Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 12 iulie: Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie; Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul; Sfântul Mucenic Serapion; Sfântul Cuvios Mihail Malein; Sfinții Mucenici Teodor Neamțul și Ioan, fiul său; Sfânta Cuvioasă Veronica; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Prodromița de la Sfântul Munte Athos și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului cu trei mâini (Trihirusa). Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna iulie, în ziua a douăsprezecea, pomenim pe Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie

Acești sfinți mucenici, Proclu și Ilarie, au fost din hotarele cetății Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciți pe vremea împărăției lui Traian și a lui Maxim ighemonul. Mai întîi a fost prins Sfîntul Proclu și l-au dus chiar la împăratul, care era atunci în acele țări. El a fost pus în fiare și aruncat în temniță; deci, împăratul, cercetîndu-l și aflîndu-l nesupus la porunca sa păgînească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.

Maxim, șezînd la judecată, a pus de față la întrebare pe legatul lui Hristos și l-a cercetat astfel: „De ce neam ești?” El a răspuns: „Neamul meu este creștin și nădejdea mea este Dumnezeul meu!” Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi ierta”. Și iarăși l-a întrebat: „Știi poruncile împărătești cele puse de față pretutindeni, adică toți creștinii să aducă jertfe zeilor?” Sfîntul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fărădelege, pe care le-a pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!” Ighemonul a zis: „Ocărăști pe împărat și îndrăznești a huli legile lui? Au, nu vezi muncile care sînt înaintea ta, ticălosule?”

Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voiești, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu și sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decît de oameni!” Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ți una din două, ori viața, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire și uneltele cele puse dinainte; deci, așteptăm răspunsul tău, ce vei alege!” Sfîntul Proclu, a răspuns: „Dacă voi vă temeți a călca porunca împăratului, ca să nu cădeți în muncile cele de puțină vreme, cu atît mai vîrtos noi, creștinii, ne temem de a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veșnice și pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El și se închină zeilor voștri celor mincinoși, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfîrșită împreună cu cei ce le jertfesc lor”. Ighemonul a zis: „Dar cum îndrăznești a ocărî pe zeii noștri? Apoi să știi căci cu sila te voi face să mărturisești atotputernicia lor!”

Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostașilor și a slugilor tale, să mărturisești pe Stăpînul meu și să scrii cu mîna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu și nu este altul afară de El”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să spînzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea și să-i rupă trupul lui cu unghii de fier. Deci, Sfîntul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decît numai privea spre cer; apoi, luîndu-l de la muncire, îl ținea legat.

După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca și pe mucenic să-l ducă după dînsul. Deci, sfîntul a fost dus cu sila pe lîngă caii care mergeau iute. Cînd au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostașii aceștia, ascultîndu-mă astăzi pe mine robul Tău, ca să se preamărească numele Tău în veci! Tinde mîna Ta cea atotputernică, ține pe acest fărădelege ighemon și nu-l lăsa să călătorească, pînă ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!”

Astfel rugîndu-se el, deodată ighemonul a stat în drum legat, pentru că nici caii lui nu puteau să pășească, nici el singur nu putea să se miște din loc, fiind ținut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Cu el stăteau și toți ostașii, care se mirau de un lucru minunat ca acela. Unii se osteneau bătînd caii, iar alții, schimbînd caii de la careta ighemonului, îi sileau a trage careta, dar nimic n-au sporit, fiindcă pe ighemon n-au putut să-l scoată din careta ce stătea nemișcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dînsul: „Vedeți voi, oare ce minunată putere vrăjitorească ne-a făcut nouă vrăjitorul acesta de creștin? Iată, nu putem păși din loc, ci mergem înapoi!”

