Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 12 iunie: Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare și Sfântul Cuvios Petru Atonitul. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iunie, în ziua doisprezece, pomenim pe Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare
Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt și a trăit pe la anii 350-400. La început a petrecut, o vreme, într-o mănăstire cu viața de obște, din părțile Tebaidei, mănăstire ce se afla în pustia numită Ermopole. Chemat, însă, la viața pustnicească după pilda Sfântului Ilie și a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieșit din viața de obște și a locuit în pustie, nevăzând față de om, vreme de șaizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, cea mai adâncă, dorind să cunoască și să scrie viața celor mai mari bărbați ai pustiei. Și, umblând el șaptesprezece zile prin pustie și ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el și l-a rugat să-i spună numele său și toată petrecerea vieții sale. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea, din însăși gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci și despre alți cuvioși, pe care i-a aflat el, umblând prin pustie.
Că, în viața de obște, zicea ava Onufrie, trăim laolaltă și unul este altuia pildă, îndemn și sprijin la nevoie, acolo săvârșim împreună cântarea bisericii, iar de flămânzim, găsim pâinea făcută și de însetoșăm, avem apă din belșug. De se întâmplă unuia a se îmbolnăvi, frații ceilalți îl mângâie și-l îngrijesc și toți slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce pătimim în pustie, suntem lipsiți de toate acestea. Căci cine să-l mângâie, de i se întâmplă vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă și să-i slujească? Iar de-l vor încerca ispite și îndoieli, cine să-l povățuiască? Și de vă flămânzi, unde va afla hrană? Și de va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora, care trăiesc singuratici în pustie. Dar s-a aprins în sufletul meu, zise Onufrie, dorința neclintită de a merge în pustie și de a duce acolo o asemenea viață, plină de lipsuri și de grele osteneli pentru Hristos. Și, luându-mi puțină pâine, pentru patru zile, și după îndelungată cale, am văzut o peșteră. M-am apropiat și am zis la ușă: „Binecuvântează, părinte.” Și a ieșit un bătrân cu chip sfințit. Am făcut metanie, iar el m-a îmbrățișat cu dragoste. Iar, după câteva zile, mi-a zis: „Scoală-te, fiule, să te duc în altă peșteră, că într-însa să viețuiești singur.” Și aici, în acest loc, viețuiesc de șaizeci de ani.
Iar singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo el a găsit pacea inimii și acele bucurii, rupte din bucuria cerească. Nemulțumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el făcea rugăciuni fierbinți pentru Biserică și pentru necazurile oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Și a murit chiar atunci când Pafnutie era acolo. Deci, l-a îngropat Pafnutie la locul acela și, îndată, a văzut prăbușindu-se coliba, uscându-se smochinul, și secând apa izvorului.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Petru Atonitul
Acest fericit a fost de neam grec, cu rânduială ostaș. Și, luptându-se în război cu turcii, a fost biruit, prins viu și dus în temniță din Samara, ferecat cu grele lanțuri. Și, scăpând el, prin mijlocirea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, tot prin a lui povățuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a îmbrăcat în schima îngerească. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca să fie povățuit la un loc liniștit, spre a petrece acolo rămășița vieții sale, cu liniștea cea desăvârșită, precum se făgăduise Domnului. Deci, într-una din nopți, a văzut fericitul pe Preacurată Născătoare de Dumnezeu și pe dumnezeiescul Nicolae, în urma ei, adeseori rugând-o și zicând: „Unde poruncești Stăpână, ca să-și petreacă robul tău, Petru, rămășița vieții, precum a făgăduit?” Deci, Apărătoarea lumii a răspuns: „În Muntele Atonului îmi este plăcut să rămână el, căci, pe acest munte l-am ales, spre moștenirea mea, și pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti.” Deci, deșteptându-se, Cuviosul a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae. Pentru care s-a dus el în Sfântul Munte al Atonului și, cercetând toate cele de acolo, a aflat o peșteră întunecoasă, plină de târâtoare veninoase, pe care, numai cu rugăciunea, le-a izgonit de acolo. Și a petrecut în ea, ca un om fără de trup, neavând cu sine nimic, decât hainele cu care era îmbrăcat. Dar, cu vremea, și acestea stricându-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la început, erau ierburile, care odrăsleau în preajma peșterii și ghinda. Mai în urmă, însă, prin folosința Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, aducându-i-se aceasta de către îngeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu această netrupească petrecere, viețuind pe pământ cincizeci și trei de ani și multe ispite suferind de la urâtorul de bine, satana, s-a mutat către Domnul. Pe acesta, un oarecare vânător, aflându-l viu încă, dar aproape de sfârșit, a luat cinstitele sale moaște, după adormirea sa, și, povățuit de Dumnezeu, le-a adus la mănăstirea numită a lui Clement și acolo a așezat această comoară. De aici, luându-le niște monahi și urcându-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, și acolo, a rămas această mare și neprețuită comoară, fiind bine primită și cinstită, și de episcopi și de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credința se apropie de ele.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.