Sfinții zilei – Sinaxar 11 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 11 august: Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului; Sfântul Mare Mucenic Evplu arhidiaconul și Sfânta Muceniță Susana și cei împreună cu dânsa. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a unsprezecea pomenim pe Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Nifon era din Moreea (Grecia). S-a născut din părinți mai străluciți în dreapta credință și prin faptele bune, decât prin neam, primind, de la botez, numele de Nicolae. Arătând multă dragoste de carte, a avut mai mulți dascăli iscusiți și, luând, de la unul din ei, chipul monahicesc, și-a schimbat numele, din Nicolae, în Nifon.

Deci, fericitul Nifon, întărit cu rugăciunile dascălilor săi, a zburat, ca un vultur, la muntele Athos. Acolo, cercetând mai multe mănăstiri, schituri, peșteri și chilii pustnicești, s-a așezat, în cele din urmă, la mănăstirea Dionisiou. A petrecut foarte multă vreme fericitul Nifon în această mănăstire, ostenindu-se cu scrierea cărților sfinte. Aflând de evlavia și de înțelepciunea lui, clerul și credincioșii din Tesalonic, l-au ales mitropolit. Și a păstorit, cu vrednicie, învățând și întărind în dreapta credință pe credincioșii săi, tulburați de zvonurile unirii mincinoase de la Florența (1439). La anul 1484, mitropolitul a luat parte la un sinod, ținut în Constantinopol, osândind sinodul de la Florența. La anul 1486, mitropolitul Nifon s-a învrednicit a fi ales patriarh de Constantinopol. Dar erau vremuri deosebit de grele, că, de la cucerirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit în treburile Bisericii Ortodoxe, de aceea și păstoria Sfântului Nifon a fost zbuciumată. A fost alungat din scaun și, iarăși, chemat, la cererea credincioșilor, iar, pe la 1498, a fost surghiunit la Adrianopole.

În această cetate, l-a aflat voievodul Munteniei, Radu cel Mare, în anul 1508, pe când se întorcea de la Constantinopol, spre țară, și l-a înduplecat să vină să facă rânduială în Biserica Munteniei. Deci, îndată ce a sosit în Țara Românească, Sfântul a adunat în sobor egumenii și boierii țării și, așa, s-au întemeiat episcopiile de la Râmnic și de la Buzău, iar Sfântul Nifon a sfințit pe cei doi episcopi. Nu a trecut, însă, multă vreme și Sfântul Nifon nu s-a mai putut bucura de bună rânduială ce făcuse, căci voievodul însuși a săvârșit o nelegiuire, căsătorind pe o soră a sa, cu un boier, Bogdan cu numele, care avea, în Moldova, de unde venise, soție și copii. Sfântul Nifon nu putea încuviința o asemenea căsătorie și a rămas neînduplecat, la cererea voievodului. După puțină vreme, a plecat din Țara Românească, luând drumul Sfântului Munte, așezându-se mai întâi, la mănăstirea Dionisiou. Aici, ajungând la vârsta de 90 de ani, și-a dar fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu la 11 august 1508.

După șapte ani, Neagoe Basarab, noul Domn, a trimis pe oamenii lui la mănăstirea Dionisiou și, cu încuviințarea monahilor de acolo, dezgropând moaștele Sfântului Nifon, l-au pus într-un sicriu de lemn și l-au adus în țară. Cu mare alai, s-au așezat ele deasupra mormântului lui Radu cel Mare, la mănăstirea Dealul, ctitoria lui Radu, că, astfel, Sfântul să ierte greșeala răposatului voievod.

Apoi, voievodul Neagoe a dat porunca să fie puse sfintele moaște într-o raclă de argint, poleită cu aur și pietre scumpe și să le aducă înapoi, la Sfântul Munte. Dar, văzând frații monahi, din acea mănăstire, adânca evlavie a voievodului Neagoe, i-au dăruit lui capul Sfântului și o mână. Iar, zidind biserica sa de la Argeș, voievodul Neagoe le-a așezat în frumoasa lui ctitorie.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mare Mucenic Evplu arhidiaconul

Pe vremea împărăției lui Dioclețian și a lui Maximian, fiind mare prigonire împotriva creștinilor de pretutindenea, acești păgâni împărați au trimis în părțile Siciliei un asupritor cumplit, cu numele Pentagur, ca să piardă cu felurite munci pe creștinii pe care îi va afla. Acel asupritor a mers în cetatea Cataniei și a poruncit ighemonului cetății, cu numele Calvisian, ca să adune tot poporul la locul de priveliște, nu numai pe cei din cetate, ci și pe cei din satele dimprejur. Deci priveliștea a fost pregătită la locul ce se numea „al lui Ahilie”. Deci, răsunând trâmbițele și timpanele, s-a adunat mulțime mare de popor, de toate vârstele, bărbați și femei. Și venind acolo boierul Pentagur cu Calvisian și văzând poporul, a întrebat pe Calvisian, ighemonul cetății, zicând: „Oare toți aceștia dau cinste, închinăciune și jertfă zeilor noștri?” Calvisian a răspuns: „Da, luminate Pentagur. Toți aceștia pe care îi vezi, de la mic până la mare, slujesc cu osârdie marilor zei, cu aducere de multe jertfe, și nici unul nu este potrivnic”. Auzind aceasta boierul Pentagur, s-a umplut de bucurie și a lăudat poporul și pe ighemon.

