Sfinții zilei – Sinaxar 12 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 12 august: Sfinții Mucenici Anichit, Fotie și cei împreună cu dânșii; Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru, episcopul Comaniei și Sfinții Mucenici Pamfil și Capiton. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a douăsprezecea pomenim pe Sfinții Mucenici Anichit, Fotie și cei împreună cu dânșii

Fiind păgânul împărat Dioclețian în Nicomidia, cetatea Bitiniei, s-a mâniat pe creștini înaintea întregului sfat și a pus de față în mijlocul cetății o mulțime de unelte spre muncire: săbii, cuțite, țepi, unghii de fier, tigăi, roate, căldări și toate cele scornite pentru muncirea cea cumplită. încă a gătit și fiare înfricoșate, voind ca prin toate acelea să înfricoșeze pe cei numiți cu numele lui Hristos. Și a trimis îngroziri înfricoșate și pe la toate marginile împărăției Romei, poruncind ca pretutindeni să gonească, să muncească și să ucidă pe creștini; și multe hule vorbea asupra Unuia născut Fiul lui Dumnezeu.

În cetatea Nicomidiei era pe atunci un bărbat de neam bun, cinstit și cu dregătoria comit, anume Anichit. Acela, umplându-se de râvnă pentru Domnul Dumnezeu, a venit înaintea împăratului și cu îndrăzneală a mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu, vorbind despre nașterea Lui cea dintâi fără de început și despre întruparea cea de pe urmă, pe care a primit-o pentru mântuirea noastră. Toate acestea le-a arătat cu îndrăzneală și a batjocorit înșelăciunea idolească, numind pe zeii păgânilor surzi și nesimțitori și ocărând pe cei ce li se închină lor. Iar la sfârșit a zis: „O, împărate, îngrozirile tale gătite împotriva creștinilor și puse înainte nu ne înfricoșează de fel; pentru că nu luăm în seamă nici o muncă, nici nu ne vom închina idolilor celor fără de suflet”.

Iar împăratul, umplându-se de mânie și nesuferind să audă mai mult cuvintele lui cele despre Dumnezeu, a poruncit ca îndată să-i taie limba. Dar Sfântul Anichit și după tăierea limbii vorbea curat, slăvind pe Hristos. Deci a fost bătut cu vine de bou așa de tare, încât și oasele îi trecuseră prin piele. Iar el, răbdând acea muncire cu bărbăție ca în trup străin, striga cu glas tare către poporul care privea la dânsul, propovăduind pe Hristos că este Unul adevăratul Dumnezeu. După aceea, împăratul a poruncit să-l dea spre mâncare fiarelor. Deci, a dat drumul asupra lui unui leu înfricoșat, care răcnea foarte tare; dar acela, apropiindu-se de mucenic, s-a făcut mai blând ca un miel și se gudura la sfântul, iar sudorile care erau pe fruntea mucenicului le-a șters cu laba ca și cu un burete. Iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Iți mulțumesc că m-ai izbăvit din dinții acestei fiare și mă rog Ție, Stăpâne, ca și în cealaltă nevoință să-mi întinzi ajutorul dreptei Tale, ca să pot birui mânia chinuitorului și să mă învrednicesc a lua cunună de la Tine”.

Astfel rugându-se sfântul, s-a făcut cutremur de pământ și a căzut capiștea lui Eraclie cu idolul lui, iar o parte din zidurile cetății s-au prăvălit și au ucis pe mulți din păgâni. Atunci împăratul a poruncit să i se taie capul mucenicului cu sabia. Și când călăul a ridicat sabia să taie pe mucenic, îndată i-au slăbit mâinile și a căzut la pământ, și astfel stătea nemișcat ca un nesimțitor. Văzând aceasta Dioclețian, a poruncit să lege pe mucenic de o roată de muncire, ce era așezată între niște fiare ascuțite, să pună foc dedesubt și să întoarcă roata ca să fie tăiat bucăți de ascuțișul fiarelor și, arzându-se de foc, să moară. Iar sfântul mucenic, fiind legat de roată, a grăit: „Doamne, Iisuse Hristoase, dezleagă-mă din muncirea aceasta, pentru ca să nu se teamă cei ce privesc la mine; ci, văzând grabnicul Tău ajutor, să se întărească a sta cu bărbăție împotriva muncitorului și să ia de la Tine cununa biruinței”. Atunci îndată s-au dezlegat legăturile cu care era legat, roata a stat nemișcată și focul s-a stins. După aceea chinuitorul a poruncit să umple o căldare cu plumb, s-o fiarbă și să arunce pe pătimitor într-însa. Atunci s-a văzut îngerul Domnului intrând cu mucenicul în căldare și îndată plumbul s-a răcit ca gheața.