Deci, ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era încă mult înapoi, zicîndu-i: „De ce ai făcut aceasta și ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? De aceea este dovedit că, temîndu-te de muncile care te așteaptă în cetate, ai făcut acest meșteșug ca să nu fii dus acolo!” Atunci Sfîntul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veți putea să vă mișcați din locul acela, pînă ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!” Ermie a zis: „Chiar de ar și mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stînd în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să știi, fiind atît de departe de dînsul?” Mucenicul a grăit: „Ighemonul să scrie mărturisirea aceasta pe o hîrtie și să o trimită la mine. Și apoi în acel ceas veți pleca în drumul vostru la cetatea Calipta”. Atunci Ermie, întorcîndu-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, fără voia sa, a fost silit de primejdia de față și, luînd o hîrtie, a scris: „Mărturisesc că unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu îl cinstește, și nu este alt Dumnezeu afară de El!” Astfel scriind ighemonul, a trimis hîrtia aceea mucenicului și îndată au pornit caii și oastea, ducîndu-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.

Ajungînd în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată și punînd în față pe Sfîntul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpînirii mele și, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot așa și eu te voi sili pe tine să mărturisești pe zeii noștri și să le aduci jertfe”. Zicînd acestea, a poruncit ca să aducă lumînări aprinse și să-i ardă pîntecele și coastele lui. Deci, mucenicul atît de tare a fost fript, încît toată carnea lui s-a ars, iar el nearătînd nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdînd ca fiind în trup străin. Iar ighemonul a zis către dînsul: „Oare nu bagi de seamă muncile?” Sfîntul a răspuns: „Nu bag în seamă la acestea, ci mă tem de cele veșnice!” Ighemonul a zis iarăși: „Te vei supune zeilor noștri?” Sfîntul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!” Ighemonul a zis: „Dar voiești ca să mori rău?” Sfîntul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăși voi fi viu!” Atunci ighemonul a poruncit ostașilor, să-l scoată pe el afară din cetate și, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeți.

Ostașii, luînd pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi și jertfește zeilor și îndată te vor tămădui pe tine doctorii cei iscusiți și cu mare dregătorie vei fi cinstit”. Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetați de a mă înșela, și faceți ceea ce vi s-a poruncit!” Astfel vorbind ei și mergînd, i-a întîmpinat pe dînșii pe drum un bărbat tînăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfîntului Proclu. Acela, alergînd, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutîndu-se amîndoi, Ilarie striga: „Și eu sînt creștin!” Atunci ostașii, prinzînd pe Ilarie, l-au dus în temniță, iar pe Sfîntul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn și, încordîndu-și arcele lor, trăgeau într-însul. Dar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeți prin tot trupul său, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „În mîinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăvește-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!” Astfel, plecîndu-și capul, Sfîntul Mucenic Proclu și-a dat duhul în 12 zile ale lunii Iulie.

Credincioșii, luînd în taină cinstitele lui moaște, le-au îngropat. Dar Sfîntul Ilarie, șezînd în temniță, cînta: Iubite-voi, Doamne, vîrtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu… și multe altele. Apoi, adormind, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te și te întărește, că eu sînt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!” Deci, a treia zi după sfîrșitul Sfîntului Proclu, au scos pe Sfîntul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicînd: „Ești creștin?” Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sînt creștin, precum și neamul meu întru creștinătate a fost, și toți, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfîrșit”. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l spînzure pe mucenic la muncire și să-l bată multă vreme. Apoi l-a osîndit la moarte, poruncind să-l ducă ca la trei stadii afară de cetate și acolo să-i taie capul.

Ostașii, legînd mîinile mucenicului, l-au aruncat la pămînt și, legîndu-l de picioare cu o frînghie, l-au tîrît. Mucenicul, fiind tîrît cînta: Temeliile Lui pe munții cei sfinți, Domnul iubește porțile Sionului mai mult decît toate sălășluirile lui Iacov… Deci, trupul mucenicului, tîrîndu-se, se zdrobea iar pămîntul se înroșea cu sîngele lui. Cînd era ca la trei stadii de cetate, călăul și-a scos sabia, iar sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!” Și i-au tăiat capul. Sfîntul Mucenic Ilarie s-a sfîrșit în 15 zile ale lunii Iulie, a treia zi după sfîrșitul Sfîntului Proclu. Trupul Sfîntului Ilarie a fost aruncat în același loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioșii mergînd noaptea, l-au luat și l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfîntului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

La 25 iulie 1924, în sfințitele locuri ale Capadociei, s-a născut Arsenie, viitorul Părinte Paisie. Vedea pentru prima dată lumina soarelui material cel ce avea să lumineze ochii duhovnicești ai multora, călăuzindu-i la Lumina cea Adevărată.

