Sfinții zilei – Sinaxar 12 aprilie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 12 aprilie: Sfântul Ierarh Vasile Mărturisitorul, episcop de Parion; Sfântul Mucenic Sava de la Buzău; Sfânta Cuvioasă Antuza; Sfânta Cuvioasă Atanasia de la Eghina; Sfântul Cuvios Isaac Sirianul; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Belâniciskaia” și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Murom. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna aprilie, în ziua douăsprezece, pomenim pe Sfântul Ierarh Vasile Mărturisitorul, episcop de Parion

Paria era cetatea cea veche a Misiei celei Mici. Dar, odată cu primirea credinței lui Hristos, cetatea a fost ridicată la rangul de episcopie și ținea de mitropolia Cizicului. Deci, întru această cetate Paria, a fost pus episcop Cuviosul Părintele nostru Vasile, pentru râvna lui de propovăduitor al dreptei credințe și pentru covârșitoarea lui viața plină de binefaceri și plăcuta lui Dumnezeu. Și era pe vremea rău-credinciosului împărat Leon Isaurul, acela care a pus începutul luptei împotriva Sfintelor icoane.

Drept aceea, îndată ce s-a pornit lupta, Sfântul s-a și arătat mărturisitor al lui Hristos. Nevrând să se supună poruncilor împărătești, de a îndepărta icoanele din biserici, a fost izgonit din scaun și pribegea, mutându-se din loc în loc, propovăduind, oriunde mergea, și mărturisind, neschimbate, părinteștile dogme. Și își petrecea viața, pe cât putea, ca și Sfântul Apostol Pavel, în necazuri, în primejdii și în strâmtorări și în dese mutări, dar iubind dreapta credință. Și, așa, pribeag, slujind lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor sale, și plăcând Lui, întru toate, a adormit cu pace în Domnul.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău

Cel mai vechi și mai cinstit sfânt mucenic, cunoscut și martirizat pe pământul țării noastre în secolul IV, este Sfântul Mare Mucenic Sava, numit uneori „Gotul” (Geto-Dacul), iar alteori „Romanul”. Acest mucenic era „got de neam și trăia în Goția”, cum se spune în actul său martiric, născut într-un sat de pe valea râului Buzău, din părinți creștini aleși, care i-au dat o creștere duhovnicească.

Fericitul Sava a fost crescut de mic în dragoste de Dumnezeu, în post, în rugăciune și feciorie, ajungând la tinerețe cântăreț la biserica unde slujea preotul Sansala, bunul său păstor și părinte sufletesc. Putem crede că tânărul Sava s-a făcut călugăr, probabil, în comunitatea monahală din Munții Buzăului, întemeiată pe la mijlocul secolului IV de călugări veniți din Eparhia Tomisului, de teama „barbarilor” care migrau prin Dobrogea spre vestul Europei. Atât preotul Sansala, cât și fericitul Sava erau călugări misionari în ținutul Buzăului unde, probabil, era și o episcopie și converteau la creștinism numeroși daco-romani, goți și „barbari” închinători de idoli.

Între anii 370–372, regele goților, Athanaric, stabilit în Dacia nord-dunăreană, a ridicat război împotriva împăratului romano-bizantin Valens, și a pornit o puternică persecuție împotriva creștinilor. Atunci mulți creștini au fost prinși, bătuți, înecați și arși de vii în Dacia Traiană. Alții, de frică, se refugiau în sudul Dunării, în Moesia și Dacia Pontică.

În actul martiric al Sfântului Mare Mucenic Sava, se spune că în primăvara anului 372, a treia zi de Paști, noaptea, ostașii lui Athanaric, sub conducerea unui dregător, Atarid, au prins, atât pe preotul Sansala, cât și pe fericitul Sava, i-au legat și i-au bătut, făcându-le multe răni pe trup, ca să se închine idolilor și să mănânce cele jertfite lor. Sfântul Sava, înfruntându-i cu bărbăție, a fost condamnat la moarte prin înecare. Legându-i un lemn greu de gât, l-au aruncat în râul Buzău (Mousaios). Ostașii voind să-l elibereze, el le-a răspuns: „Împliniți porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteți vedea. Văd pe cei care așteaptă să ia sufletul meu și să-l ducă în lăcașul slavei lui Dumnezeu…”.

Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. Martiriul său a avut loc la 12 aprilie, 372, a cincea zi după Sfintele Paști, fiind în vârstă de 38 de ani. Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania”, adică în Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373–374, la cererea Sfântului Vasile cel Mare către dregătorul Sciției Mici, Iunius Soranus, capadocian și el, care îi era rudă, „de a-i trimite moaște de sfinți”8, prezbiterii din Dacia au trimis moaștele Sfântului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, însoțite de o lungă și frumoasă scrisoare. Scrisoarea, întocmită de un preot învățat din Dacia sau, poate, de Sfântul Vetranion de la Tomis, poartă titlul „Epistolă a Bisericii lui Dumnezeu din Goția (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găsește în Capadocia și către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresată, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dându-i-se un caracter ecumenic, universal, căutând să facă cunoscut tuturor că și în Dacia Carpatică curgea sânge de martiri pentru Evanghelia lui Hristos. Scrisoarea este redactată în limba greacă și este prima lucrare cunoscută până astăzi, scrisă pe teritoriul țării noastre.

Marele ierarh al Cezareei Capadociei, drept răspuns, i-a adresat episcopului Ascholius al Tesalonicului două scrisori de mulțumire (Epistolele 164 și 165), prin care numește pe Sfântul Sava „atlet al lui Hristos”, „un martir al adevărului care a luat cununa dreptății”. Apoi adaugă: „Noi l-am primit cu mare bucurie și am dat mărire lui Dumnezeu”. Iar către episcopul amintit scrie: „Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu un martir care a înflorit de curând pe pământul barbar (Goția), care este învecinat cu al vostru”.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Antuza, fiica împăratului Constantin Copronim

Această Sfântă, fiind de multe ori silită de tatăl său ca să se însoțească cu bărbat, nu s-a plecat. Iar, după moartea lui, având prilej, toată averea ei împărțind-o la săraci, la biserici și la sfintele așezăminte, s-a făcut maică a multor săraci și văduvelor apărătoare. Deci, în mai multe rânduri, prin multe îndemnări fiind silită de credincioasă împărăteasă Irina, ca să petreacă și să împărățească împreună cu ea, nicidecum nu a primit. Ci, câte zile a stat în palat, era îmbrăcată cu haine împărătești, iar, pe dedesubt, avea haina aspră de păr, băutura ei fiind apă, iar hrana, cea sihăstrească, cu ochii plini de lacrimi și cântare de laudă în gură, pentru care, a și luat viața monahicească, fiind tunsă de mâna Sfântului Tarasie patriarhul, în mănăstirea ce se numea a Bunei Înțelegeri. Iar, de atunci, n-a mai ieșit din mănăstire, ca și celelalte surori. Și nu se depărta de la slujba bisericii, nici n-a slăbit și nici nu s-a lenevit, întru rugăciuni. Ochii ei niciodată nu s-au șters de lacrimi, smerenia ei era nemăsurată. Slujea tuturor surorilor, împodobea biserica, aducea apă și la masă stătea în picioare și slujea. Deci, așa făcând în toată vremea vieții sale, s-a mutat, împreună cu toate roadele bunătălilor sale, la Dumnezeu, având cincizeci și doi de ani.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Atanasia de la Eghina

Această cuvioasă s-a născut în insula Eghina, din părinți bogați și generoși. Ea și-a împărțit toată averea săracilor și s-a retras într-o mânăstire. Acolo ea a luat asupră-și nevoințe din ce în ce mai aspre.

Cuvioasa Atanasia mânca puțin o dată la două zile. Ea gusta pește și untdelemn doar la slăvitele praznice ale Nașterii și învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Chiar fiind ea stareța mânăstirii, ea era cea care pururea le slujea surorilor și nu voia să primească să-i slujească ei cineva.