Astfel nevoindu-se Sfântul Anichit pentru dreapta credință, o rudenie a lui, anume Fotie, văzând puterea lui Hristos care păzea pe robul Său, a lepădat toată frica și, ieșind din poporul care privea la 96 priveliște, a alergat la sfântul mucenic, cuprinzându-l pe dânsul cu dragoste și sărutându-l; numindu-l părinte și mijlocitor al mântuirii sale și arătându-se gata ca, împreună cu dânsul, să pătimească toate muncile pentru Hristos. Iar către împărat a strigat, zicând: „Rușinează-te, închinătorule de idoli, căci zeii tăi nu sunt nimic!” Atunci împăratul a strigat către slujitori: „Tăiați-l cu sabia!” Dar când unul din slujitori și-a scos sabia să lovească pe mucenic, i s-au întors, prin puterea lui Dumnezeu, mâinile cu sabia spre sine și, lovindu-se peste genunchi, a căzut la pământ și a pierit. Iar Sfântul Fotie și cu Sfântul Anichit au fost legați cu lanțuri de fier și împreună închiși în temniță.

Apoi, după trei zile, Dioclețian scoțând pe mucenici, a zis către dânșii: „De mă veți asculta pe mine și de vă veți închina zeilor, vă voi cinsti cu cinste mare și vă voi îmbogăți cu averi”. Iar sfinții au răspuns: „Cinstea și bogăția ta să fie cu tine întru pierzare!” Atunci muncitorul, mâniindu-se, a poruncit ca să-i spânzure goi la muncire și cu unghii de fier să le strujească trupurile lor; apoi cu lumânări aprinse să le ardă și după aceea să-i ucidă cu pietre. Dar întru toate muncile acelea, sfinții se veseleau, mulțumind lui Dumnezeu, ca și cum nu simțeau nici o durere, căci Domnul îi păzea pe ei nevătămați, pentru slava sfântului Său nume. După aceasta i-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici așa nu au fost biruiți de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziți fără vătămare și, fiind târâți, mergeau ca într-o căruță și cântau puterea cea nebiruită a Domnului și unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Iar caii cei sălbatici deodată stând, picioarele sfinților s-au dezlegat și s-au sculat sănătoși. Atunci chinuitorul iarăși a poruncit ca să-i bată pe ei foarte tare și, amestecând oțet cu sare, să toarne pe rănile lor și după aceea să-i arunce în temniță. Astfel au petrecut sfinții în temnița aceea trei ani. Iar după ce a trecut acel timp, iarăși i-a scos la muncire și chinuitorul a poruncit ca trei zile să ardă baia poporului cea de piatră și să închidă într-însa pe mucenici; dar sfinții rugându-se lui Dumnezeu în baia aceea, deodată baia s-a despicat și, izvorând apă, le-a fost lor spre răcorire.

Iar după două zile, slujitorii deschizând baia, au văzut într-însa pe sfinți vii, umblând și cântând, și au spus despre aceasta împăratului. Dar el, necrezându-i, s-a dus singur ca să-i vadă, iar sfinții, văzând pe împărat, au strigat către dânsul: „Iată noi, o, muncitorule, în toate muncile ne-am arătat biruitori, iar tu ești biruit și rușinat!” Atunci împăratul, întorcându-se cu rușine, a poruncit să-i prindă pe mucenici și să-i țină legați, până ce va socoti cum îi va pierde. Apoi a făcut un cuptor mare și l-a întărit cu patru stâlpi de fier, în care putea să încapă mulțime de oameni, și l-a ars, precum a ars Nabucodonosor cuptorul Babilonului, vrând să arunce într-însul spre ardere, nu numai pe acești doi mucenici, ci și pe toți creștinii care i-ar fi aflat. Dar creștinii, cu femeile și cu copiii, neașteptând tragerea și aruncarea în cuptor de către păgâni, singuri spre dânsul alergau cu grăbire și cu mare glas strigau: „Creștini suntem și cinstim pe Unul Dumnezeu!” Iar Sfinții Mucenici Anichit și Fotie au intrat cei dintâi în cuptorul acela; apoi și toată mulțimea creștinească care se adunase acolo, ridicându-și mâinile spre cer și rugându-se, s-au aruncat în mijlocul cuptorului și strigau din văpaie, zicând: „Mulțumim Ție, Atotputernice Dumnezeule Tată, că prin Unul născut Fiul Tău, prin Domnul nostru Iisus Hristos ne-ai adunat pe noi la această cunună mucenicească. Rugămu-ne Ție, Preamilostive, întinde de sus mâinile Tale și primește sufletele noastre întru odihna cea veșnică, pe care ai gătit-o mărturisitorilor Tăi”.

Astfel rugându-se, s-au sfârșit, iar Sfinții Anichit și Fotie au stat vii trei ceasuri în cuptorul acela. Apoi, rugându-se, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Și trăgând slujitorii cu cârlige de fier trupurile celor doi sfinți, i-au văzut că erau atât de nevătămați de foc, încât nici de perii lor nu se atinsese focul. Deci mulți din cei necredincioși au crezut în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru, episcopul Comaniei

În cetatea Comani, care este aproape de Neocezareea, pe care o împodobea Sfântul episcop Grigorie, făcătorul de minuni, a fost un bărbat oarecare cu numele de Alexandru. El petrecea în chip sărac și numai Dumnezeu singur știa plăcuta lui viață, iar de oameni era foarte tăinuită, pentru că era cu învățătura filosof ales și, putând el să aibă bogății și cinste între oameni, și-a ales pentru Dumnezeu sărăcia cea de bună voie și, batjocorind lumea, și-a schimbat înțelepciunea sa în neștiință, tăcându-se pe sine că este unul dintre cei necărturari și preasimpli, împlinind întru dânsul cuvântul apostolului, care zice: De i se pare cuiva că este înțelept între voi, în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înțelept.

Deci, fericitul Alexandru petrecând în smerenia cea mai desăvârșită și din osteneala mâinilor sale vrând să se hrănească singur, s-a dat pe sine celui mai de pe urmă meșteșug, adică să facă cărbuni și să-i vândă; și dintr-aceasta își câștiga hrana de toate zilele, fiind de râs și de batjocoră copiilor, căci făcând el cărbuni și aducându-i în târg, se înnegrea pe față ca un arap și hainele lui erau toate negre. Din această pricină toți îl numeau ”Alexandru Cărbunarul”, căci era făcător de cărbuni. Dar Domnul, Care petrece întru cei de sus, și privește spre cei smeriți și-i înalță pe dânșii, pe preasmeritul robul său, Alexandru, încă în viața aceasta vrând să-l proslăvească și Biserica Sa să o folosească și să o împodobească printr-însul, l-a înălțat la treapta cea mai înaltă a arhieriei, printr-un chip ca acesta. Murind episcopul din Comani, poporul a trimis la Neocezareea, la Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, rugându-l să vină în cetatea lor, pentru a le pune episcop. Iar Sfântul Grigorie venind la dânșii, s-a făcut sobor și alegere pentru un bărbat, care să fie vrednic de cinstea arhieriei. Deci mulți alegeau multe feluri de oameni, unii pe cei de bun neam, alții pe cei bogați, alții pe cei ce vorbeau frumos, alții pe cei cinstiți la chip și aleși la stat, și îi aduceau la făcătorul de minuni, lăudându-i și numindu-i vrednici.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni nu se grăbea a alege și a numi pe cineva; ci aștepta înștiințare de la Dumnezeu, adică până ce Acela îi va arăta pe cel vrednic. Si pe când vorbea el cu soborul, și-a adus aminte cum Dumnezeu a ales pe David să păstorească pe Israel; căci atunci când lesei a adus la Sfântul Samuil Proorocul pe Eliav, fiul său cel mai mare, și proorocul a întrebat pe Domnul: Oare acesta este înaintea Domnului uns al Lui? Domnul i-a zis lui Samuil: Să nu cauli la fata lui, nici la statul mărimii lui. „Deci ni se cade și nouă – a grăit Sfântul Grigorie – să nu căutăm la față, pentru a alege păstor acestei cetăți, ci să căutăm pe cel gătit de Dumnezeu pentru aceasta; căci lucru omenesc este a căuta la față, iar al lui Dumnezeu lucru este a căuta la inimă. Și nu din chipul cel dinafară se judecă cel vrednic, ci din cel dinlăuntru, nevăzut, care este în inimă și care este arătat numai lui Dumnezeu” .

Zicând aceasta Sfântul Grigorie, cuvântul n-a fost primit de unii și aceia cârteau și ziceau între ei, râzând: „Dacă pentru alegerea episcopului nu vom căuta la chipul dinafară și la cinste, atunci să se aleagă și să ni se pună episcop Alexandru Cărbunarul”. Atunci au început și ceilalți a râde, auzind că îl pomeneau pe Alexandru. Iar Sfântul Grigorie s-a gândit în sine și zicea: „Omul acela de care râd toținu a fost pomenit fără dumnezeiasca rânduială”. Apoi a întrebat: „ Cine este Alexandru de care ați pomenit? Aduceți-l să-l văd! ” Și atunci Alexandru era afară și ținea caii celor adunați acolo. Deci unii, ducându-se, au luat pe Alexandru și l-au adus la sobor. Si intrând în mijlocul soborului, toți și-au întors ochii spre dânsul si au început a râde, pentru că era cu totul negru de cărbuni, ca un arap, iar hainele lui erau niște rupturi cu multe cusături și înnegrite de cărbuni. Si când toți râdeau de dânsul, el stătea înaintea arhiereului cu cinste, luând aminte de sine și nu se îngrijea de cei ce râdeau de dânsul.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, având ochi mai înainte văzători, a cunoscut cu duhul darul lui Dumnezeu ce era într-însul și că acela este bărbatul cel pregătit înainte de Dumnezeu spre arhierie. Deci, sculându-se de la locul său, a luat de o parte pe Alexandru și l-a întrebat în singurătate cine este, jurându-l cu numele lui Dumnezeu să-i spună despre sine adevărul.

Iar Alexandru, deși voia să sg tăinuiască, însă nu putea să mintă înaintea unui arhiereu ca acela. Incă se temea și de jurământ, de aceea i-a spus toate despre viața sa, cum mai înainte a fost filosof, apoi, de voie și din smerenie, a venit într-o sărăcie ca aceasta, pentru Dumnezeu. Și vorbind arhiereul cu dânsul, l-a aflat foarte iscusit nu numai în filosofia cea din afară, dar și în dumnezeiasca Scriptură. Deci sfântul a poruncit la ai săi să-l ducă la gaĘda sa și să-l spele, să-l îmbrace în haine curate și să-l aducă la sobor. Intr-acea vreme Sfântul Grigorie, șezând la locul său în sobor, se îndeletnicea în vorbirea cea insuflată de Dumnezeu.

Și după puțină vreme, au adus pe Alexandru în mijlocul soborului, spălat, îmbrăcat în haine luminoase, cu fața foarte bine împodobit, încât abia l-au cunoscut cei ce-l știau. Iar Sfântul Grigorie a început a vorbi cu dânsul, făcându-i întrebări din dumnezeiasca Scriptură, iar el răspundea cu bună înțelegere. Atunci toți l-au cunoscut că este cărturar foarte înțelept și se mirau foarte cum un bărbat ca acela, care ascundea într-însul atâta înțelepciune, petrecea în mijlocul lor, ca un om de rând și neștiutor. Deci se defăimau pe ei înșiși în conștiințele lor, că pe un bărbat înțelept ca acela, care se smerise pentru Dumnezeu, îl ocărau, socotindu-l că este nebun. Atunci se putea vedea împlinirea cuvintelor Domnului, grăite în Sfânta Scriptură: Căci omul caută la fată, iar Dumnezeu privește în inimă.

Deci, toți care erau la soborul acela, cu bucurie și într-un glas l-au ales pe el ca să le fie lor episcop. Apoi Sfântul Grigorie, ridicând pe fericitul Alexandru pe trepte, l-a hirotonit mai întâi preot, apoi l-a pus episcop. Iar după aceea, Sfântul Grigorie făcătorul de minuni i-a poruncit să spună poporului cuvânt de învățătură. Si când a început el a grăi cuvântul, darul Duhului Sfânt curgea ca un râu din gura lui, aducând umilință în inimile tuturor. Atunci s-a făcut bucurie și veselie în toată cetatea pentru Alexandru, care era un păstor și învățător iscusit, și slăveau pe Dumnezeu. După aceea, Sfântul Grigorie s-a dus la Neocezareea, iar Alexandru păștea turma lui Hristos în Comapi, făcându-se pildă credincioșilor, cu cuvântul și cu viața.

In vremea acestui arhiereu s-a întâmplat unui filosof din Atena, tânăr de ani, de s-a dus în Comani. Acela, auzind cuvintele arhiereului cele învățătoare către popor, râdea de dânsul, că nu învață poporul prin cuvinte ritoricești împodobite, ci învață cu vorbă proastă; pentru că arhiereul nu se îngrijea de podoaba cuvintelor în învățăturile sale cele grăite către popor, ci se sârguia pentru folosul sufletelor. Deci multe din vorbele lui erau grăite simplu pentru cei simpli, dar erau foarte folositoare de suflet.

Deci odată, acelui râzător aticesc și tânăr filosof, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că vede un stol de porumbei albi, împodobiți foarte frumos, strălucind cu niște raze minunate, după cuvântul psalmistului: Aripile porumbitei sunt argintate, și între umerile ei cu strălucire de aur… Si s-a auzit glas către cel ce vedea acestea: „Acestea sunt cuvintele episcopului Alexandru, de care tu ai râs” Iar el, deșteptându-se din vedenie, s-a rușinat de greșeala sa și, ducându-se la arhiereu, și-a cerut iertare.

După toate acestea, s-a făcut prigonire asupra creștinilor în împărăția lui Diocletian și a fost prins de către păgâni și Sfântul Alexandru, episcopul Comanilor; și silit fiind spre închinarea idolească, nu s-a lepădat de Hristos. Deci, muncindu-l, l-au aruncat în foc, unde Sfântul Alexandru s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos, Dumnezeul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Pamfil și Capiton

Sfinților mucenici Pamfil și Capiton li s-au tăiat capetele cu sabia în Oliurea, lângă Constantinopole.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.