Cine s-ar fi gândit atunci ce avea să ajungă acel copilaș mic, dar plin de har? Desigur, nimeni altul fără numai bunul păstor al Farasei, ieromonahul Arsenie, care a văzut, prin harisma sa prorocească, și care, la Botez, i-a dat pruncului, odată cu numele său, și sfintele și prețioasele sale binecuvântări. Fiind de numai câteva zile, micuțul Arsenie, împreună cu binecuvântații săi părinți, Prodromos și Evloghia, și cu ceilalți săteni, în frunte cu marele Părinte Arsenie, au părăsit vatra părintească și au venit în Grecia, stabilindu-se în Konița Epirului. În Konița avea să-și petreacă Arsenie anii copilăriei, crescând în atmosfera caldă a familiei, păzind poruncile lui Hristos întru multă curăție și ajutându-și tatăl în construcții.

A absolvit școala primară și a deprins meseria de tâmplar, urmându-I astfel întru toate Stăpânului Hristos. Se deosebea prin agerimea sa, prin memorie și prin toate celelalte abilități. Ajuns la vârsta potrivită, s-a înrolat în armată, în anii grei ai războiului civil. A slujit cu devotament patria vreme de patru ani și jumătate, având misiunea de transmisionist. Dumnezeu l-a izbăvit din multe primejdii, păzindu-l, pentru ca mai târziu să poată și el să-i ajute și să-i sprijine pe cei mulți. Eliberat din armată, merge în Sfântul Munte, spre a-I sluji pe mai departe Împăratului Ceresc, intrând în arena nevoințelor și a ostenelilor pentru curățire cu dumnezeiască râvnă și cu multă însuflețire tinerească, luptând cu bărbăție împotriva vrăjmașului tuturor, diavolul…

Intră la început în obștea Mănăstirii Esfigmenu, unde și pune temelia cea bună a zidirii duhovnicești – ascultarea, participând la slujbele lungi de fiecare zi, precum și la toate treburile din mănăstire, chiar până la epuizare. Cu multă evlavie urmează virtuților tuturor părinților, asemenea albinei, care ia de la fiecare ce este mai bun, neprecupețind osteneala, sănătatea și teama de moarte! Sufletul lui, însă, ardea de dragostea isihiei. Primind binecuvântarea egumenului, părăsește mănăstirea și, după câțiva ani de ședere la Sfânta Mănăstire Filotheu și la Mănăstirea Stomiu din Konița, se învrednicește de mult râvnita liniște în de Dumnezeu umblatul Munte Sinai. Aici, în sălbatica și liniștita pustie stâncoasă, petrece doi ani, cu mare lepădare de sine, primind atât descoperiri dumnezeiești, dar având parte și de uneltirile vrăjmașului, însoțite însă, nedespărțit, de purtarea de grijă iubitoare a lui Dumnezeu, în Sinai, Gheronda s-a bucurat de călugărie mai mult decât oriunde în altă parte. Voia lui Dumnezeu, însă, a fost alta, și bunul porumbel s-a întors în Sfântul Munte, patria sa duhovnicească. Acolo, la coliba Cinstitei Cruci, și mai apoi la Panaguda, Părintele Paisie s-a făcut liman de scăpare pentru sufletele oamenilor.