Apoi, spunându-le porunca împăratului, a dat putere lui Calvisian înaintea tuturor, ca de se va afla cineva care să pomenească numele lui Hristos, pe acela să-l muncească și să-l ucidă. Astfel rânduind Pentagur, s-a dus la alte cetăți; iar Calvisian, chemând slugile de la curte, le-a poruncit să cerceteze în tot chipul, dacă nu cumva se află undeva în cetate sau în vreun sat oameni care să țină măcar în taină credința creștinească; iar de sunt, să-i prindă și să-i dea la muncire. Iar una din slugi, apropiindu-se de el, a zis: „Aici în cetate este un om, anume Evplu, care poartă cu sine o carte. El străbate ulițele, cercetează casele, învață poporul și le spune oamenilor că Dumnezeul creștinilor este mare”. Și era Sfântul Evplu cu rânduiala diacon. El purta cartea Evangheliei, din care, citind popoarelor minunile lui Hristos, îi învăța să creadă în El.

Auzind aceasta ighemonul Calvisian, îndată a trimis să-l prindă și să-l aducă legat înaintea sa. Iar ostașii, ducându-se, au căutat pe Evplu prin toată cetatea și l-au găsit într-o casă săracă, citind Sfânta Evanghelie și învățând pe cei ce ascultau. Deci prinzându-l, i-au legat mâinile înapoi și l-au dus la judecata ighemonului, ducând cu dânsul și Evanghelia. Și văzându-l ighemonul, a zis către dânsul: „Au tu ești ocărâtorul zeilor și neascultătorul poruncilor împărătești?” Sfântul Evplu a răspuns: „Cine sunt zeii voștri, ca să-i cinstesc?” Calvisian a zis: „Zeii noștri sunt: Zeus, Asclipie și Artemida”. Sfântul a zis către ighemon: „Tu ești orb, neștiind pe Domnul Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și a zidit pe om din pământ, Care ne-a îmbrăcat pe noi, creștinii, cu haina cea luminoasă și fără de preț, cu haina nemuririi, care este Sfântul Botez”.

Ighemonul a zis: „Vorbești cu mândrie, pentru că nu ai încercat chinurile”. Sfântul a răspuns: „Muncile îmi sunt mie cunună luminoasă, iar ție întuneric și pierzare”. Deci umplându-se de mânie ighemonul Calvisian, a poruncit să-l spânzure gol la muncire și cu piepteni de fier să-i strujească trupul. Iar mucenicul, fiind în această pătimire, și-a ridicat ochii spre cer și se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe mine cel dezbrăcat acum de trupul meu ca de o haină, îmbracă-mă întru nemurire în viața ce va să fie și dă-mi tărie în ceasul acesta, ca să nu mă biruiască chinurile!” Atunci s-a auzit glas din cer, zicând: „Imbărbătează-te, Evplu, și te întărește! Hainele cele adevărate sunt pregătite ție”.

Și mucenicul fiind strujit mult, i-a zis ighemonul: „Incă nu încetezi cu cuvintele tale cele mincinoase? Pentru ce nu vrei să intri în capiștea zeilor și să le aduci lor jertfă, ca să câștigi de la dânșii iertare de greșelile tale, de la împărați – cinste și bogății, iar de la noi – prietenie; și ai fi luat mult aur și argint?” Mucenicul a răspuns: „O, om pierdut, slujitor al diavolului și părtașul lui! Au nu cunoști că pentru toți aceia pe care îi amăgești cu aur și cu argint spre închinarea de idoli, groaznic vei fi întrebat în ziua înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu?” Atunci chinuitorul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să-l bată cu ciocane de fier peste fălci și să-i sfărâme pulpele și gleznele. Iar sfântul fiind astfel bătut, batjocorea pe asupritor și zicea: „Nebunule, nepriceputule și orbitule cu răutatea, pentru ce pui aceste munci asupra mea, pe care eu, cu ajutorul lui Dumnezeu întă-rindu-mă, le socotesc ca pe o pânză de păianjen? De poți, scornește alte munci mai cumplite, căci acestea sunt ca niște jucării pentru trupul meu”.

După aceasta, ighemonul a poruncit să-l dezlege de la muncire pe Sfântul Evplu si să-i spânzure Evanghelia de grumaz și astfel să-l ducă în temniță. Incă a poruncit să închidă și să încuie cu tărie ușile temniței, să le pecetluiască cu inelul său și să pună păzitori, ca nu cumva, venind cineva la dânsul, să-i dea pâine și apă, ci să se muncească de foame și de sete și să moară.

Și a petrecut Sfântul Evplu în temniță șapte zile și șapte nopți, apoi, însetând foarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce dai hrană la tot trupul, Cel ce de demult ai adăpat în pustie pe poporul Tău povățuit prin Moise, izvorându-le apă vie din piatră, și prin apa cea scoasă din osul cel uscat al fălcii măgarului ai răcorit pe Samson; Tu, Cel ce ne-ai spălat cu apa Sfântului Botez, dă-mi, rogu-mă, și mie, celui slăbit de sete, răcorire. Poruncește să izvorască în temnița aceasta izvor de apă și să-mi stingă setea, ca să cunoască toți că Tu ești Unul Dumnezeu și nu este altul afară de Tine”. Sfântul rugându-se astfel, deodată a izvorât în temniță un izvor cu apă. Deci bând el, s-a răcorit și s-a săturat cu acea apă ca și cu niște hrană; și cânta, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.

