru”. A scris în acest scop două lucrări: „Carte despre Sfintele Paști” și „Argumente Pascale”. Era creștină întemeiată de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creștină.
A mai scris și un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la mai mulți Sfinți Părinți din Răsărit, Apus și Africa, intitulat „Exempla Sanctorum Patrum”. Atât prin originea și formarea sa daco-romană, cât și prin scrierile și traducerile sale din greacă în latină, fericitul Dionisie cel Mic „a întins o adevărată punte de legătură între Răsărit și Apus, punând într-un contact mai apropiat cele două romanități creștine”.
La bătrânețe, fericitul Dionisie „Romanul” își aducea aminte din Italia, patria sa adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, și de compatrioții săi blânzi, dreptcredincioși și smeriți, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în Prefața către „venerabilii domni și frați preaiubiți, Ioan și Leonțiu”: „Poate pare lucru nou celor neștiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig și în același timp prin barbari, a crescut bărbați plini de căldură și minunați prin blândețea purtării. Că lucrul stă așa, eu îl știu nu numai printr-o cunoaștere din naștere, ci mi l-a arătat și experiența. Se cunoaște că acolo (în Scythia Minor), într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului și am fost învrednicit să văd viața cerească în trup fragil a preafericiților Părinți cu care acea regiune se slăvește ca de o rodire duhovnicească deosebită.
Credința lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toți pildă de viață și sinceritate. Ei nu erau prinși în mreaja nici unei griji lumești și puteau spune cu Apostolul: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco-romanii) au ținut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinței ortodoxe, căci, deși erau simpli în cuvânt, în știință nu erau nepricepuți…”.
Pentru sfințenia vieții lui, pentru gândirea și scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit și „Romanul”, este cinstit, atât în Răsărit, cât și în Apus, ca un călugăr desăvârșit, filolog și ctitor al erei creștine, ascet și teolog de renume. Trei mari virtuți l-au împodobit în toată viața sa: credința ortodoxă, smerenia inimii și dragostea față de Dumnezeu și de oameni, calități specifice milenare ale întregului popor român.
Săvârșindu-și călătoria acestei vieți, Cuviosul Dionisie cel Smerit și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos prin anul 545 și este numărat în ceata Cuvioșilor Părinți. În anul 2008 a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română cu zi de prăznuire 1 septembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul și mama sa Sfânta Cuvioasă Marta
Slăvitul Simeon a fost din părțile Ciliciei, dintr-un sat ce se numea Sisan, fiu al unor părinți creștini, Susotion și Marta, și de copil era cioban la oile tatălui său. Pe când avea treisprezece ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la pășune, fericitul copil a intrat în Biserică, Duminică fiind, cu părinții săi și a auzit pe Domnul din Sfânta Evanghelie, fericind pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curați cu inima și a întrebat pe un cinstit bătrân: „Ce sunt cuvintele acestea?” Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit lui calea cea duhovnicească a vieții, adică urmărea lui Hristos în curăție și înfrânare, în desprinderea de lume și în slujba rugăciunii și a dragostei de Dumnezeu și de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericita împlinire a vieții de aici și de dincolo de moarte.
Deci, sămânță căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorința de a trăi după cuvântul Evangheliei și, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită Ogradă, primit de starețul Timotei, după șapte zile de așteptare la porțile mănăstirii. În scurtă vreme a învățat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea pe atunci celor ce voiau să fie călugări, și a deprins ușor toată pravila mănăstirii, încât, după doi ani Cuviosul Simeon, simțind nevoia unor osteneli călugărești mai grele, a primit sfatul starețului său să meargă într-o mănăstire cu pravilă mai aspră, ca să nu descurajeze pe frații cei neputincioși. Și așa a intrat fericitul în mănăstirea cu viața mai aspră, a marelui ava Eliodor, dar și aici fericitul întrecea nevoințele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viață de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniștit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, și a petrecut acolo timp de trei ani.
Aici s-a supus pe sine la încercare cu post de patruzeci de zile, ca Moise, și ca Ilie și ca Însuși Domnul nostru. Și-l rugă Cuviosul pe bătrânul Vassus, îndrumătorul duhovnicesc al locului aceluia, să-i astupe ușa chiliei, ca să stea fără mâncare, în vremea celor patruzeci de zile. Dar acesta nu s-a învoit cu o măsură de ucidere de sine ca aceasta, decât punându-i în chilie zece pâini și un urcior cu apă, că, de va avea nevoie, să guste și să se întărească; și așa i-a astupat ușa. Și, trecând patruzeci de zile, s-a întors Cuviosul și deschizând ușa, l-a aflat pe acesta la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea și apă neatinse. Și, luând un burete, i-a spălat și i-a răcorit gura lui, răsuflând puțin Cuviosul, l-a împărtășit pe el cu Sfintele Taine, după care, primind puțină hrană ușoară, s-a întărit. Și acest dar de înfrânare îl spunea Vassus multor frați, ca un lucru de folos, iar Cuviosul, de atunci, în toți anii, în Postul cel mare, așa postea, douăzeci de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar douăzeci de zile șezând, de osteneală.