Cuvioasa Atanasia s-a învrednicit și de darul facerii de minuni, atât în timpul vieții ei, cât și după moarte. Ea a adormit în Domnul la anul 860.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Isaac Sirianul

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în vorbirea sa cu diaconul Petru, grăiește astfel despre acest Cuvios Isaac: În vremurile cele vechi ale goților, aproape de cetatea ce se numea Spoleto, era un bărbat care ducea o viață foarte cinstită, cu numele Isaac, care ajunsese până în anii cei din urmă ai goților și pe care îl știau mulți din ai noștri, dar mai ales sfânta fecioară Gregoria, care viețuia în cetatea Romei, aproape de cinstita biserică a Preasfintei și Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Această Gregoria, în vremea tinereților ei, fiind logodită cu un bărbat și sosindu-i nunta, a fugit de la biserică, dorind viața și chipul cel sfânt monahicesc. Iar acest sfințit bărbat Isaac, izbăvind-o de cei ce voiau s-o ia cu sila, a îmbrăcat-o în chipul monahicesc cel dorit de dânsa, ajutându-i Domnul. Si aceea, de vreme ce a defăimat pe mirele cel pământesc, s-a învrednicit a se logodi cu Mirele cel ceresc.

Deci, despre acest sfânt bărbat Isaac, multe am aflat de la cinstitul părinte Elefterie, care se cunoștea cu dânsul prietenește; iar viața lui Isaac încredința pe cei cărora le grăia Elefterie. Cuviosul Isaac nu era din Italia cu neamul, ci povestim acele minuni ale lui, pe care le-a făcut în Italia. Când întru început a mers din părțile Siriei la cetatea Spoletanului, intrând în biserică, a poftit pe eclesiarh ca să-i dea vreme să se roage cât va voi el și, în ceasul închiderii ușii bisericii, să nu-i poruncească ca să iasă afară. Deci, a stat într-un loc de rugăciune și toată ziua s-a rugat; asemenea a tăcut și noaptea și a doua zi, și fără slăbire a stat la rugăciune, precum și a treia zi.

Aceasta văzând-o unul din eclesiarhi, umplându-se de duhul mândriei, de unde putea să se folosească, de acolo a căzut în paguba greșelii; pentru că a început cu cuvinte proaste a defăima pe fericitul, numindu-l fățarnic, că trei zile și trei nopți s-ar fi rugat cu Prefăcătorie, ca să fie văzut de oameni. Și alergând, a lovit peste obraz pe omul lui Dumnezeu, ca să iasă din biserică, ca un fățarnic tără de cinste. Însă îndată pe acel eclesiarh l-a ajuns pedeapsa, pentru că, din voia lui Dumnezeu, deodată a căzut asupra lui un duh necurat care-l muncea cumplit și, aruncându-l la picioarele omului lui Dumnezeu, prin gura celui muncit, a început a striga: „Isaac mă izgonește pe mine! ” Și nimeni nu știa ce nume avea bărbatul cel străin, iar duhul cel necurat a arătat numele lui, strigând că de Isaac este gonit. Iar omul lui Dumnezeu s-a plecat peste trupul celui muncit și a fugit duhul cel necurat. Și a fost știută îndată în toată cetatea minunea ce s-a făcut în biserică și au alergat într-un suflet bărbații și femeile, bogații și săracii, fiecare dintre dânșii sârguindu-se ca să aducă în casa sa pe alesul lui Dumnezeu. Unii făgăduiau să-i facă mănăstire și să-i dea moșii și averi, iar alții voiau să-i dea cele de hrană și altele de trebuință.