Iar după trecerea celor șapte zile, ighemonul Calvisian a poruncit să scoată pe mucenic din temniță, dacă este viu; pentru că îl credea mort, pe de o parte din pricina rănilor, pe de alta din pricina foamei și a setei. Și venind ostașii și deschizând ușile temniței, au văzut multă apă în temniță și s-au înspăimântat. Iar Sfântul Evplu, întinzând mâna spre apă, a făcut semn ca și cum i-ar fi poruncit, și îndată apa aceea s-a făcut nevăzută. Atunci ostașii au zis unii către alții: „Cu adevărat mare este Dumnezeul Căruia îi slujește omul acesta!” Deci, luându-l pe mucenic, l-au dus în casă la ighemon. Și văzându-l ighemonul neslăbit cu trupul, sănătos și vesel la față, ca și cum fusese la ospăț, se mira și a zis către dânsul: „Măcar acum închină-te zeilor, mai înainte de a ți se tăia capul cu sabia”. Sfântul răspunse: „Vicleanule și orbitule prieten al diavolului, cine voiește să lase lumina și să umble după întuneric?” Deci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-i rupă urechile cu undițe de fier și să-l ducă legat în curte la judecată. Și mergând acolo și chinuitorul însuși, s-a așezat la locul său și l-a silit mult pe sfântul la jertfele păgânești, dar văzând că nu se pleacă, l-a osândit la tăiere cu sabia.

Iar mucenicul auzind de osândirea sa la moarte, a rugat pe ighemon ca, mai înainte de tăiere, să i se dea vreme să se roage; deci ighemonul i-a făcut voia lui. Și când ostașii au adus pe mucenic la tăiere, în urma lui venea mult popor vrând să-i vadă sfârșitul, între oameni fiind și mulți creștini care țineau în taină sfânta credință. Deci mergând la locul de moarte, mucenicul a stat și, întorcându-se spre popor, a luat Sfânta Evanghelie pe care o purta și, deschizând-o, a început a citi minunile lui Hristos și a învăța pe popor cunoștința adevăratului Dumnezeu. Și mulți din cei necredincioși s-au luminat prin cunoștința adevărului, apoi sfântul a început a se ruga lui Dumnezeu. Și a venit un glas de sus către dânsul, zicând: „Fericit ești, Evplu, bunule și credinciosul Meu rob! Vino și intră întru bucuria Domnului tău și te odihnește cu toți cei ce din veac Mi-au bineplăcut Mie!”

După acest glas, Sfântul Mucenic Evplu diaconul și-a plecat capul sub sabie și, fiind tăiat, s-a dus către Domnul. El și-a săvârșit pătimirea sa în 11 zile ale lunii august. Iar bărbații creștini cei binecredincioși, luând capul și cinstitul lui trup, l-au îngropat într-un loc vestit. De la acel mormânt se făceau multe tămăduiri cu sfintele rugăciuni ale mucenicului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Susana și cei împreună cu dânsa

În împărăția lui Diocletian și Maximian Hercule, a fost în Roma un preot pe nułne Gavinie, frate bun cu Gaius, papa Romei. Acest preot, fiind învățat la filosofia cea din afară și bine iscusit în dumnezeiasca Scriptură, a scris multe cărți împotriva păgânilor, după sfatul și porunca fratelui său. Ei erau de neam mare și rudenii cu împăratul Diocletian, dar erau defăimați și lepădați de el din neam, din pricina credinței lor creștine, de care Dioclețian se îngrețoșa foarte și de aceea se lepăda de seminția sa. Acest preot, Gavinie, avea o fiică pe nume Susana, pe care a crescut-o în bună cucernicie, învățând-o frica lui Dumnezeu și filosofia cărții. Fecioara era foarte pricepută și înțeleaptă, prea aleasă cu frumusețea trupească, dar fără de asemănare mai aleasă cu frumusețea sufletească; căci roaba lui Hristos cea întreg înțeleaptă și credincioasă II iubea pe Acela fierbinte.

Și auzind împăratul Diocletian de frumusețea și înțelepciunea ei, a voit s-o ia de femeie pentru fiul său, Maximian. Acest Maximian, pe care alții îl numesc Maximin, nu era fiu firesc al lui Diocletian, ci a fost înfiat din rudeniile cele de aproape. Mai întâi, Diocletian l-a însoțit cu fiica sa, Valeria, dar murind aceea, a voit să-l însoțească cu rudenia sa, Susana. Acest Maximian se mai numea și Galeriu și era altul decât acel mai întâi Maximian, care se numea Hercule. Deci Diocletian a trimis pe un bărbat cinstit, văr al său, anume Claudie, ca să vorbească cu Gavinie și să-i ceară pe fiica sa spre însoțirea fiului său, Maximian.

Și venind Claudie la Gavinie, i-a zis: „Prealuminatul nostru împărat Diocletian m-a trimis la tine, cu darul și cu mila sa, vrând să înnoiască rudenia cu tine prin unirea sângelui mai de aproape. Deci ce alt dar poate să-ți fie ție mai mare ca acesta, ca prin mai mare cinste să se preamărească neamul tău, pentru cea mai de aproape legătură a sângelui împărătesc?” Dar Gavinie a zis: „Noi suntem săraci și smeriți. Cum putem oare să ne numim rudenia împăratului, fiind nevrednici?” Zis-a Claudie: „Cinstite frate, tu și fratele tău, episcopul Gaius, nu sunteți oare fiii lui Maximin senatorul, care a fost rudenia unchiului nostru, fratele stăpânului nostru, împăratul Diocletian?” Grăit-a Gavinie: „Așa este, însă în vremile acestea din urmă nu suntem vrednici să ne numim rude ale împăratului” .