Cu fiecare zi, devenea tot mai cunoscut, și la chilia lui se aduna mulțime de oameni, dintre care mulți mai atârnau doar de un fir de păr, în adevăratul sens al cuvântului, așteptând cu zbucium să se deschidă ușa chiliei pentru a întâlni chipul luminos al Starețului și a auzi plăcutele sale cuvinte, sau pentru a-i simți grija părintească și mângâierea lui caldă. Astfel, sufletul li se schimba, zâmbetul începea din nou să le încolțească pe buze și aflau răspunsuri problemelor și vindecare rănilor lor. Părintele Paisie și-a jertfit liniștea pe care din tinerețile sale o iubise și a preferat să se păgubească pe sine, numai să se facă de folos oamenilor, care, ca niște oi fără păstor, au aflat în el pe cel asemenea păstorului celui bun, care își pune sufletul pentru oi… Anii au trecut, însă, și puterile i s-au împutinat, dar numărul celor îndurerați care îl căutau sporea necontenit. „Mașina – așa cum spunea – se uzează când se înmulțesc călătorii.” Pentru monahi a fost un neînșelat călăuzitor, pentru mireni, învățător și doctor al sufletelor și trupurilor; pentru toți, un părinte iubitor, îngăduitor și plin de bunăvoință. Numai cu cei care voiau să facă rău Bisericii și țării era aspru și necruțător! Se bucura când auzea de clerici, care slujeau cu râvnă Biserica și îi ajutau pe oameni, se bucura văzând monahi, care se purtau la înălțimea chemării lor, cu duh monahal de nevoință și evlavie; se bucura văzându-i și pe mireni – și mai cu seamă pe tineri – că aveau principii, idealuri și interes duhovnicesc în societatea coruptă în care trăiau. Nu îi plăcea deloc deșertăciunea duhului lumesc, mai ales atunci când vedea aceasta la oameni duhovnicești. Suferea când vedea monahi care își uitaseră ținta și râvna dintâi, pe care el a păstrat-o nestinsă până la sfârșit.

Se bucura că era monah, lucru căruia îi aflase bine sensul, și spunea că viața monahală este mărinimie, bucurie, și nu o soartă nefastă. Este o nebunie, în sensul cel bun al cuvântului. Nebunie sfântă. Pentru aceasta, el însuși, de multe ori, mergea pe jos, prin munți, cu metaniile în mâini, rugându-se în tot locul și în toată vremea pentru mântuirea lumii… Iubea Biserica cu multă înflăcărare, și în sânurile ei s-a sfințit, devenind unul dintre marii Părinții ai Bisericii, care luminează în tot pământul cu razele învățăturilor sale. Cândva, desigur, trebuia să vină și sfârșitul, și nu a întârziat să apară. Tuturor celorlalte boli, pe care le purta, li s-au adăugat cancerul de intestin gros, de la el încheindu-se alergarea pământească, lucru pe care, de altfel, Gheronda îl dorea foarte mult. Ultimele opt luni de încercare prin care a trecut le-a petrecut la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, lângă Tesalonic, căreia i-a și fost Părinte, ctitor și întemeietor. Acolo a adormit și a fost înmormântat, acolo unde și Sfântul său locuiește… Cuviosul Arsenie Capadocianul. Mormântul lui a devenit un adevărat loc de închinare, iar maicile din mănăstire, asemenea femeilor mironosițe, sunt nelipsite de lângă el, căci aici este locul unde oamenii vin cu miile pentru a afla tămăduire sufletelor și trupurilor lor. Părintele a viețuit în lume ca un înger pământesc. În chinovie a fost cel mai bun ucenic, în pustie a luptat cu bărbăție și curaj, câștigând biruință peste biruință. Luminează acum pe bolta Bisericii ca o stea a lui Hristos. Exemplul său ni l-a lăsat ca dreptarul adevăratului monah, învățătura sa – ca pe o prețioasă moștenire, iar dragostea sa – ca pe adevăratul său testament. Sfinte Părinte Paisie, roagă-te pentru noi, păcătoșii!

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Serapion

Acest bărbat dreptcredincios și îmbunătățit a trăit pe vremea împăratului Sevir. El, fiind prins de boierul Achivila și întrebându-se de ce credință este, a mărturisit cu îndrăzneală, preamărind pe adevăratul Dumnezeu. Deci pentru aceea a fost muncit cu felurite munci. După aceea, aruncându-l în foc, mucenicul și-a dat obștescul sfârșit.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Mihail Malein

Sfântul Mihail Maleinul s-a născut către anul 894 în regiunea Charsian din Capadocia, și a primit la botez numele de Manuel. Era rudă cu împăratul bizantin Leon al VI-lea cel Înțelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat în Bitinia, la Mănăstirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea și îndrumarea bătrânului Ioan Heladites, care la tun în monahism cu numele de Michel. Rămânând în ascultare grea în ciuda viței lui împărătești, Mihail s-a umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.