Și, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulțime de oameni alergă spre dânsul, unii cu bolnavii lor, alții de necazuri și de ispite fiind cuprinși, și fiecare nu se întorcea deșert, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, și cu bucurie se duceau la casele lor. Și puteai să vezi la dânsul, ca râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de seminții și de limbi: ismailiteni și perși, armeni și iberici, britani și italieni, creștini și păgâni, luând binecuvântare de la dânsul. Și, tulburat fiind fericitul de o cinstire că aceasta și de neodihnă, a aflat un chip străin de a scăpa de împresurările omenești: s-a gândit să-și zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul și pe el o chilioară strâmtă și, acolo sudîndu-se, petrecea în post și rugăciune; și a fost întâiul stâlpnic. Și era acel stâlp înalt ca de șase coți, iar mai pe urmă și-a zidit Sfântul alți stâlpi și mai înalți. Și așa petrecea, udându-se de ploaie, arzându-se de zăduf și înghețând de frig și vorbind poporului de două ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiată și, ca băutură, apă.
Și auzind părinții din pustie, se minunau de străina lui petrecere. Și au trimis la dânsul ca să vadă ce duh locuiește în el, zicând: „Pentru ce nu mergi pe calea părinților și altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp și urmează vieții pustnicilor”. Și părinții pustnici i-au învățat pe trimiși că, de se va arăta nesupus, cu silă să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta și de vă voi singur să se pogoare, să-l lase pe el și să stea așa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimișii soborului sfinților pustnici și spunându-i hotărârea lor, el îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând se se coboare. Dar trimișii strigară: „Nu te pogora, sfinte părinte, ci petreci cum ai început. Acum știm că lucrul tău este de la Dumnezeu, Care de folos să-ți fie până la sfârșit”.
Puterea cuvintelor lui, asprimea vieții lui și strălucirea minunilor lui, marea lui iubire de oameni în suferință și înțelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioși. Împărații Teodosie cel Tânăr (408-450) și Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul și rugăciunile, împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcat haine străine, ca să-l poată auzi mai bine. Cu sfatul său, Eudoxia împărăteasă s-a lepădat de rătăcirea lui Eutihie, pe care o cinstea, și foarte minunat a fost pentru toți oamenii din vremea lui. Și așa, a trăit Sfântul până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El.
Tot în această zi pomenim pe Dreptul Isus, fiul lui Navi
Acest Isus a fost al lui Navi, și următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat și cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ținând în mână spada, și aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepădându-și armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, și fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre război, rugatu-s-a lui Dumnezeu și a zis să stea soarele. Și îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, și i-au biruit cu putere. Apoi povățuind el poporul, și trecându-i prin pustie și împărțindu-le pământul făgăduinței, și judecând pe popor douăzeci și șapte de ani, s-a făcut înfricoșător vrăjmașilor. Și arătându-și bărbăția și fapta bună în multe războaie, a murit, și a fost îngropat cu cinste de poporul său.
Tot în această zi pomenim pe Sfintele 40 de Mucenițe Fecioare și Amun Diaconul, dascălul lor
Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Și fiind creștine au urmat lui Hristos, având și dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, și mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, și fiind spânzurate, în văzduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzând jos, au pierit.
Apoi a fost spânzurat Sfântul Amun, și l-au zgâriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Și izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Și din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascălul lor, li s-au tăiat capetele; Și alte zece, săbii prin gura și prin inima suferind, s-au sfârșit; șase au fost tocate cu cuțitele; iar celelalte șase s-au mutat la Domnul, fiind arse.
Tot în această zi pomenim Soborul Născătoarei de Dumnezeu din lăcașul Miasinei
În vremea eresului iconomahilor (iconomah – luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locașul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locașul Miasinilor se povestește în viața Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc șes foarte frumos și desfătător, costișă între două dealuri, care despărțea amândouă părțile în larg. Prin mijloc, un pârâu repede și curat curgea spre răsărit, care se numește Azor sau Azur, și de iezere împrejur se umple șesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit și frumos, o capiște idolească și o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavolești jertfe. Pe acel loc, curățindu-l Sfântul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idolești, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfințindu-o pe ea, a făcut locuință sfinților îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaș diavolilor și unde se făceau jertfirile cele sângeroase și spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sânge și se săvârșeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. Până aici din viața lui Acachie.
Deci, este arătat că lângă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locașul care se numea Miasina, după locul cu același nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulți ani a ieșit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăției binecredinciosului împărat Mihail și a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioși în luna lui septembrie, ziua întâi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atâta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvârșea sobor în locașul acela în toți anii, în cinstea și slava Prea Nevinovatei Stăpânei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani”
Icoana Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani” este prăznuită pe 1 septembrie.