Zis-a Claudie: „Nu te lepăda de neamul tău; iată, îți poruncește împăratul și stăpânul nostru ca pe fiica ta, de care a auzit că este frumoasă și înțeleaptă în toate învățăturile, să o dai după Maximian, fiul lui, căci este cu dreptate ca mlădițele ce ies dintr-o rădăcină să nu se despartă, lucru pe care îl dorim și noi, rudeniile, și mi se pare că și ție îți este aceasta de bucurie”. Grăit-a Gavinie: „Rogu-mă, dați-mi vreme să aflu părerea fecioarei”. Și s-au despărțit. Si ducându-se Claudie, preotul Gavinie a rugat pe fratele său, papa Gaius, să vină la dânsul acasă. Și venind acela, i-a spus pricina pentru care a trimis împăratul pe Claudie. Apoi, clłemând la dânșii pe fecioara Susana, au zis către dânsa cu lacrimi: „Impăratul Dioclețian a trimis la noi pe Claudie, ruda noastră, să ne spună că voiește să te ia în însoțire pentru fiul său, Maximian” .

Iar fericita fecioară Susana a răspuns tatălui și unchiului său: „Unde este acum înțelepciunea voastră? Cu adevărat n-o văd în voi! De n-aș fi fost creștină, precum m-ați învățat, ar fi putut cineva să grăiască despre aceea cu mine. Dar acum, pentru ce vă întinați gura și urechile, ascultând păgâneștile cuvinte și zicându-mi mie să mă însoțesc cu tiranul cel păgân, de care voi v-ați lepădat cu îndrăzneală, pentru necurăția lui și pentru sfânta voastră credință în Hristos, ca să nu fie rudenia voastră? Dau slavă atotputernicului Dumnezeu, Care m-a făcut rudenie cu sfinții Săi; pentru că așa cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că, defăimând însoțirea cea spurcată cu acel om necurat, mă voi învrednici de cununa mucenicească” .

Tatăl ei, Gavinie, a grăit către dânsa: „Fiică, vezi să fii statornică în credința pe care o ai, ca să poți să fii curată înaintea Domnului și să ne bucurăm și noi, văzând că aduci Stăpânului Hristos roadele credinței tale cele tari! ” Susana a grăit către tatăl și către unchiul său: „Domnii mei, voi m-ați învățat adeseori să-mi păzesc fecioria pentru Domnul meu, Iisus Hristos. Iar acum m-am întărit atât în dragostea și frica Lui, încât nici nu mă gândesc vreodată la însoțirea trupească, ci pe Stăpânul Căruia m-ai dat tu odată, părinte, pe El îl voi iubi, Lui îi voi sluji și în El voi nădăjdui până la suflarea mea cea de pe urmă”. Sfântul papă Gaius a zis: „De vreme ce te-ai dat o dată cerescului Mire Hristos Dumnezeu, apoi petrece până la sfârșit în dragostea Lui și păzește poruncile Lui”. Astfel, amândoi acei sfinți slujitori ai Domnului, înțelegând voirea cea bună a inimii ei feciorești, s-au bucurat cu duhul si plângeau de bucurie, întărind-o cu multe cuvinte duhovnicești.

Iar după trei zile, Claudie a venit iar în casă la Gavinie cu mulțime de slugi, pe care lăsându-le afară, a intrat singur înăuntru și a găsit acolo și pe Gaius papa. Deci, făcându-și obișnuita sărutare, Claudie a zis: „Știe cinstea voastră ce pricină de bucurie m-a adus la voi”. Papa Gaius a grăit: „Chiar dacă n-ar fi nici o pricină a venirii tale la noi în afară de rudenia ta cu noi, suntem bucuroși de tine, că putem să ne nłângâicnł unul pe altul, prin vederea feței și prin vorbirea înłpreună Claudie a zis: „Știți, o, iubiților frați, că împăratul Diocletian dorește foarte mult să sc unească cu voi prin cea mai apropiată Ilidenie; deci vă sfătuiesc și vă rog să faceți voia celui ce stăpânește lumea, și să-i mângâiați sufletul”. Gavinie a zis către dânsul : „Spune acea dorință împărătească domnului frate, Gaius episcopul”. Claudie a zis către Gaius: „Preamilostivul împărat, domnul nostru, voiește să ia în însoțire pentru fiul său pe fiica voastră și nepoata mea. El a auzit de frumusețea, de înțelegerea și de înțelepciunea ei; iar noi, rudeniile, socotim că nimic nu este mai cinstit decât aceasta, ca neamul nostru, nedeosebit de sângele împărătesc, să petreacă împreună și să se împodobească și să se slăvească cu înălțimea aceluia”. Tăcând episcopul, Gavinie a grăit: „Să chemăm pe fecioară și să vedem dorința ei” .

Deci au chemat la dânșii pe Sfânta Susana, și erau acolo numai ei trei șezând, nemaifiind altcineva de față. Si văzând Claudie pe fecioară, a lăcrimat de dragoste și bucurie, și voind să o cuprindă cu dragoste și să o sărute, ea l-a oprit și s-a întors de la dânsul, zicând: „Nu-mi spurca gura mea, că Domnul meu Iisus Hristos știe că de gura roabei sale nu s-a atins niciodată gură bărbătească”. Claudie a zis: „Eu voiam să te sărut din dragoste de rudenie, ca nepoată ce-mi ești „. Iar fecioara a zis: „Nu pentru altă pricină mă îngrețoșez de sărutarea ta, decât numai pentru aceea că gura ta este întinată de jertfele idolești”. Iar Claudie fiind atins la inimă de aceste cuvinte ale fecioarei ca prin degetul lui Dumnezeu, s-a umilit și a zis către dânsa: „Ce să fac ca să mi se curețe gura de întinăciune?” Fecioara a răspuns: „Pocăiește-te și botează-te în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Iar Claudie, întorcându-se către episcop, a zis : „Atunci voi să mă curățiți, de vreme ce mai bun este omul cel curat, care crede în Hristos, decât cei ce slujesc zeilor. Eu am adus multe jertfe zeilor, la care și împărații își pleacă grumajii lor, dar nici unfolos n-am avut de la dânșii” .