Așa se face că după un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preoție. Prin rugăciune și studiul Scripturilor, Mihail a arătat cum preoția și călugăria merg împreună, atrăgând harul discernământului și al pătrunderii inimilor și situațiilor. Înțelegerea neputinței omenești l-a făcut iubitor și îngăduitor cu oamenii, totdeauna mângâindu-i și rugându-se pentru ei, încât adeseori s-au împlinit și minuni prin rugăciunile lui.

După multe osteneli călugărești, sfântul Mihail primește de la starețul său binecuvântarea de a trăi ca anahoret-eremit. Cinci zile din săptămână el se retrage într-o peșteră nu departe de mănăstire, în rugăciune și liniștire (isihie), iar sâmbăta și duminica revine în comunitatea fraților pentru a participa la sfintele slujbe și a se împărtăși cu Sfintele Taine.

Prin exemplul său de viață duhovnicească, sfântul ascet a atras mulți doritori de mântuire. Astfel că, în locul numit Lacul Uscat, cuviosul a întemeiat o mănăstire de călugări, cu o regulă de viață foarte strictă. Când mănăstirea s-a întărit, sfântul s-a urcat și mai sus în munți și a întemeiat acolo o altă mănăstire. Așa, cu osteneala cuviosului Mihail, întreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obști mănăstirești, de unde rugăciuni se înălțau fără încetare către Tronul cel de Sus.

Către anul 953, un tânăr, numit Avraam, s-a alăturat obștii frățești ce înflorea sub îndrumarea sfântului stareț Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (prăznuit la 5 iulie) a ajuns în Muntele Athos, unde a întemeiat prima mănăstire cu viața de obște: Marea Lavră. În zidirea și împodobirea acestei mari mănăstiri, sfântul Atanasie a avut în ajutor pe nepotul sfântului stareț Mihail, viitorul împărat bizantin Nichifor Focas (963-969), care l-a cunoscut pe Atanasie într-una din vizitele la mănăstirea unchiului său Mihail.

După cincizeci de ani de osteneli și lupte călugărești, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit în pace, către anul 962.

Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Teodor Neamțul și Ioan, fiul său, care au fost uciși în Kiev

În zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de luminarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamț de neam. Acela, fiind mai întâi la greci, s-a luminat acolo cu credința în Hristos; apoi, mergând la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca și crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la față, dar mai frumos la suflet; iar casa lor era în acel loc, unde, mai pe urmă, după primirea Sfântului Botez, Vladimir a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir fiind încă întru necredință, s-a dus împotriva unui popor ce se numea iatveghi și, biruindu-i pe ei, a luat pământul lor.

Deci, întorcându-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi și cu toți kievenii. Atunci diavolul, care nu suferea să vadă pe un creștin petrecând cu plăcere dumnezeiască între necurații închinători de idoli – căci pe toți îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i lui prin închinarea de idoli, iar un creștin printre păgâni îi era diavolului ca un spin în inimă – a găsit vreme lesnicioasă răutății sale ca să chinuiască și să piardă din neamul cel păgânesc pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui. Deci a băgat sfat viclean între boieri și între cei mari și aceia au zis: „Să tragem sorți pe fiii și pe fiicele noastre; și pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Si începând ei a trage sorți, îndată, prin lucrarea diavolului, a căzut soarta pe casa lui Teodor, Deci au trimis la dânsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

