Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 10 ianuarie: Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei; Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești; Sfântul Teofan Zăvorâtul; Sfântul Cuvios Marchian, preotul și iconomul marii Biserici din Constantinopol și Sfântul Cuvios Dometian, episcopul Melitinei.
În luna ianuarie, în ziua a zecea, pomenim pe Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei
Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare și a străbătut din tinerețe toată învățătura cărții desăvârșit; el a fost retor slăvit și filosof ales, ca și Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumusețarea lui Hristos, cu adevărat soție sfântă a celui sfințit și vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soția sa viețuia cu sfințenie în curățenie și cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci și strălucind cu bunătățile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfințit-o diaconiță și de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat și s-a numărat în cetele sfinților.
Bărbatul ei, Sfîntul Grigorie, a fost ridicat la rînduiala episcopiei, în ostrovul Nissei și păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărățind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, avînd ajutor pe împăratul cel orbit cu același eres, care a izgonit pe Sfîntul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfîntul din loc în loc, opt ani, pînă la moartea împăratului, străbătînd cetățile și țările și întărind pe cei dreptcredincioși.
În vremea împărăției marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh, se afla acolo și Sfîntul Grigorie cu Sfinții Părinți, ca ajutător al dreptei credințe, înfruntînd și rușinînd pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură și, șezînd pe scaunul său mulți ani, a ajuns la adînci bătrînețe, apoi a adormit întru Domnul, lăsînd după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt și puțin mai vesel.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești
Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc și călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești – Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.
Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obștea Mânăstirii Căldărușani. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări atoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism și s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni.
După aproape cincisprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mânăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa și este hirotonit diacon. Astfel, înmulțind ostenelile și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darurile vindecării bolilor și al înainte-vederii.
Iubind mai mult singurătatea și smerenia decât cinstea și lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mânăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita liniște și înstăinare, în anul 1865 s-a așezat în această mânăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus.
În Mânăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoției și „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.
Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înainte-vederii. Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era de asemenea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mânăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.
După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, și a fost înmormântat în gropnița Mânăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mânăstire isihastă din nordul Europei.
În anul 1883, văzând părinții Mânăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”.
Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. Iar canonizarea și trecerea în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul „, cu viața sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).
Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Teofan Zăvorâtul
“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) este un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea. Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost și un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh și un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa cât și în vremurile noastre, ci și un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înțelese unele adevăruri adânci și de taină creștinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, așa cum bine știa, înseamnă dobândirea duhului Părinților, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit și neprefăcut.Episcopul Teofan nu dorea să aibă de-a face cu o teologie care nu era bazata pe o inimă înfrântă și pe asumarea unei filosofii de viață ortodoxe, întrucât înțelesese foarte bine cum duhul lumesc poate, prin intermediul teologilor, să îndepărteze teologia și viața duhovnicească de realitățile zilnice ale vieții omenești din lumea aceasta căzută.
Cunoașterea învățăturii patristice de către episcopul Teofan a fost înlesnită de slujirea în cadrul Misiunii Ortodoxe din Țara Sfântă, unde a avut mult folos din cercetarea vechilor biblioteci ale Ierusalimului, mănăstirii Sfântul Sava, Sinaiului etc. Însă deprinderea cu duhul Părinților nu a venit doar din cărți, ci a dobândit-o din experiența sfințeniei „opincii” rusești – sfințenia săracilor și a țăranilor. Mai târziu a ajuns să înțeleagă sensul adânc al literaturii ascetice, care are ca învățătură centrală „inima înfrântă“, prin propria sa stare de aspră persecuție. Datorită acestei persecuții, precum vom vedea, a fost nevoit să aleagă viața severă de zăvorât.
Născut în 1815, episcopul Teofan a primit cea mai bună educație teologică din vremea aceea. A urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev, în timpul cărora a hotărât să renunțe la lume și a fost tuns ca monah. După absolvire a devenit profesor la diferite Seminarii, și apoi a slujit ca inspector și preot atât în Ierusalim, cât și în Constantinopol. În 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului, iar mai târziu a fost transferat în Eparhia Vladimirului.