Iar papa, văzând minunata și grabnica schimbare a lui Claudie, în care lucrase darul lui Dumnezeu prin cuvintele curatei fecioare, a zis cu bucurie către el: „Frate, ascultă-mă pe mine, că am să te sfătuiesc sfat bun. Tu ai venit la noi să mijlocești mireasă pentru fiul stăpânului tău; iar Dumnezeu te caută pe tine pentru El și voiește să
te mântuiești cu rugăciunile acestei fecioare, ca și din sângele nostru să se afle vrednici Inłpărăției cerești. De aceea, crede în Dumnezeu, tă pocăință pentru vărsarea sângelui sfinților lui Dumnezeu și nu întârzia a primi Sfântul Botez”. Claudie a zis: „Când voi primi Sfântul Botez, oare se vor curăți toate păcatele spurcate ale inimii mele? ” Papa a răspuns: „Cu adevărat se vor curăți, numai crede din toată inima”.

Sfânta fecioară Susana, auzind acestea, a căzut la picioarele unchiului său, Sfântul Gaius, zicându-i: „Stăpânul meu, te rog, pentru Hristos, nu zăbovi a boteza pe Claudie și mântuiește-i sufletul”. Papa a răspuns: „Să căutăm mai întâi dacă crede cu adevărat în Hristos Dumnezeu”. Claudie a zis: „Cred cu adevărat, numai dacă mi s-ar ierta toate greșelile precum îmi făgăduiți”. Papa a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cel atotputernic, ți se iartă toate greșelile tale! ” Și a căzut Claudie la pământ înaintea picioarelor arhiereului și, presărându-și țărână pe cap, striga: „Doamne Dumnezeule, lumina cea prea veșnică, iartă-mi toate greșelile făcute în necredință și în neștiință și mă umple de darul Tău, ca să cunoască și femeia mea și copiii mei, că Tu singur mântuiești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine”. Apoi Gaius l-a învățat pentru botez și, sfătuindu-l, l-a trimis la casa lui.

După aceasta, Claudie cu femeia sa și cu doi fii ai săi au venit noaptea la Sfântul Gaius papa și au cerut botezul. De aceea, papa, nezăbovind mai mult, i-a botezat, iar Gavinie preotul le-a fost naș. Iar când Claudie a ieșit din scăldătoare, a zis: „Am văzut o lumină mai luminoasă decât soarele, care m-a strălucit în ceasul botezului”. Apoi, după săvârșirea botezului și ungerea cu Sfântul Mir, papa a săvârșit Sfânta Liturghie și i-a împărtășit pe dânșii cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Deci cu toții s-au bucurat întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. Numele soției lui Claudie era Prepedigna și ale copiilor lui, Alexandru și Cutie. Din acea vreme, Claudie a început a-și vinde averile sale și a le împărți săracilor. El căuta pe creștinii care se ascundeau prin felurite locuri tăinuite și, intrând prin temnițe noaptea în taină, tuturor pe care îi găsea le spăla picioarele și le săruta; apoi toată nevoia lor prin îndestulate îndurări o împlinea, dându-le lor cu osârdie îmbrăcăminte și hrana cea de toate zilele, făcând astfel pocăință mare pentru păcatele lui cele săvârșite mai înainte.

Iar după câteva zile, Diocletian a început a întreba despre Claudiecă, fiind trimis la Gavinie pentru Susana fecioara, nu a adus înștiințare. Si i s-a spus împăratului că este bolnav Claudie. Deci împăratul a trimis la dânsul pe fratele lui cel mai tânăr, pe nume Maxim, cu dregătoria comit, ca să-l cerceteze pe cel bolnav și să-1 întrebe și despre fecioara Susana. Și mergând Maxim, a găsit pe fratele său, Claudie, îmbrăcat în haină de păr și făcând rugăciuni către Dumnezeu; iar Maxim, spăimântându-se, a zis: „Iubite frate, care m-ai hrănit pe mine din copilărie, pentru care pricină te-ai schimbat așa și te-ai făcut uscat și galben la față?” Claudie a răspuns: „Dacă voiești să mă asculți pe mine, atunci îți voi spune pricina schimbării mele”. Maxim a zis: „Spune-mi mie durerea trupului tău”. Claudie a zis: „Iată, eu fac pocăință, că, ascultând pe împărați și slujindu-le lor, am ucis pe creștini și am vărsat sânge nevinovat, pe care lucru, deși l-am făcut din neștiință, împlinind poruncile împărătești, însă acum bolesc de aceea și mă căiesc”.

Maxim a zis: „Ce-mi spui mie aceasta acum, frate? Stăpânul nostru, Diocletian împăratul, te-a trimis la Gavinie, fratele nostru, ca să mijlocești să dea pe fiica lui de soție fiului împăratului, pentru care și eu acum sunt trimis la tine, iar tu altceva îmi spui mie?” Claudie a răspuns: „Am umblat eu pentru aceasta la iubita noastră nepoată și am văzut-o pe ea că, precum este preafrumoasă cu fața, tot așa este și cu sufletul, căci ea este sfântă și înțeleaptă, dar acum s-a făcut mireasa cerescului Împărat, Hristos Dumnezeu, prin Care și eu sunt izbăvit de păcatele mele. Însă, ca să știi și tu că Preamilostivul Dumnezeu voiește să-i mântuiască pe toți, să mergem noaptea la fratele nostru Gavinie preotul și vei vedea lumina cea veșnică”. Maxim a zis: „Fratele meu iubit, toate cele ce îmi vei porunci mie, le voi face”.