Dar robul Atotputernicului Dumnezeu n-a voit să ia nimic dintr-acelea, ci a ieșit din cetate și nu departe aflând un loc pustiu, și-a zidit acolo o chilie mică. Deci, venind la dânsul mulți și folosindu-se de chipul lui cel îmbunătățit, au început a se aprinde de dorul vieții veșnice și din învățătura lui a se da spre slujirea lui Dumnezeu și așa s-a alcătuit mănăstirea lui. Si pe când îl rugau ucenicii cu dinadinsul, ca să primească pentru trebuințele mănăstirii cele ce i se aduceau lui, acel păzitor al obișnuitei sărăcii, răspundea: „Monahul cel ce câștigă averi pe pământ, nu este monah”. Pentru că atât se temea, să nu-și piardă bogăția sa duhovnicească, după cum bogații se păzesc să nu-și piardă bogăția lor pământească. Si a fost împodobit acest sfânt cu duhul proorociei, și era știut de toți locuitorii acelui pământ pentru minunile săvârșite de dânsul, pentru că strălucea ca o lumină viața lui.

Intr-una din zile, spre seară, a poruncit ucenicilor ca toate sapele câte se vor afla în mănăstirea lor, să le arunce noaptea în grădina mănăstirii; iar la cântarea Utreniei acelei nopți, sculându-se frații, sfântul le-a zis: „Când se va ivi ziua, să pregătiți mâncare lucrătorilor noștri”. Apoi, după ce s-a făcut ziuă și mâncarea a fost gata, sfântul a luat pe frați și, poruncindu-le să ia mâncarea, a mers cu dânșii în grădină și, intrând, au găsit într-însa atâția lucrători câte sape au fost aruncate de cu seară. Pentru că cei ce intraseră au fost tâlhari și, schimbându-se cu puterea lui Dumnezeu din scopul cel rău, au luat sapele pe care le-au găsit acolo și din ceasul cel dintâi al nopții în care au intrat în grădină și până la venirea Cuviosului Isaac, n-au încetat lucrând și tot pământul ce era nesăpat în grădină, l-au săpat.

Deci intrând la dânșii omul lui Dumnezeu, le-a zis: „Bucurați-vă, fraților! Încetați acum de la lucru, pentru că v-ați ostenit mult, lucrând toată noaptea”. Și aducându-le hrană, le-a poruncit ca, după atât de multă osteneală, să se odihnească și să se veselească. Iar după ce s-au săturat, cuviosul a zis către dânșii: „Să nu mai faceți de acum răutăți, ci de cele ce aveți trebuință din grădină, intrând prin fată, să cereți și cu binecuvântare veți lua, iar păcatul tâlhăriei să-l lăsați”. Și a poruncit ca să le dea toată îndestularea de haine, cât au voit; și aceasta s-a făcut astfel: că cei ce intraseră în grădină tâlhărește ca să facă păcat au ieșit fără de păcat și cu binecuvântare, încărcați cu plată pentru ostenelile lor.

Altădată, oarecare străini, îmbrăcați în haine rupte, au mers la dânsul cerând haine. Iar el, poruncindu-le să aștepte puțin, a chemat pe unul din ucenicii săi și i-a zis în taină, grăind: „Mergi afară din mănăstire în cutare dumbravă – spunând numele locului că este acolo un copac scorburos și hainele ce le vei găsi într-însul, să le iei de acolo și să le aduci la mine aici”. Deci ducându-se fratele și căutând precum i se poruncise, a găsit hainele lor ascunse în copac și, luându-le, le-a adus în taină învățătorului său. Iar omul lui Dumnezeu le-a dat străinilor acelora, care, ca niște goi, cereau haine, zicând către dânșii: „Deoarece sunteți goi, primiți hainele acestea și vă îmbrăcați ” . Iar ei, luându-le și cunoscându-și hainele ce le ascunseseră în copac, s-au umplut de rușine; și astfel, cei ce cu înșelăciune cereau haine străine, rușinându-se, le-au primit chiar pe ale lor.

Într-altă vreme iarăși, un oarecare dreptcredincios bărbat, dorind rugăciunile cuviosului părinte, a trimis la dânsul cu un copil al său două coșnițe pline de bucate. Iar copilul, ascunzând o coșniță pe drum, cealaltă a dus-o omului lui Dumnezeu, spunându-i de cererea celui ce l-a trimis. Iar sfântul, primind cu blândețe cele trimise și pe copil învățându-l cu cuvinte blânde, i-a zis: „Dăruirea aceasta o primesc, dar te ferește, ca să nu îndrăznești a te atinge fără de socoteală de coșnița pe care ai ascuns-o pe drum; pentru că a intrat un șarpe într-însa și dacă deodată îți vei întinde mâna spre coșniță, îndată te va mușca”. Iar copilul s-a rușinat de niște cuvinte ca acestea ale omului lui Dumnezeu și s-a temut foarte mult; dar s-a și bucurat pentru că a fost înștiințat despre șarpele, de care era să moară. Acestea le zice Sfântul Grigorie Dialogul despre Sfântul Isaac.

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Belâniciskaia”

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a aflat inițial într-una din bisericile ortodoxe din regiunea Moghilău (Belarus). După încheierea Uniației (1596), icoana a trecut în posesia catolicilor, și a fost așezată în mănăstirea catolică Belânici. Această mănăstire a fost înființată în perioada 1622-1624, de către Marele Hatman al Lituaniei, Lev Sapega, pe malurile râului Druță, la 45 de vestre (unitate de lungime = 1,067 km) de Moghilău.

În anul 1832, mănăstirea a fost desființată, biserica mănăstirii devenind biserică parohială. Apoi, în anul 1876, icoana a ajuns din nou în posesia ortodocșilor odată cu preluarea și restaurarea bisericii. Pe 12 aprilie a aceluiași an, biserica a primit hramul Nașterea Maicii Domnului, odată cu sfințirea ei de către un episcop ortodox. Acesta a săvârșit prima Liturghie pe masa Sfântului Altar.

Icoana Maicii Domnului „Belâniciskaia” este cinstită în întreaga lume creștină.

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Murom

Este o icoană care a fost adusă la Murom din Kiev, de către apostolul acestei zone îndepărtate, Prințul Sfânt Constantin, în sec. XII.

Acesta a încercat să-i convingă pe păgânii din Murom să se convertească la creștinism, dar ei nu au acceptat ci au hotărât să-l asasineze. Sfântul însă a venit între păgâni cu Icoana Maicii Domnului pe care o adusese de la Kiev, cunoscând intențiile lor. Harul care se răspândea de la Maica Domnului, din expresia feței sale, a mișcat inimile păgânilor. Ei au cerut iertare prințului și au dorit botezul creștin.

Mai târziu, Sfântul Vasile de Riazan a fost ajutat de Sfânta Icoană să meargă pe apa râului Oka, pe mantia sa, de la Murom la Riazan, având Icoana în brațe, contra curentului. Sfântul episcop fusese acuzat pe nedrept de păcat, iar locuitorii cetății păstorite de el doreau să-l judece și să-l omoare. Toată noaptea el se rugase lui Dumnezeu și Maicii Domnului să-l ajute, apoi luase Icoana cu sine. Mersul lui minunat a arătat cetățenilor că acuzația fusese injustă și că Icoana este făcătoare de minuni. De aceea, la mal, credincioșii adunați să-l judece pe episcop, l-au aclamat și s-au închinat Maicii Domnului și Pruncului din Icoană. De atunci, episcopul și-a mutat reședința de la Murom la Riazan, aducând cu sine și Icoana.

Icoana de la Murom a fost sărbătorită inițial pe toată durata postului Sfinților Apostoli, dar celebrarea ei a fost mutată pe 12 (25) aprilie, zi în care e sărbătorit Sfântul Vasile de Riazan, la hotărârea sinodului rus. În lume există mai multe copii sau icoane repictate având ca model pe aceasta. Troparul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria – Muromskaia Riazanskaia: „Fiind izvor al duioșiei, o, Născătoare de Dumnezeu, fă-ne pe noi vrednici de mila ta; veghează asupra poporului păcătos; arată puterea ta și azi, ca să ne umplem de speranță noi cei ce cu lacrimi strigăm: Bucură-te, precum odinioară Gavriil, Arhanghelul ți-a grăit.”

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.