La doi ani după hirotonirea sa, episcopul Teofan a avut o experiență cutremurătoare, care l-a marcat pentru tot restul vieții sale. Aceasta a fost canonizarea și scoaterea spre închinare a moaștelor Sfântului Tihon de Zadonsk, pe care episcopul Teofan l-a iubit încă din copilărie. Dobândind o vastă cultură duhovnicească în timpul anilor de studiu și călătorie, de viață monahală și pastorație, el începe acum, din proprie voință și cu multă râvnă, să-l imite pe Sfântul Tihon de Zadonsk. Asemenea Sfântului Tihon, și-a folosit chemarea arhipăstorească pentru a-i transforma pe oameni în adevărați asceți. El dorea angajare la asceză din partea tuturor, monahi și nemonahi.
Izbutind destul de bine în strădaniile sale, a stârnit invidia și ura celor care nu erau obișnuiți cu chipul ascetic pe care încerca să-l recomande ca model în Eparhia Vladimirului. Datorită tuturor obstacolelor pe care le-a întâmpinat, a avut posibilitatea să înțeleagă mai limpede mentalitatea vremurilor sale și năvala apostaziei asupra lumii. Și-a adunat cugetările într-o carte profetică, intitulată Despre Ortodoxie și avertizarea celor care păcătuiesc împotriva ei, în care privește viitorul Ortodoxiei dintr-o perspectivă ascetică, considerând Ortodoxia ca unitate de măsură.
Ideile episcopului Teofan, bazate pe vechile principii creștine, erau considerate mai mult „o noutate” de oamenii Bisericii din vremea sa, mulțumiți de ei înșiși. Și astfel diavolul, care stătea la pândă, a început să caute modalități prin care să întindă capcane pentru ca acest puternic izvor de însuflețire patristică, episcopul Teofan, să poată fi oprit…
Episcopul Teofan, fiind tânăr, energic și râvnitor, simțea că e mare nevoie ca femeia ortodoxă să se ridice la un nivel duhovnicesc mai înalt în societatea care se schimba cu repeziciune, fiind în pas cu modelele occidentale. El știa că femeia ortodoxă, care a fost întotdeauna conștiința poporului, avea nevoie de o educație eclesiastică. Având aceasta în minte, a înființat „Colegiile de juniori” – școli eparhiale de fete. Aceste școli trebuiau să pregătească soții educate pentru viitorii preoți, care puteau să îi ajute în parohie de pe poziții egale; de asemenea, școlile respective trebuiau să găzduiască o mișcare de emulație a profesorilor ortodocși: idealiști, entuziaști, cu formare ascetică, cu sfințenie în inimile lor. Lucrarea episcopului Teofan în această privință a fost extrem de roditoare, având ca rezultat, cel puțin în eparhia sa și în cele învecinate, dezvoltarea monahismului feminin și formarea de noi mănăstiri.
Prezentul volum de predici ținute în mănăstiri de călugărițe rezumă învățătura autentică despre monahism potrivită nevoilor femeii. Din acest punct de vedere este un volum aproape unic. Nu oferă numai recomandări sănătoase, bazate pe experiență și pe buna cunoaștere a înțelepciunii patristice, extrase din surse demne de încredere, ci constituie în același timp o mărturie a implicării personale a tânărului ierarh în educarea tinerelor fete.