Icoana Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani” este o copie a renumitei icoane a Maicii Domnului „Ilyin-Cernigov” (16 aprilie), care a fost găsită la Mănăstirea „Sfânta Treime – Ilyin” de lângă Cernigov, pe dealul Boldina, loc în care în secolul al XI-lea, Sfântul Antonie de la Lavra Peșterilor a petrecut o perioadă în lupta sa duhovnicească.
Sfântul Dimitrie al Rostovului a descris minunile săvârșite de această icoană în cartea sa „Lâna rourată”. El a scris în concluzie: Sfârșitul broșurei, dar nu și al minunilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru cine le poate număra. Harul revărsat prin această icoană, se manifestă de asemenea și prin copiile sale.
Icoana Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani” a fost pictată la mijlocul secolului al XVIII-lea și a fost dăruită Lavrei Sfintei Treimi – Serghiev în 1852 de către Alexandra Grigorievna Filippova, care a avut-o în grijă pentru un sfert de secol. Icoana fusese dată ei de către preotul Ioan Alexeev, care la rândul său o primise de la unul dintre călugării Lavrei Sfintei Treimi – Serghiev.
Cu binecuvântarea iconomului lavrei, Arhimandritul Antonie (†1 mai 1877), icoana a fost așezată în biserica proaspăt sfințită din peștera Sfântului Arhanghel Mihail, căpetenia oștilor cerești, care a fost sfințită în data de 27 octombrie 1851 de către Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei (19 noiembrie), cel care a jucat un rol important și în construirea Schitului Ghetsimani.
În acest chip, icoana a fost legată de marii sfinți ai Bisericii Ruse precum Sfântul Antonie al Peșterilor, Cuviosul Serghie de Radonej, de părinții acestuia Kiril și Maria (28 septembrie), și de asceți ai secolului XIX. Harul providențial vine în continuare prin Icoana Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani”.
Este remarcabil faptul că prima minune săvârșită de această icoană, a fost în prima zi a anului nou bisericesc (1 septembrie 1869), atunci când o femeie simplă de 28 de ani din provincia Tula, Tecla Adrianova, a fost vindecată după o paralizie totală ce a durat nouă ani.
Ea a locuit la azilul de lângă Peșteri și mai apoi chiar în lavră și în timpul sărbătorii Adormirii Sfântului Serghie (25 septembrie), Tecla și-a revenit complet. Sfântul Inochentie, Mitropolitul Moscovei (6 octombrie și 31 martie), a aflat despre minune de la fiica sa duhovnicească, maica Polixenia, iconomă la Mănăstirea Sihăstria Borisov. La sărbătoarea Sfântului Serghie, el s-a întâlnit cu Tecla și i-a cerut detalii despre vindecare. La data de 26 septembrie 1869, Sfântul Inochentie a sosit la Schitul Ghetsimani și a dat binecuvântare pentru alcătuirea unui paraclis care să fie săvârșit înaintea icoanei proslăvite. Astfel a recunoscut-o oficial ca făcătoare de minuni, el însuși rugându-se cu lacrimi înaintea ei.
Până la 26 septembrie, trei vindecări avuseseră deja loc, și o serie întreagă de minuni în luna noiembrie a aceluiași an.Vești despre minunile săvârșite de icoana Maicii Domnului s-au răspândit cu o rapiditate neobișnuită. Epuizați de suferințe și boli, însetați după vindecare trupească și sufletească, oameni din diferite clase sociale, au venit cu credință neclintită la icoana făcătoare de minuni, iar mila Domnului nu i-a părăsit.
Până la începutul secolului al XX-lea, au fost întregistrate peste 100 de minuni. De o asemenea cinste au beneficiat și asceții de la Schitul Ghetsimani, schimonahul Filip (†18 mai 1868), întemeietorul mănăstirii din peșteri și cei trei fii duhovnicești ai săi, ieroschimonahul Ignatie (†1900), Porfirie (†1905?) și Vasile (†1 aprilie 1915). Ei au păstrat cu dragoste profundă, icoana „Cernigov-Ghetsimani”, pictată de bătrânul ieromonah Isidor (†3 februarie 1908).
La început, prăznuirea icoanei a fost stabilită la 16 aprilie, în aceeași zi cu Icoana Maicii Domnului Cernigov – Ilyn. Însă mai târziu, a fost transferată la 1 septembrie, data proslăvirii sale.
În prezent, există copii ale Icoanei Maicii Domnului „Cernigov-Ghetsimani” la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev. Ele se găsesc în Biserica Sfântului Serghie, în trapeza mănăstirii și în porticul Catedralei Sfintei Treimi, pictată de bătrânii din Schitul Ghetsimani și din Mănăstirea „Sihăstria Sfântului Zosima”.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.