Deci întru aceeași noapte au mers amândoi la porțile cetății care se numeau Salaria, care erau lângă palatele lui Salustiu, pentru că acolo era casa lui Gavinie preotul. Si i s-a spus lui Gavinie că frații Claudie și Maxim stau afară, vrând să intre înăuntru; iar el cu osârdie le-a ieșit întru întâmpinare și cu bucurie i-a băgat pe ei înăuntru. Dar mai înainte de a începe vorba cu dânșii, s-a întors la rugăciunea cea către Dumnezeu, plecându-și genunchii și fața în jos și împreună cu dânsul s-au plecat și ceilalți. Iar preotul a grăit, rugându-se: „Doamne Dumnezeule, Cel ce aduni pe cei risipiți și privești spre cei adunați, caută spre lucrul mâinilor Tale și luminează pe toți cei ce cred în Tine, că Tu ești lumina cea adevărată, în vecii vecilor”. Atunci toți au răspuns: „Amin” .

Apoi, sculându-se de la pământ, s-au sărutat și s-au îmbrățișat; iar Claudie, căzând la picioarele preotului, le-a sărutat pe ele. Acest lucru văzându-l Maxim, se mira și voia să vadă pe fecioara Susana; deci Gavinie a poruncit ca s-o cheme. Iar ea venind la dânșii, mai întâi s-a închinat lui Dumnezeu; apoi, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Binecuvintează-mă, părinte!” Și iarăși preotul s-a rugat pentru venirea ei, zicând: „Pace să vă dea vouă Domnul nostru Iisus Hristos, Care petrece și împărățește în vecii vecilor cu Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic”. Apoi au zis cu toții: „Amin”, iar Maxim, văzând pe Sfânta Susana foarte smerită și plină de rușinea întregii înțelepciuni, a voit să-i sărute mâinile, dar ea n-a voit.

Deci, când toți plângeau de multă bucurie și dragoste, Sfântul papă Gaius – care locuia acolo aproape, lângă biserica ce se zidea de dânsul – a fost vestit că frații lui s-au adunat. Iar el, socotind că sunt prinși la mucenicie și vrând ca el să fie mai întâi între mucenici, a alergat cu sârguință, fără de veste, la casa lui Gavinie. Și toți văzându-l pe el, s-au înspăimântat și i s-au închinat până la pământ; iar papa le-a zis lor: „Pace vouă! Îndrăzniți întru numele Domnului”. Apoi iarăși a zis: „Să ne rugăm”. Și a început a se ruga, zicând: „Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce L-ai trimis pe Dânsul spre mântuirea tuturor, vrând să ne scoți pe noi din întunericul lumii acesteia și să ne duci la viața veșnică, întărește-ne pe noi, robii Tăi, întru credința Ta, că Tu împărățești în vecii vecilor”. Si toți au zis: „Amin”. Apoi, șezând, au început a vorbi, iar vorbele acelea care ieșeau din gura arhiereului erau insuflate de Dumnezeu și toți ascultau cuvintele lui Dumnezeu cele grăite de dânsul.

Iar fecioara Susana, nevrând să șadă înaintea lor, asculta stând în picioare și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu. Apoi papa a zis către Maxim: „Mulțumim ție, frate, că ne-ai cercetat pe noi”. Maxim a răspuns: „Eu, nevrednicul, am venit la voi să sărut picioarele voastre cele sfinte; dar care este din început pricina venirii mele, singuri bine știți”. Papa a zis: „Tu să ne spui nouă”. Maxim a zis: „Împăratul Dioclețian dorește ca să dați pe fecioara Susana după Maximian, fiul lui cel înfiat”. Papa a zis: „Fecioara are acum pe Hristos cel dat ei de la Dumnezeu Tatăl, și să știi cu adevărat, că nu se poate a o însoți pe ea cu altul”. Maxim a zis: „Toate cele ce le dă Dumnezeu sunt veșnice” .

Arhiereul a zis către dânsul: „Deci primește și tu viața veșnică!” Maxim a zis: „Si care este viața veșnică? ” Răspuns-a Claudie: „Aceea este viața veșnică, pe care eu am cunoscut-o”. Maxim a zis: „Pe aceea pe care tu ai cunoscut-o, doresc și eu a o ști; însă nu ni se cuvine ca pe neamul nostru să-l deosebim de rudenia cea împărătească”. Sfântul papă Gaius a zis: „Noi te îndemnăm să crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui veșnic; iar acestea pe care le vedem, cinstea și slava împăratului pământesc, sunt vremelnice și rudenia lui nici cât de puțin nu ne folosește nouă, pentru că toate trec alăturea și pier degrab odată cu Niața aceasta de puțină vreme. Iar cele ce le-a făgăduit nouă cerescul Impărat, Hristos Dumnezeul nostru, acelea sunt veșnice, folositoare și preaiubite”. Acestea auzindu-le Maxim, s-a umilit și cu bucurie a voit să primească sfânta credință. Și a zis Gaius papa către el: „Știi, frate, toate averile pe care noi le-am lăsat pentru Hristos, ce fel și câte erau? Iar acum nimic altceva nu lăudăm, decât numai pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care viețuim și întru Care ne lăudăm”. Maxim a zis: „Stăpânii mei, nu zăboviți, ci grăbiți-vă să faceți cele ce știți că sunt folositoare mie”. Deci, poruncindu-i să postească, papa l-a trimis acasă.