… Însă diavolul nu dormea. Informația despre „căderea” episcopului Teofan, deși tăinuită de contemporanii săi și în mare măsură ignorată de biografii moderni, s-a păstrat totuși și este prezentată aici ca principalul motiv pentru retragerea sa: într-o zi, una din rudele îndepărtate ale episcopului i-a făcut o vizită la locuința sa și, negăsindu-l acolo, a rămas să-l aștepte până când avea să sosească. Printr-o coincidentă ciudată, femeia a fost cuprinsă de amețeală și a leșinat, căzând pe patul lui. Acest lucru a fost văzut de cineva care a dat explicații răutăcioase referitoare la incident și a produs nesfârșite zvonuri care s-au răspândit în legătură cu „imoralitatea” acestui energic arhipăstor atât de implicat în cauza femeii. Cel rău a amplificat bârfa la asemenea proporții, încât – în ciuda tuturor realizărilor și lucrărilor binefăcătoare ale episcopului Teofan – discreditarea sa ca păstor de suflete era garantată, cu atât mai mult cu cât societatea din timpul său era destul de birocratică, iar administrația Bisericii și a statului erau atotstăpânitoare. S-au făcut câteva încercări de a ajuta nevinovata victimă a calomniei. Relativ tânărul episcop Teofan nu a avut nici o altă posibilitate decât de a recurge la izolare, urmându-l pe îndrăgitul său Sfânt Tihon de Zadonsk, care de asemenea s-a văzut într-o situație fără scăpare în fața deșertăciunii lumești din Biserică. Încetând orice legătură directă cu lumea, în afară de trei persoane, episcopul Teofan s-a retras într-o singurătate totală în Mănăstirea Vâșa ca arhipăstor eliberat din funcție.
Efortul său de ridicare a nivelului vieții duhovnicești părea că este sortit sfârșitului, iar călugărițele lipsite de îndrăgita lor sursă de îndrumare ascetică. Din fericire, nu a fost așa pentru aceste femei și pentru păstorii lor multpătimitori, fiindcă episcopul Teofan nu și-a abandonat lucrarea, chiar dacă s-a izolat. Primea între douăzeci și patruzeci de scrisori pe zi și răspundea la toate, sfătuind cu multă sensibilitate duhovnicească. Tot restul vieții – douăzeci și opt de ani de izolare – l-a dedicat traducerii și scrierii de lucrări ascetice și răspândirii învățăturii ortodoxe curate celor care nu aveau acces la scrierile academice și nu erau obișnuiți cu complicata știință numită teologie, accesibilă doar elitei învățate. Din smeritul său refugiu a început să scoată la iveală volume după volume de neprețuită literatură ascetică ortodoxă, menite să ridice nivelul viețuirii creștin ortodoxe – într-o lume care întorsese spatele trecutului creștin și se îndrepta către apostatul mod de viață apusean.
Lunga listă a lucrărilor episcopului Teofan este uimitoare. Lumea vorbitoare de limbă engleză abia acum a ajuns să guste din ospățul duhovnicesc pe care el ni l-a pus la îndemână prin scrierile sale.
Cu rugăciunile acestui drept învățător al Ortodoxiei, care și-a aflat mântuirea și a ajutat de asemenea milioane de suflete să și-o găsească, fie ca Domnul să îi întărească pe cei care poartă de grijă sufletelor lor”.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Marchian, preotul și iconomul marii Biserici din Constantinopol
Pe când împărăteau Marcian și Pulheria (450-457), a înflorit cu bunătățile în Constantinopol, preaminunatul bărbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din părinți credincioși fiind și de bun neam. Și, mutându-se ei din Roma cea veche în cea nouă, au adus cu ei și pe acest fiu al lor Marcian, copil tânăr, care bine străbătea învățătura cărții și se deprindea la bune obiceiuri și dorind el să se dăruiască Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sârguință, la cântarea bisericii. Și era iubit de patriarhul din acea vreme și l-a rânduit pe el între clericii săi, iar, nu după multă vreme, văzându-l pe el, deși tânăr cu anii, dar bătrân prin curăția vieții și cu înțelegerea, că adevărata căruntețe este înțelepciunea oamenilor și viața nespurcată este vârsta bătrâneților, l-a judecat pe el a fi vrednic de rânduiala preoției, iar, mai apoi, și iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Și, mutându-se părinții lui din cele de aici, multe averi după dânșii au rămas Fericitului Marcian, pentru că le era unul născut și, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat în mâini, ca moștenire, toate bogățiile părinților, pe care nu la cele lumești le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei săraci îndestulând și bisericile Domnului cele vechi înnoindu-le și biserici noi, din temelie, zidind și împodobind.