Și mergând trimișii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noștri l-au iubit. Deci dă-ni-l nouă ca să-l înălțăm jertfă zeilor, care ne-au dat biruință asupra vrăjmașilor noștri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voștri nu sunt zei, ci idoli, făcuți din lemn, care după puțină vreme o să putrezească. Deci cum pot idolii să fie zei, când sunt neînsuflețiți și nesimțitori? Voi singuri vedeți și nu vreți să înțelegeți, că în idolii voștri nu este suflet, nici suflare, nici vreo simțire, căci nu mănâncă, nu beau, nu vorbesc și nici nu umblă. Deci cum sunt zei? Însă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci și veșnic, în care cred creștinii, ai Cărui robi suntem eu și fiul meu, botezându-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul și pământul, soarele, luna și stelele și toate cele văzute în cer și pe pământ. Acela și pe om l-a făcut, i-a dat să viețuiască și să stăpânească toate cele de sub cer și l-a împodobit cu înțelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit, și să-i slujească cu credință, înălțându-i laudă și mulțumită, și păzind poruncile Lui. Dar zeii voștri cei păruți ce au tăcut? Nimic. Ci ei înșiși sunt făcuți de mână omenească și de unealtă de fier; sunt locuințe diavolești, căci diavolii locuiesc în idolii voștri și aceia sunt cinstiți de voi ca niște zei. Deci nu voi da diavolilor pe fiul meu! ”

Iar trimișii, întorcându-se, au spus mai marilor și poporului toate cuvintele lui Teodor. Iar nebunii kieveni, umplându-se de mânie, au alergat strigând și chiuind la curtea lui Teodor, au dărâmat gardul și au început a tăia ușile casei cu securile. Deci fericitul Teodor cu fiul său, văzând acestea, au alergat în foișorul ce era pe stâlp și, ridicând ochii în sus și înălțând mâinile, s-au rugat Domnului Hristos. Iar aceia, văzându-i, strigau cu mânie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-ljertfim zeilor noștri! ” Fericitul Teodor le-a zis: „De sunt vii zeii voștri, să trimită pe unul dintr-înșii și să-l ia pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el? ” Iar kievenii, răcnind, au tăiat foișorul pe dedesubt și zidirea a căzut și a ucis pe robii lui Hristos.

Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor Neamțul și fiul său Ioan. Ei au fost cei dintâi mucenici pe pământul Rusiei, al căror sfânt sânge, ca o sămânță bună, degrabă a crescut și a dat rod mult. Pentru că, nu după mulți ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfântul Botez, De atunci tot pământul Rusiei s-a luminat cu credința și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Veronica, pe care a vindecat-o Hristos de curgerea sângelui

Sfânta Veronica era de loc din Cezareea lui Filip (Paneas). Ea a fost cea tămăduită de Domnul nostru Iisus Hristos de curgerea de sânge care o chinuia de mulți ani (Matei 9, 20). În semn de mulțumire și slavă adusă lui Dumnezeu, ea a turnat o statuie de bronz ce-l reprezenta pe Mântuitorul ținând mâna unei femei îngenunchiate înaintea lui. La picioarele statuii – unde pe o placă se putea citi: Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii – creștea o plantă tămăduitoare de orice boală. Veronica a așezat această statuie în fața casei ei, așa încât toți trecătorii să o cinstească și să-mi aducă aminte de modelul ei, Dumnezeu-Omul. Ducând o viață sfântă, Veronica s-a dus la Dumnezeu, ca și în ceruri să se bucure de Chipul Domnului.

După o tradiție latină, sfânta Veronica a fost femeia care a șters fața însângerată a Domnului, când își purta El Crucea spre Golgota. Chipul Domnului ar fi rămas astfel imprimat pe mahrama, care a fost considerată astfel o icoană „nefăcută de mâna omenească”. Însă după o foarte veche scriere apocrifă, Faptele lui Pilat, Veronica (Berenice) era tocmai femeia vindecată de scurgerea de sânge, și care, aflându-se în posesia unui portret al lui Hristos, s-a dus cu el la Roma, la împăratul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis sfântului Clement, episcopul Romei (prăznuit la 24 noiembrie).

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Prodromița de la Sfântul Munte Athos

Icoana Maicii Domnului Prodromița (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Este cea mai importantă icoană a comunității românești de la Muntele Athos, pentru că sunt puține icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă.

Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, când cuvioșii ctitori Nifon și Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, așa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiții stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăția trupească și sufletească, spovedania la duhovnic, post și rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioșii Nifon și Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări și, în anul 1863, se apucă de lucru.

Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a terminat de pictat veșmintele și celelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfintele Fețe (cea a Maicii Domnului și cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârșit, după cum este tehnica picturii tradiționale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a priceput mai bine veșmintele și fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Fețe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele fețe ale Fecioarei Maria și Pruncului Iisus din brațele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârșită.