Iar el ducându-se, la început tăinuia în sine credința sa în Hristos; însă ardea foarte mult cu dragostea către Sfântul papă Gaius și către preotul Gavinie, iar mai vârtos spre Insuși Hristos. Apoi, înmulțindu-se în el dragostea către Dumnezeu, a început la arătaĘe a mărturisi numele lui Iisus Hristos, nebăgând în seamă moartea. Insă papa și preotul îl sfătuiau să tacă cinci zile, până își va vinde averile sale și până le va împărți creștinilor săraci. Si Maxim a tăcut așa, iar după cinci zile, venind la Sfântul papă Gaius și căzând la picioarele lui, a zis: „Te jur pe tine, domnul meu, cu numele lui Hristos, să mă luminezi cu Sfântul Botez, precum ai luminat pe fratele meu, Claudie; pentru că dintru acel ceas, în care m-ai învățat pe mine despre Hristos Dumnezeu, atât s-a umilit inima mea, încât nu pot să mă odihnesc, până nu voi primi credința creștinească”. Papa l-a botezat după obicei și, săvârșind Sfânta Liturghie, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine.

Deci Maxim petrecea cu dânșii, cântând și slăvind pe Dumnezeu. Iar averile sale, pe care n-a putut în cele cinci zile să le vândă și să le împartă, pe acelea le dădea și le împărțea la creștinii săraci, prin mâinile unui credincios prieten al său, anume Tarson, care era creștin ascuns și mai pe urmă a fost scriitor al pătimirii acestor sfinți, pentru că toate s-au făcut pe vremea lui.

Si trecând cincisprezece zile, Diocletian s-a înștiințat că Maxim comitul și Claudie, cu femeia și cu fiii, s-au tăcut creștini. Pentru aceea s-a umplut de mare mâhnire, însă la început tăinuind în sine aceasta, a arătat împărătesei sale, cu numele Sirina, că a trimis la Gavinie, vrând să logodească pe fiica aceluia, Susana, cu fiul său,

Maximian. Iar împărăteasa, auzind de Gavinie și Susana, a preamărit în inima sa pe Dumnezeu, pentru că era creștină tăinuită, iar către împărat a zis: „Fă ceea ce-ți poruncește mărirea cea de sus”, adică Dumnezeu. Iar împăratul lăsând-o pe ea, a chemat la sine pe maimarele oștilor, anume Iulie, păgân și cumplit cu năravul. Aceluia i-a descoperit necazul inimii sale, cum că cei iubiți din rudeniile lui, care au fost trimiși să logodească mireasă fiului său, defăimându-i porunca, au luat credința creștinească. Iulie a zis: „Toți cei ce au defăimat poruncile împărătești, chiar dacă acelea ar fi nedrepte, să se pedepsească cu moarte; iar porunca ta, pe care ei au defăimat-o, fiind dreaptă, de aceea sunt vrednici de moarte” .

Atunci împăratul îndată a poruncit lui Iulie să trimită ostași și să-i prindă pe toți, afară de episcopul Gaius. Deci, pe Gavinie preotul și pe fiica lui, Susana, a poruncit să-i păzească sub strajă, iar pe Claudie, pe Maxim, pe soția lui Claudie, Prepedigna și pe amândoi fiii lor, pe Alexandru și pe Cutie, i-a trimis în cetatea ce se numea Ostie, și a poruncit să-i ardă de vii, iar cenușa lor să o arunce în mare. Astfel s-au săvârșit acei sfinți, învrednicindu-se slavei mucenicești.

Iar după 55 de zile, Diocletian a poruncit împărătesei sale să ia la sine în palat pe fecioara Susana și să o îndemne la nuntă. Iar Susana, fiind păzită sub strajă, când a văzut pe cei ce veneau pentru dânsa, a suspinat din adâncul inimii către Dumnezeu și s-a rugat cu lacrimi: „Doamne, nu lăsa pe roaba Ta!” Deci a fost dusă la împărăteasa, care, văzând pe Susana intrând la dânsa, s-a grăbit de s-a închinat ei, mai înainte de a se închina Susana, pentru că cinstea darul lui Hristos ce era într-însa și fecioria cea întreg înțeleaptă. Iar Sfânta Susana a căzut înaintea împărătesei la pământ, dar împărăteasa, ridicând-o pe ea cu dragoste, i-a zis: „Se bucură de tine Mântuitorul nostru, Iisus Hristos”. Și auzind Susana pe împărăteasă cum cheamă numele lui Iisus Hristos, s-a bucurat și a zis: „Mulțumesc lui Hristos, Dumnezeul meu, că El împărățește în tot locul”.

Și erau amândouă împreună, împărăteasa Sirina și Sfânta fecioarăSusana, veselindu-se întru Domnul, vorbind cu dragoste de Dânsul șirugându-se către El cu osârdie. Dar mai vârtos Sfânta Susana n-a încetat ziua și noaptea cântând și binecuvântând pe Dumnezeu, precum era învățată de tatăl său. Iar Dioclețian aștepta în toate zilele, nădăjduind că se va învoi fecioara la nuntă. Deci, așteptând mult, a trimis la împărăteasă, întrebând-o dacă a înduplecat pe fecioară spre însoțirea fiului lor și dacă fecioara se învoiește acum cu dragostea lui Maximian. Iar împărăteasa a răspuns împăratului: „In zadar te ostenești acolo unde lucrurile sunt cu neputință; și nici nu se cade a supăra acolo unde nu este voință. Eu nu văd într-însa un gând și un scop ca acela, ca să voiască cândva spre nunta fiului tău, nici nu cred că cineva, ori cu ce chip, să poată a o sili pc ea la nuntă”

Aceasta auzind-o Dioclcțian, s-a mâniat foarte mult și a dat stăpânire fiului său, Maximian, asupra ci, ca să o batjocorească pe ea cu sila, însă nu în palatul împărătesc, ci să o ducă în casa tatălui ei, Gavinie, și acolo să facă după pofta sa și astfel s-o lase necinstită. Deci a poruncit ca Sfânta Susana să iasă din palatul împărătesc și fie dusă la casa sa. Iar împărăteasa, despărțindu-se cu plângere de Sfânta Susana, a zis către dânsa: „Cel ce a izbăvit pe roaba sa Susana cea dintâi, Acela te va izbăvi și pe tine și-ți va da odihnă slăvită”. Deci, sărutându-se, s-au despărțit cu multe lacrimi.