Deci, a zidit o biserică nouă, preafrumoasă și cu multă cheltuială, Sfintei Mucenițe Anastasia. Iar, când cineva din prietenii lui se miră de atâta cheltuială pentru zidirea și înfrumusețarea ei, Sfântul a zis către dânsul: „De aș avea o fiică și aș voi ca să o logodesc pe ea mireasă, cuiva din cei mari, au n-aș cheltui mulțime de aur, ca să o înfrumusețez pe ea? Au nu este Biserica mireasa lui Hristos?”
Așa, Fericitul, îndurat și dătător de bună voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump și nemilostiv, că nu numai că se îmbracă în haine proaste, ci, uneori, și de aceste proaste haine dezbrăcându-se, le dăruia celor ce le trebuiau, precum arată cuvântul.
Că sosind ziua sfințirii bisericii zidită de el, la ziua însăși întru care Sfânta Anastasia mucenicește s-a săvârșit pentru Hristos, adică la 22 decembrie, pe când se făcea mutarea moaștelor de la biserica cea mică, veche, în biserica cea nouă, zidită de Marcian, mergând înaintea carului cu Sfintele Moaște patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, și împăratul, cu toată curtea lui, iar Marcian, în felon, mergea în rând cu ceilalți preoți, un sărac s-a apropiat de el și cerea de la dânsul milostenie.
Iar el, neavând la sine nimic și nevrând să lase neajutorat pe acel sărac, tăinuindu-se de toți, a mers la un loc ascuns și, dezbrăcându-și haina sa, a dat-o săracului și a rămas gol, numai în felon îmbrăcat, după cuvântul Domnului: „Celui ce cere de la tine, dă-i”, neștiind nimeni ceea ce se făcuse.
Deci, pentru viața lui cea atât de îmbunătățită, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul să izgonească dracii și să tămăduiască pe cei cei bolnavi. Și a zidit Cuviosul Marcian și altă biserică, Sfintei Mucenițe Irina, iar bisericile Sfântului Teodor și a Sfântului Isidor le-a înnoit.
Și umblă noaptea pe uliți, ajutând pe săraci, tămăduind pe bolnavi, îmbrăcând pe cei morți, izgonind duhurile din cei îndrăciți, întorcând la viață, după legea lui Dumnezeu, pe cei păcătoși. Căci cu totul era în Dumnezeu și Dumnezeu întru el. Iar, la sfârșit, a grăit cuvintele acestea: „Doamne în mâinile Tale dau amândouă acestea, sufletul, pe care Tu Însuți l-ai zidit și bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit și le-am înnoit.” Și așa, plin de ani și de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Dometian, episcopul Melitinei
Acest plăcut al lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe vremea împărăției lui Iustin cel Tînăr (565-578), din părinți drept- credincioși și bogați, anume Teodor și Evdochia. Isprăvind cu desăvîrșire învățătura cărții, s-a căsătorit; dar mutîndu-se soția sa din această viață, iar el sîrguindu-se de îndată spre filozofia cea duhovnicească, a lăsat lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu și a fost ales episcop al Bisericii Melitinei, la 30 de ani ai vîrstei sale.
El era un bun păstor, nu numai al turmei sale, ci a fost și altor popoare luminător și ajutător și foarte trebuitor în toată împărăția grecească, ca un purtător de grijă a binelui obștesc; pentru că de multe ori era trimis în Persia de împăratul Mauriciu (582-602), pentru îndreptarea poporului; apoi a fost mijlocitorul lui Chosroe, împăratul Persiei, spre a se face pace între greci și perși. Iar un voievod, anume Baram, care se ridicase asupra lui Chosroe și se atinsese cu îndrăzneală de vrednicia împărătească în Persia, l-a dat jos din stăpânire și l-a făcut birnic (tributar) al grecilor.
El era prieten bun al împăratului Mauriciu, care i-a dăruit mult aur și averi, pe care le-a împărțit la sfintele biserici și la casele de ostași, spre hrănirea săracilor. Venind în Constantinopol, a trecut la Împăratul ceresc și trupul lui a fost cinstit de soborul împărătesc și bisericesc și a fost adus în cetatea sa Melitina, apoi a făcut multe minuni în viață și după moarte, întru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.