Deși era un pictor cu experiență, speriat și mâhnit că poate și-a uitat meșteșugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul și a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase și pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă însă cum se petrecuse această minune. Înfricoșat de aceste întâmplări el a lăsat și o mărturie scrisă, care se găsește la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache și iscălită cu propria sa mână:

Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iașilor, am zugrăvit această sfântă icoană a Maici Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoana. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune.

Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.

O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească.

Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie și Nichifor:

Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotundă, nici scurtă, ci puțin alungită, mâinile și degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat.

De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, toate fiind făcătoare de minuni.

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului cu trei mâini (Trihirusa)

Această icoană a Maicii Domnului este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „cu trei mâini”, Icoana Maicii Domnului „a Sfântului Ioan Damaschin” sau Icoana Maicii Domnului „Trihirussa”.

Conform tradiției, această icoană a Maicii Domnului era zestrea de mare preț a familiei Sfântului Ioan Damaschin (4 decembrie), păstrată cu mare cinste în casa din Damasc.

În secolul al IX-lea, în timpul iconoclaștilor, Sfântul Ioan, ținea cuvântări și scria apologii pentru apărarea icoanelor.

Din acest motiv, împăratul iconoclast, Leon III Isaurul (717-740), a uneltit astfel încât Califul Damascului să creadă că Sfântul Ioan comitea acte de trădare împotriva lui. Aflând Califul, umplându-se de mânie, l-a înlăturat din funcție și a poruncit să i se taie mâna dreaptă consilierului său Ioan, iar mai apoi să fie spânzurată în piața din mijlocul cetății.

După ce a fost împlinit ordinul Califului, Sfântul Ioan a fost condus la casa sa. Îndrăznind, el a cerut de la tiran mâna cea tăiată și, a primit-o.

Spre seară, luând mâna tăiată a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga Maicii Domnului din adâncul inimii ca să-l vindece. După rugăciune îndelungă, sfântul a adormit și a avut un vis în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el, promițându-i vindecare rapidă.

După ce s-a trezit din somn, Sfântul Ioan a constatat că mâna lui era nevătămată. Drept mulțumire, a adăugat la icoana Maicii Domnului o mână din argint, în partea de jos, astfel încât dă impresia că Maica Domnului are o a treia mână.

Conform tradiției, după această minune Sfântul Ioan a scris un imn de mulțumire Maicii Domnului: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de har…” ce se cântă în loc de „Cuvine-se cu adevărat” în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

După aceasta, Ioan a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi și, intrând în monahism la Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit a dăruit icoana făcătoare de minuni Lavrei.

Icoana a fost păstrată în Lavra Sfântului Sava până în secolul al XIII-lea când Sfântul Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei (14 ianuarie) a venit în pelerinaj, iar părinții mănăstirii i-au dăruit-o ca binecuvântare. Acesta a luat icoana în Serbia.

În timpul unei invazii a turcilor în Serbia, unii creștini au dorit să protejeze icoana, încredințând-o Maicii Domnului ca să o păstreze în siguranță. Ei au așezat icoana pe un măgar și l-au lăsat liber. După o vreme, măgarul ce purta icoana Maicii Domnului a oprit în fața Mănăstirii Hilandar (Sfântul Munte Athos).

Bucurându-se, călugării au așezat icoana în katholikon – biserica principală a mănăstirii.

O minune săvârșită de icoana Maicii Domnului „cu trei mâini” a avut loc în momentul în care, rămas vacantă funcția de egumen, monahii au început să se certe pentru a ocupa postul. În acel moment, icoana Maicii Domnului „Trihirussa” s-a deplasat singură din locul în care se afla și, s-a așezat în scaunul egumenului din biserică. De atunci, la Mănăstirea Hilandar este ales doar un vicar, iar călugării merg la Sfânta Icoană să ia binecuvântare pentru fiecare ascultare.

O copie a icoanei de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos se află la Mănăstirea Neamț. Această copie făcătoare de minuni a icoanei Maicii Domnului „cu trei mâini” a fost adusă în țară de Cuviosul Paisie de la Neamț.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *