Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 12 noiembrie: Sfântul Ierarh Ioan ce Milostiv, patriarhul Alexandriei; Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu; Sfântul Cuvios Nil Pustnicul; Sfântul Cuvios Nil Athonitul; Sfântul Ierarh Martin cel Milostiv, episcop de Tours în Galia și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa).
În luna noiembrie, în ziua a douăsprezecea pomenim pe Sfântul Ierarh Ioan ce Milostiv, patriarhul Alexandriei
Sfântul Ioan Milostivul a fost cipriot de neam, fiul lui Epifanie, domnul țării, din Amatunda Ciprului, și a trăit pe vremea lui Eraclie, împăratul Bizanțului (610-641).
Singur la părinți și moștenind o mare avere, la vârsta cuvenită el s-a căsătorit și a avut doi copii; dar murindu-i și soția și copiii, Ioan și-a împărțit averea la săraci și a hotărât să trăiască, de aici înainte, în slujba lui Dumnezeu și a celor lipsiți și în suferință, de unde și numele de Milostiv, cum i se zicea, pentru multele fapte bune și milostenii ce a făcut în viața sa, încât vestea despre dânsul ajunsese în toată partea de răsărit a creștinătății.
Deci, când scaunul patriarhiei de Alexandria era fără pastor, împăratul Eraclie, la cererea poporului, a înălțat la această treaptă pe Ioan, care, deși nu voia, mai apoi a primit hirotonia și a fost făcut păstor al Bisericii din Alexandria, punând astfel lumina în sfeșnic, cum zice Evanghelia. Aici, grija lui cea dintâi a fost cunoașterea săracilor, pe care îi numea „stăpânii și domnii mei”, ca unii cărora Hristos le-a dat puterea să deschidă poarta cerului celor ce fac milostenie cu dânșii. Începând a paște oile cele cuvântătoare, s-a sârguit, mai întâi, a-și curăți poporul de eresurile vremii. Tot în timpul păstoriei sale, a avut loc și năvălirea perșilor în Ierusalim și în alte părți ale împărăției, ducând cu ei, o dată cu cinstitul lemn al Crucii, mulțimi de prinși, pe care i-au luat pentru a-i vinde ca robi.
Cu acest prilej, fericitul Ioan a trimis în ajutor corăbii cu grâu și aur mult pentru răscumpărarea celor căzuți în robie. A trimis, de asemenea, meșteri și lucrători egipteni pentru refacerea caselor și bisericilor stricate și pângărite de năvălitori, precum și oriunde era nevoie, care pline de hrana celor înfometați, săraci și în suferință. Și așa, plin de râvnă pentru păstrarea dreptei credințe și pentru rugăciune, gata de orice faptă bună, în slujba săracilor, fericitul Ioan a petrecut mulți ani pe scaunul arhieriei sale, multe minuni făcând, precum istoria lui ne arată.
În anul 619, voind Sfântul să meargă la Constantinopol, pe drum l-au părăsit puterile și, abătându-se pe la Cipru, a murit în Alexandria, locul nașterii sale, cinstit nu numai de creștini, ci și de necredincioși.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu
Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostași mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu. Acești sfinți năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinței strămoșești și ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinților, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.
Despre viața și faptele mucenicești ale sfinților năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea și autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Țara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.
Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de țărani liberi de pe Valea Sălăuței, în satul Bichigiu, județul Bistrița-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea față de credința strămoșească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoții Coșbuc din Hordou, nimeni alții decât strămoșii poetului George Coșbuc. Datorită educației primite, a ajuns fruntaș în comună, a fost jude și colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului și a Sălăutei.
De tânăr a avut în sânge iubirea de țară, și toată viața a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte și dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărțirea de neamul său și tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat și s-a întors acasă.
A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munții Țibleșului, în Maramureș și în Țara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulți ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviță, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, și că este ridicat la rang de răzeș.
Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câțiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriței. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.
Nu se știe exact câți copii a avut, probabil o fată și un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se știe că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtășirii acestuia cu azimă, precum și spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinței strămoșești.
În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alți fruntași din ținutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuței și Someșului Mare. A mers la Viena, împreună cu alți români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ținutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.
Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înființarea regimentului de graniță, românii să nu fie siliți să-și lepede credința ortodoxă, căci de mulți ani ortodocșii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinței greco-catolice.
Nu după mult timp, Atanasie a înțeles planurile ascunse, că nu s-a ținut deloc seama de dorința românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă și a început să se opună pe față procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înțeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism și, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.
Părintele Alexandru Mizgan ne spune că: „Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimiși ofițeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită și însoțit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni și să le sfințească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”
Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească și să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocșilor.
„Când cele două batalioane de infanterie și opt companii de cavaleri stăteau înșirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în față a ieșit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea și le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare: «De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești, copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiți, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncați afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.
Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează și faptului că toți ofițerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoșteau obiceiurile locului și îi disprețuiau pe români. Grănicerii abia intrați în serviciul militar erau tratați cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioșilor când au observat că ofițerii regimentului își băteau joc de religia și de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.
„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, și i-a spus:«Fătul meu, de unde ești?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă ești de la Blaj și împărăteasa ți-a dat domeniu, du-te acolo și stai liniștit, nu ne tulbura pe noi în credința noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână și l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulțimea tulburată.Grănicerii l-au înfruntat și pe generalul Buccow, încât acesta și episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reținut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud și le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.
La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările au durat 6 luni. Ancheta se îndrepta împotriva principalului autor al rebeliunii, Tănase Todoran din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic și, cu un curaj mucenicesc, și-a asumat răspunderea celor întâmplate. Sentința s-a pronunțat în ziua de 12 noiembrie 1763, și conține următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reținut pe oameni de la unire și de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnați la moarte prin spânzurătoare și trupurile neînmormântate, pentru aceeași vină.
Alți 15 conducători de revoltă au fost grațiați de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de vergi date de soldați, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.
Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăți din trupurile ciopârțite au fost așezate la răscruci de drumuri.
La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât și confrații săi de supliciu, și-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferința morții pentru dreptate și lege, fiindcă este mai bine să-și piardă viața decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.
Tradiția a păstrat în cântece și doine cuvintele pe care Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu le-a rostit în timpul groaznicelor torturi la care a fost supus pentru credința strămoșească și dreptatea socială a românilor năsăudeni:
«Nu vă dați feciori cătane
Că-ți purta păduci cu coarne
Asta v-o spune de un an
Moșul vostru Todoran
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos
Sloboziți puștile jos…»
Din descrierea revoltei, a anchetei, a procesului și a declarației lui Tănase Todoran, rezultă că lupta și jertfa vieții lui, precum și a confraților săi de martiriu, a fost în primul rând împotriva împilării de orice natură: socială, politică și religioasă. Pedepsele care au fost aplicate românilor năsăudeni au făcut ca, pe moment, românii să refuze categoric intrarea în regimentele grănicerești.
Primind moarte martirică, Atanasie și-a vărsat sângele pentru credința strămoșească și pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci și până astăzi, cinstirea memoriei celor 4 mucenici se face neîntrerupt în conștiințele ortodocșilor năsăudeni.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Nil Pustnicul
Cuviosul Nil era de neam din Constantinopol unde, fiind bine crescut, a pătruns toate învățăturile cărții și s-a făcut orator ales în cuvinte. Venind în vârstă desăvârșită, s-a însoțit cu o cinstită soție și a născut cu ea doi fii, unul de parte bărbătească și altul femeiască. Iar pentru neamul său bun și pentru înțelepciunea lui cea mare, a fost ales eparh (prefect) al cetății, în vremea împărăției lui Mavrichie, și viețuia cu plăcere de Dumnezeu în cinste și în curățenie.
Apoi, socotind deșertăciunea lumii acesteia care petrece în răutate, cum că nimic într-însa nu este statornic, nimic drept și veșnic, ci toate răzvrătite, pline de nedreptate și vremelnice, a voit a căuta viața cea veșnică, în care este veselia cea adevărată și neschimbată, precum și bunătățile cele nesfârșite. Atunci a sfătuit și pe soția sa să se învoiască la hotărârea lui cea bună.
Deci, mai întâi a împărțit la săraci toată averea lor, apoi a dăruit libertate robilor și roabelor. După aceasta și-au împărțit între ei pe fiii lor; soția a luat pe fiica sa, iar el a luat pe fiul său, anume Teodul și au ieșit din Constantinopol, lăsând lumea și toate cele din lume.
Soția lui s-a dus, împreună cu fiica sa, în Egipt și, intrând acolo într-o mânăstire de fecioare, a primit viața călugărească și într-însa a petrecut bine zilele sale, slujind Domnului. Iar fericitul Nil, împreună cu fiul său Teodul, s-au dus la Muntele Sinai și sălășluindu-se în pustie, împreună cu sfinții părinți, a primit chipul monahilor, urmând vieții lor, postind, nevoindu-se și sârguindu-se în multe feluri de osteneli călugărești.
Astfel petrecând ei viața monahicească, s-a făcut năvălirea barbarilor spre acea pustie, care, venind fără veste ca niște fiare sălbatice, au ucis pe mulți sfinți părinți, iar pe alții i-au robit. Între aceștia a robit și pe Teodul, fiul lui Nil, după care tatăl său se tânguia cu amar; dar mai vârtos atunci când a auzit că era să fie junghiat de barbari ca jertfă, precum se scrie în cuvântul scris despre el. Dar Dumnezeu a păzit pe Teodul viu și întreg pentru că l-a răscumpărat de la barbari episcopul cetății Eliuziei și l-a făcut cleric spre slujba Bisericii.
De acest lucru înștiințându-se Cuviosul Nil, s-a dus singur în cetatea Eliuziei și a fost primit cu cinste de episcopul locului, care l-a hirotonit preot, deși nu voia, și l-a rugat pe el să rămână împreună cu dânsul. Nevrând fericitul Nil să rămână acolo, de vreme ce voia să se întoarcă în Sinai, episcopul i-a dat pe fiul său și i-a slobozit pe ei cu pace. Fericitul Nil, venind iarăși la locul său cel dintâi în Sinai, împreună cu fiul său, a viețuit ani îndelungați și a alcătuit multe cuvinte pustnicești pline de înțelepciune și de folos. Apoi, scriind diferite epistole, a trecut la Domnul.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Nil Athonitul
Sfântul Nil, Izvorâtorul de Mir, din Muntele Athos s-a născut în Grecia, într-un sat numit Sf. Petru, dioceza Zakoneia. El a fost crescut de unchiul său, ieromonahul Macarie. La vârsta potrivită a fost tuns călugăr, apoi hirotonit ierodiacon și mai târziu ieromonah.
Râvna pentru mai aspre nevoințe monastice i-a călăuzit pe unchi și nepot spre Muntele Athos, unde Macarie și Nil au trăit în ascetism într-un loc numit Sfintele Stânci. După moartea Sf. Macarie, părintele Nil arzând de zel pentru nevoințele duhovnicești mult mai aspre s-a retras într-un loc aproape inaccesibil pentru orice ființă vie. La plecarea sa la Domnul în 1651, Sf. Nil a fost învrednicit de curgere bogată de mir vindecător, pentru care creștinii veneau să-l ia din cele mai îndepărtate ținuturi estice.
Sfântul Nil lăsat în urmă o profeție uimitor de corectă referitoare la care va fi starea Bisericii în mijlocul sec. al XX-lea și la felul cum vor fi oamenii atunci. Printre invențiile pe care le-a profețit sunt telefonul, avionul și submarinul. El a mai atras atenția și asupra faptului că mintea omului va fi întunecată de patimile trupului iar „necinstea și fărădelegea vor prinde putere”. Bărbații nu se vor mai distinge de femei din cauza „lipsei smereniei în îmbrăcăminte și purtarea părului”. Sfântul Nil a plâns pentru păstorii creștini care vor deveni oameni vanitoși iar tradiția și morala bisericii se vor schimba. Vor rămâne puțini oameni evlavioși și cu frică de Dumnezeu și cei mai mulți se vor abate de la calea cea dreaptă neavând povățuitori.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Martin cel Milostiv, episcop de Tours în Galia
Sfîntul Martin s-a născut la anul 316, în cetatea Sabaria din Pannonia, din părinţi păgîni. Tatăl său a fost ofiţer roman, şi de aceea tînărul Martin a trebuit să urmeze o carieră militară, chiar în pofida voinţei lui. Dar pe atunci deja era catehumen în Biserica creştină. El a iubit încă din copilăria lui fragedă Sfânta Biserică, din tot sufletul lui. Într-o iarnă, pe cînd călătorea împreună cu tovarăşii lui înspre oraşul Amiens, el a văzut un cerşetor înaintea porţilor cetăţii, aproape gol şi tremurînd de frig. Lui Martin i-a părut rău de el, şi a rămas în urma tovarăşilor lui. Astfel el şi-a scos mantia lui militară şi a tăiat-o în două cu sabia. O jumătate i-a dat-o cerşetorului, şi înfăşurîndu-se în cealaltă jumătate, a plecat, în acea noapte Domnul lisus Hristos S-a arătat lui Martin în vedenia visului, înfăşurat în jumătatea de mantie pe care i-o dăduse cerşetorului, şi a zis îngerilor Lui: „Martin doar catehumen este, şi iată: pre Mine în mantia lui M-a înveşmîntat!”. Atunci Martin a părăsit cu desăvîrşire armata şi s-a botezat de îndată. La scurt timp după aceea a adus la Sfîntul Botez şi pe maica lui. Apoi s-a tuns monah în lavra Sfîntului Ilarie din Poitiers [Saint Hilaire de Poitiers] şi s-a închinat vieţii desăvîrşitelor nevoinţe. Sfîntul Martin a fost fără seamăn de smerit, şi pentru aceasta Domnul i-a dăruit din belşug harul facerii de minuni, între care al învierii morţilor şi al scoaterii duhurilor necurate. Sfîntul Martin a fost sfinţit Episcop de Tours împotriva voinţei lui. Nevoindu-se cu rîvnă mare în via Domnului, şi luptînd cu putere împotriva necuratei erezii ariene, Sfîntul Martin şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile Domnului la anul 397.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa)
Icoana Maicii Domnului „Milostiva” este prăznuită pe 12 noiembrie și 26 decembrie.
Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Ea a primit numele de „Kykkiotisa” de la Muntele Kykkos, ce se află în Cipru. Icoana a fost așezată în Mănăstirea Imperială (denumită astfel deoarece a fost construită prin donațiile împăratului bizantin Alexie I Comnenul, în semn de mulțumire pentru vindecarea fiicei sale).
Înainte de a fi adusă și așezată în insula Cipru, icoana Maicii Domnului „Milostiva” a fost purtată în procesiune prin întreaga regiune.
La început, icoana a fost păstrată de cea mai veche comunitate creștină din Egipt, iar în anul 980 a fost adusă la Constantinopol, unde a rămas în vremea împăratului Alexie I Comnenul (sfârșitul secolului XI – începutul secolului al XII-lea).
În acea perioadă, un cuvios pe nume Isaia a fost înștiințat prin descoperire dumnezeiască de locul unde trebuia să ajungă icoana. Așadar, prin eforturile sale, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost transferată în insula Cipru și așezată în biserica construită special pentru ea.
Imediat ce icoana Maicii Domnului „Milostiva” a sosit pe insulă, au avut loc mai multe minuni. Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, cei ce suferă de orice fel de neputințe și vin de se roagă cu credință înaintea icoanei Maicii Domnului „Milostiva”, primesc vindecare pe măsura credinței lor.
Nu doar creștinii ortodocși cred că icoana Maicii Domnului „Milostiva” este făcătoare de minuni, ci și cei de alte credințe vin și se roagă înaintea sfintei icoane pentru izbăvire din nevoi. Imperiul Otoman a scutit mănăstirea de plata taxelor, de dragul icoanei. Datorită multitudinilor de cereri împlinite, icoana a fost numită „Milostiva” sau „Cea Îndurătoare”.
Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa) are o caracteristică remarcabilă: este acoperită de un văl din colțul din stânga sus până în dreapta jos, astfel încât nimeni să nu poată vedea fața Maicii Domnului și a Pruncului Hristos.
Această icoană este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se aseamănă cu Icoana „Axion estin” (Vrednică ești) a Maicii Domnului.
O copie a acestei icoane este cinstită în Mănăstirea Nikolsk (mănăstire de maici) din orașul Mukachevo.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.