Iar fecioara Susana, intrând în casa sa, fiind dusă de două femei, s-a aruncat la pământ în camera ei și se ruga lui Hristos, izbăvitoryl său, tânguindu-se și plângând ca să vină în ajutorul său degrab. In acea noapte a mers la dânsa Maximian, fiul împăratului, plin de pofta cea spurcată; și intrând cu sârguință în camera unde se ruga sfânta fecioară, a văzut deasupra ei pe îngerul lui Dumnezeu în mare strălucire și frică mare a căzut asupra lui. Deci, neîndrăznind să se apropie de fecioară, a fugit îndată de acolo și, întorcându-se în palatele împărătești, a spus aceasta tatălui său. Si a zis Diocletian: „Nu este altceva aceea, decât numai vrăji creștinești”. Apoi a trimis pe unul din cei ce stăteau înaintea lui, cu numele Curtie, ca să afle ce se face în casa Susanei. Dar și acela, cum a intrat acolo, îndată a fost cupriąs de frică mare și a fugit cu cutremur la cel ce l-a trimis.

In acea vreme, împăratul cu împărăteasa sa, Sirina, se întrebau despre venirea lui Hristos și despre cinstirea zeilor celor mulți. Deci, fiind dovedit de dânsa, el și-a adus aminte de Susana, zicând: „Pentru ce nu ai îndemnat pe acea frumoasă și înțeleaptă fecioară ca să se învoiască la nunta fiului meu? ” Împărăteasa a răspuns: „Fecioara și-a ales ei partea aceea care este mai bună și însuși fiul tău spune că a văzut deasupra ei o lumină neapropiată”. Auzind aceasta împăratul și umplându-se de mânie, a poruncit unui om oarecare necurat, cumplit și fără omenie, cu numele Macedonie, să meargă în casa Susanei, și cu îngrozire și cu chinuri să o silească la închinarea idolilor. Aceasta însă să o facă în taină, ca să nu ocărască alții pe împărat pentru tirania lui, că nu-i este milă nici pentru rudenia sa. Și a mers Macedonie la dânsa, având cu el un idol mic de aur, al spurcatului său zeu Die, și îl arăta sfintei fecioare, poruncindu-i să se închine lui. Dar ea a suflat spre idol și a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, să nu vadă ochii mei această meșteșugire diavolească” .

łnaată acel idol, pe care îl ținea în mâini Macedonie, s-a făcut nevăzut, ca și cum ar fi fost răpit de cineva din mâinile lui. Iar Macedonie se mira de un lucru ca acesta și credea că Susana l-ar fi apucat cumva și l-ar fi ascuns; și a zis către dânsa: „Văd că ești iubitoare de aur, pentru că ai furat idolul din mâinile mele. Însă o laud aceasta, căci cred că nu l-ai fi luat, dacă nu-l iubeai”. Răspuns-a sfânta: „Domnul Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său de a răpit idolul de la ochii mei și l-a aruncat afară din casa mea!” Zicând sfânta aceasta, a intrat sluga lui Macedonie și i-a spus că idolul este aruncat afară din casă, pe calea poporului.

Atunci Macedonie, umplându-se de mânie, a rupt hainele de pe dânsa cu mâinile sale și a bătut-o pe ea cu bețe fără cruțare. Iar sfânta, fiind bătută, striga: „Slavă Ție, Doamne!” Zis-a Macedonie către ea: „Jertfește zeilor! ” Dar ea a răspuns: „Eu singură mă aduc jertfă Domnului Dumnezeului meu! ” Deci Macedonie a spus împăratului de statornicia cea tare și neschimbată a fecioarei în creștineasca credință și de batjocura cea făcută idolului. Iar împăratul a poruncit să o ucidă cu sabia chiar în casa ei. Și au tăiat capul miresei lui Hristos, al Sfintei Mucenițe Susana, și s-a dus în cămara nestricăciunii cea prea luminoasă a Mirelui său, bucurându-se și veselindu-se.

Iar împărăteasa Sirina, auzind de uciderea Sfintei Susana, a mers noaptea și a luat cinstitul ei trup, adunând sângele cel vărsat pe pământ și ștergându-l cu acoperământul capului său. Deci, învelind trupul cu o pânză curată și cu aromate, l-a pus în gropnița Sfântului Alexandru, unde erau îngropate multe trupuri mucenicești. Iar sângele ei cel șters cu acoperământul capului, punându-l într-un sicriaș de argint, l-a ascuns în palatul său unde obișnuia să se roage adeseori în taină ziua și noaptea.

Iar preasfințitul papă Gaius, mergând în casa fratelui său Gavinie, a sfințit acea cameră în care s-a vărsat sângele Sfintei Mucenițe Susana, ca să fie biserică, și slujea în ea dumnezeieștile slujbe. Iar nu după multă vreme a pătimit și Sfântul Gavinie preotul. Asemenea s-a sfârșit mucenicește și preasfințitul Gaius și toți au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu, în cetele sfinților mucenici, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.