Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 13 august: Aducerea cinstitelor moaște ale Cuviosului Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Ipolit și cei împreună cu dânsul; Sfântul Tihon de Zadonsk; Sfinții Cuvioși Dorotei și Dositei din Gaza; Sfânta Împărăteasă Irina, ctitora Mănăstirii Pantocrator; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „cu șapte săgeți”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Pătimirilor” (Strastnaia) și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Minsk. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a treisprezecea pomenim Aducerea cinstitelor moaște ale Cuviosului Maxim Mărturisitorul
Sfântul Maxim Mărturisitorul a trăit pe vremea răucredinciosului împărat Constans, nepotul lui Iraclie, și era filosof desăvârșit. Impodobindu-se cu înțelepciunea, și lăsând toate avuțiile sale fratelui său, s-a făcut monah. Iar văzând cum creștea eresul monoteliților -adică al celor ce mărturisesc o singură voie în Domnul nostru Iisus Hristos -, s-a aprins de dumnezeiască râvnă și s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin papa, ca să adune un Sinod local și să-i anatematizeze pe cei ce cugetau acel eres, împreună cu începătorul lui. Și a alcătuit Sfântul Maxim și cărți împotriva acelui eres.
Impăratul, fiind înștiințat de aceasta, a trimis ca să-l aducă în cetatea Constantinopolului și l-a pus înaintea judecății sale. Iar sfântul a rușinat pe ereticii care se adunaseră acolo, biruindu-i pe toți cu cuvântul adevărului. După aceasta a fost izgonit în Tracia, tăindu-i-se mâna dreaptă și limba. De acolo, împreună cu doi ucenici ai săi, a fost trimis în părțile Laziei, însă și acolo, cu Duhul lui Dumnezeu, mărturisea și scria; fiindcă se spune că după tăierea limbii i s-a făcut, cu minune dumnezeiască, limba la loc, și a vorbit curat cât a trăit.
După acea chinuire fără omenie, l-au trimis în surghiun, fără purtare de grijă. Apoi multe nevoi și necazuri răbdând pe cale Cuviosul Maxim, a fost dus într-o țară a sciților, unde a mai petrecut trei luni încuiat într-o temniță. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu (Viața Cuviosului Maxim Mărturisitorul se găsește la 21 ianuarie, în care zi se cinstește moartea lui. Iar în această zi, 13 august, săvârșim pomenirea aducerii moaștelor lui, după cum este arătat în Mineiul cel mare, din stihurile cele puse la dânsul; însă în ce vreme, în zilele cărui împărat și cum s-au adus, n-am aflat).
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Ipolit și cei împreună cu dânsul
După sfârșitul Sfântului Mucenic și Arhidiacon Lavrentie, fericitul Ipolit, mai-marele ostaș și păzitor al celor legați, – care mai întâi a avut sub paza sa ca pe un legat pe Lavrentie, apoi s-a făcut ucenicul lui -, a îngropat cu cinste rămășițele mucenicului și abia a treia zi după îngropare s-a întors acasă. Și erau toți casnicii lui – în număr de nouăsprezece suflete, bărbați și femei – învățați în credința creștinească și botezați de Sfântul Lavrentie. Deci rugându-se cu aceia lui Dumnezeu, s-au împărtășit cu toții cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Apoi, după acea hrană duhovnicească, au pus masa spre întărirea trupului.
Dar mai înainte de a începe ei a mânca, au venit ostașii care, prinzând pe Ipolit, l-au dus la împăratul Deciu. Si văzându-l pe el, împăratul a râs și a zis: „Și tu te-ai făcut vrăjitor, căci ai furat trupul lui Lavrentie?” Răspuns-a Ipolit: „Eu nu sunt vrăjitor, ci creștin!” Si mâniindu-se împăratul, a poruncit să-i sfărâme gura cu pietre. După aceea a dezbrăcat de pe el haina pe care o avea după obiceiul creștinesc. Dar Ipolit a zis: „Nu mă de4braci pe mine, ci abia ai început a mă îmbrăca”. Zis-a împăratul: „Imi pare că nu ești cinstitor al zeilor, de grăiești așa cuvinte fără de minte și nu te rușinezi de goliciunea ta! ” Răspuns-a Ipolit: „Sunt înțelept și nu gol, că m-am îmbrăcat în Hristos. Atunci eram nebun, când slujeam ca și tine diavolilor; atunci eram gol, când nu aveam darul lui Hristos, iar acum sunt creștin!” Zis-a împăratul: „Jertfește zeilor, ca să nu mori în munci, ca și Lavrentie”. Răspuns-a robul lui Hristos: „O, de m-aș învrednici părții Sfântului Lavrentie, pe care tu, ticălosule, nu ești vrednic a-l pomeni cu gura ta cea spurcată! ”
Împăratul a poruncit ca pe Sfântul Ipolit să-l întindă la pământ și să-I bată cu bețe. Iar mucenicul striga, pe când îl băteau: „Creștin sunt!” Apoi chinuitorul a poruncit să înceteze de a-l mai bate și să-l ridice de la pământ, spre a-l îmbrăca în haina ostășească, după obiceiul păgânesc. Si a zis către el: „Adu-ți aminte de cinstea ta cea ostășească și să ne fii prieten, împărtășindu-te cu noi din jertfe, precum Hristos, obișnuiai Mântuitorul înainte”. meu, si Răspuns-a doresc să sfântul: mor pentru „Eu El! sunt ” Zis-a ostaș Deciual lui către eparhul Valerian: „Ia-l pe acesta cu toate averile lui și, muncindu-l, să-l pierzi”.
Si în ziua aceea, Valerian a trimis de a jefuit averile lui Ipolit și a atlat că în casa lui toți casnicii credeau în Hristos; deci a poruncit să-i aducă înaintea sa. Între ci era și mama lui Ipolit, pe nume Concordia. Iar Valerian, căutând spre ei, le-a zis: „Cruțați-vă anii vieții voastre. ea să nu pieriți împreună cu Ipolit, stăpânul vostru”. Răspuns-a Concordia: „Noi dorim mai bine să murim cu stăpânul nostru cu cinste, întnł credința lui Hristos, decât să trăim fără de cinste între voi, păgânii”. Zis-a Valerian: „Neamul de rob nu se îndreptează în alt chip, decât numai cu bătaia”.
Deci a poruncit ca pe Concordia să o bată cu vergi de plumb și în acea bătaie sfânta muceniță și-a dat sufletul său Domnului. Acolo era și Sfântul Ipolit ținut de ostași, care, văzând pe maică-sa sfârșindu-se mucenicește, s-a veselit și a zis: „Iți mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe maica mea întru împărăția Ta, înaintea sfinților Tăi! ” Iar eparhul a zis către el: „Tu mai nădăjduiești încă spre meșteșugul cel vrăjitoresc, nu cinstești pe zei și nici nu te supui poruncii împărătești?” Și umplându-se de mânie, a poruncit ca pe toți, împreună cu Ipolit, să-i scoată afară din cetate, după porțile lui Tiburtie, și să-i omoare. Și mergând Sfântul Ipolit cu ei, îi întărea, zicându-le: „Fraților, nu vă temeți, eu și voi avem un Stăpân deasupra noastră!” Iar după ce i-au dus la locul de moarte, pe toți iau tăiat călăii înaintea ochilor lui Ipolit. Iar cei tăiați, bărbați și femei de toată vârsta, au fost optsprezece la număr, afară de Sfânta Concordia, care fusese ucisă mai înainte în cetate. Iar pe Sfântul Ipolit singur, din porunca eparhului, l-au legat de cozile unor cai sălbatici și aceia l-au târât prin niște locuri aspre, până ce și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Sfântul Mucenic Ipolit s-a sfârșit pătimind pentru Hristos împreună cu casnicii săi în 13 zile ale lunii august, a treia zi după sfârșitul Sfântului Lavrentie. Si sosind noaptea, a venit Sfântul Iustin preotul cu ceilalți credincioși și adunând trupurile mucenicești, le-au îngropat în același loc. Ei au căutat și trupul Sfintei Mucenițe Concordia, cea care a fost ucisă în cetate, dar negăsindu-l, s-au mâhnit și au plâns. Iar acel trup era aruncat în ieșitoarea poporului, în loc necurat.
Iar a douăsprezecea zi după sfârșitul Sfântului Ipolit, un creștin, anume Irineu, înștiințându-se de la un ostaș despre trupul Sfintei Concordia, a luat și pe un alt creștin, anume Avundie, și a scos noaptea de acolo acel cinstit trup neîntinat de necurății și l-a dus la preotul Iustin. Iar acela s-a bucurat foarte mult și l-a îngropat lângă trupul Sfântului Ipolit și ale celorlalți mucenici. Iar a doua zi acel lucru a fost auzit de eparhul Valerian și a prins pe amândoi creștinii aceia, pe Irineu și pe Avundie, poruncind să-i arunce pe ei acolo de unde au scos trupul muceniței și să-i înece pe dânșii de vii în necurății. Deci au murit acolo amândoi acei sfinți, în 26 zile ale lui august. Iar Sfântul Iulian, luând noaptea de acolo trupurile lor, le-a îngropat lângă moaștele Sfântului Lavrentie, slăvind pe Hristos Dumnezeu, cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Tihon de Zadonsk
Această stea a sfințeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Korețk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la țărani pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Evlavios și silitor la învățătură, a învățat la școala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. In timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenței neîncetate a lui Dumnezeu și iubea să citească sau să cugete timp de nopți întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veșnică, cerul s-a deschis deodată și o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorință arzătoare pentru viața călugărească și pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon și după ce a fost hirotonit preot în același an, i s-a încredințat conducerea seminarului din Tver.
Deși dorea să-și ducă viața de monah în liniște și rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, și a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populație răzleață și pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele și a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât și în scris, la starea de curăție propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creștini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, așa și ei să fie unelte ale lui Hristos; și precum Mântuitorul a pătimit, așa și ei să pătimească în lume și să fie batjocoriți împreună cu El.
Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor și a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândețea și smerenia sa nu aveau margini, și atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare și îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuința unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreștine. Blândețea și dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel nerușinat să-și piardă cumpătul și să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa și a devenit un bun creștin.
Mânat de mila și de zelul său, omul lui Dumnezeu nu și-a cruțat puterile sale și doar în cinci ani a trebuit să renunțe la sarcina sa, din pricina sănătății (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoință plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale și prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.
Chilia sa era lipsită de orice confort. In chip de pat, el avea un covor întins pe pământ și două perne, iar ca și acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun și câteva cărți. Imbrăcat cu o rasă de lână de rând și cu încălțări de scoarță împletită, el împărțea la săraci toată pensia sa și darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, iși trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. In zilele când numeroși săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, și se întrista când numărul acestora scădea. Ușa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât și oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte și cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieșea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuși. Se împărtășea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice și morale. In timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi și adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Viețile sfinților sau alte cărți. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament și petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobișnuită, el îmbogățea aceste explicații cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinții Părinți și din Viețile Sfinților. Când își dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieșeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el își slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoțită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând și zdrobită de pocăință, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat și acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!”
Intr-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în fața fiecăreia dintre ușile ei și dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar și a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!” Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel de o parte și de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.
Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tușească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu brațele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.
Deși neînțeles de călugării din mănăstire, și mai ales de egumen, om violent și îngâmfat care fusese ales dintre clericii dați afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau și îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din dușman al său se schimba în prieten și mare admirator.
După câțiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruințelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, și să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân și sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Incercat vreme îndelungată în războiul gândurilor și al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „In ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem și spre ce suntem înclinați prin firea noastră… ceea ce se ascunde în inima noastră”.
Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu și în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulțumire a egumenului mănăstirii, numeroși oaspeți, de toate vârstele și stările, adesea veniți din ținuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe dușmani, apărătorul țăranilor și osândiților fără de vină. El avea un zâmbet și un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărți milostenii.
Incepând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârșită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică și nu mai ieșea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deținuții din închisori. In această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii și pocăinței, meditând asupra morții în fața sicriului pe care și-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părții stângi și a trebuit să rămână în pat. Simțind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiați și pe binefăcătorii săi și le-a zis, arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toți”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.
In testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit… Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?”
Cinstirea sa a început îndată după moartea sa și s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaște, în prezența unei mulțimi de mai multe sute de mii de credincioși, la 25 iulie 1861.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși Dorotei și Dositei din Gaza
Sfântul Dorotei mai înainte a sihăstrit în chinovia Avei Serida, aproape de Gaza; iar mai în urmă și-a întemeiat mănăstirea sa, după săvârșirea lui Ava Ioan, căruia îi ziceau „proorocul”, și a isprăvit tăcerea cea desăvârșită a marelui Varsanufie, și care cu pace s-a săvârșit.
Sfântul Dositei a sihăstrit în chinovia Avei Serida, ce era sub povățuirea Sfântului Dorotei, și care cu pace s-a săvârșit.
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Împărăteasă Irina, ctitora Mănăstirii Pantocrator
În ziua de 13 august, Biserica săvârșește pomenirea sfintei împărătese Irina, cea care mai târziu a îmbrăcat haina monahală cu numele Xenia. Deopotrivă cu dânsa este înfățișat în Catedrala Sfânta Sofia soțul ei, împăratul Ioan, la fel cum îl aflăm cu aceeași zi de pomenire cu sfânta Irina și în volumul „Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile Sfinților căsătoriți”. Acest fapt ne-a îndemnat să-i așezăm împreună, ca nu cumva să ne facem vinovați a fi știrbit cu ceva slava de care se bucură dimpreună în Ceruri și cu care se cuvine și noi a-i cinsti.
Căutând soție modestă și credinciosă fiului lor Ioan, împăratul bizantin Alexie I Comnenul și împărăteasa Irina o aflară pe prințesa Pyrisca a Ungariei, fiica regelui Ladislau I.
Era virtuoasă și foarte frumoasă, cu păr lung roșcat. Venind la Constantinopol, îmbrățisă dreapta credință primind la Botez numele Irina, iar în anul 1104 se căsători cu prințul Ioan.
După ce ea și soțul ei ajunseră pe tronul imperial, în anul 1118, ea se dovedi o împărăteasă vrednică. Crescu 4 fii și 4 fiice, în chip cuvios și demn, după cum se cuvenea rangului lor împărătesc. Înainte de a fi încoronată, sfânta Irina dădu toată averea săracilor.
Cu trecerea anilor, pătrunse tainele vieții duhovnicești și repeta adeseori cuvintele sfântului prooroc David: „Ce folos este întru sângele meu (adică: moștenirea mea împărătească), când mă pogor eu întru stricăciune?” (Psalmul 29, 9). Cu trecerea anilor, arătă deosebită grijă în slujirea săracilor și a celor aflați în nevoi. I se spunea „primitoarea de străini“ și îmbrăca veșminte simple, „mai curând de monahie decât de împărăteasă“. Neîncetat își îndemna soțul să ajute pe cei nevoiași.
Soțul ei, împăratul Ioan Comnenul, era numit și „Kaloioan“ („kalos” în greacă înseamnă atât „frumos“, cât și „bun“). Se scrie despre dânsul: „Chipul său măsliniu, cu trăsături clare și ochi nobili i-a adus acest nume; însă supușii săi credincioși spuneau cu bucurie că ea se datora mai curând firii sale strălucite și felului ocârmuirii sale“.
Chiar la începutul domniei sale află de uneltirea împotriva lui a sorei sale Ana, însă el îi trată pe uneltitori cu multă îngăduință. Era împotriva luxului inutil și risipitor, iar sub domnia sa și a sfintei sale împărătese viața de curte a Bizanțului își află o nouă rânduială și plăcută simplitate.
Cu ajutorul lui Dumnezeu și sprijinul soțului său, sfânta Irina se îngriji de ridicarea Mănăstirii Pantocrator din Constantinopol, dar și a căminului de bătrâni din apropiere.
Într-una din zile, ea îl duse pe soțul ei în nou-zidita biserică a mănăstirii și, aruncându-se la pământ și plângând, strigă:
– Primește, stăpâne, locașul zidit de Dumnezeu prin harul Său.
Adăugând că nu se va ridica de la pământ până ce împăratul Ioan nu-i va făgădui că va da în continuare bisericii și mănăstirii aceleia tot ajutorul bănesc pentru a-i asigura viitorul. El încuviință și vreme de veacuri aceasta a fost una din mănăstirile cele mai însemnate ale cetății Constantinopol.
Însă dincolo de avuții și vrednicii, în inima sfintei Irina ardea dorul lepădării de cele lumești și dăruirii întru totul celor dumnezeiești. Astfel, în ultimii ani ai vieții sale, primi îngăduița bunului împărat Ioan de a îmbrăca haina monahală cu numele Xenia.
Ultimele zile ale vieții sale și le petrecu într-o mănăstire din Bitinia, aflată în Asia Mică. Iar trupul ei fu adus înapoi la Constantinpol spre a odihni în Mănăstirea Pantocratorului ctitorită de dânsa.
Împăratul Ioan rămase credincios bunei și evlavioasei sale soții, neprimind a se mai căsători după moartea ei.
La scurtă vreme după aceea, la 8 aprilie 1143, își dădu sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat alături de soția sa.
În marea biserică a Sfintei Sofia din Constantinopol se află o minunată icoană în mozaic înfățișând pe sfinții împărați Ioan al II-lea Comnenul și Irina stând de-o parte și de alta a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Împăratul Ioan ține în mâini o pungă cu bani ca mărturie a dărniciei sale față de Biserică și de cei aflați în nevoi.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „cu șapte săgeți”
În Duminica Tuturor Sfinților, precum și la sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie), dar și în ziua dinaintea ajunului sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (13 august), cinstim Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” care mai este numită și „îmblânzirea inimilor împietrite”.
Icoana este una din puținele în care Fecioara Maria apare singură. Inima Ei este străpunsă cu șapte săgeți. Așezarea săgeților diferă: patru pe partea stângă și trei pe partea dreaptă, sau invers, ori câte trei în fiecare parte și una pe verticală în partea de jos. Acest număr, șapte, înseamnă plinătatea, dar în cazul de față înseamnă plinătatea necazului (a durerii și a suferinței). Originile Icoanei sunt la romano-catolici, și se crede că a fost adusă în Rusia de către iconografii polonezi. În conformitate cu tradiția răsăriteană, spre deosebire de cea a occidentului care se închină inimii Maicii Domnului, în această icoană inima Fecioarei Maria este ascunsă, nevăzându-se prin hainele Sale.
Fundamentul scripturistic pentru această Icoană este prorocia Dreptului Simeon (mai există o altă Icoană a Maicii Domnului numită „prorocia lui Simeon”), care a ieșit în întâmpinarea Domnului atunci când a fost dus la Templul din Ierusalim de către Fecioara Maria și Iosif, la 40 de zile după Nașterea Sa. Atunci, Dreptul Simeon i-a zis Născătoarei de Dumnezeu: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).
Acesta este modul în care a fost descoperită această Icoană făcătoare de minuni:
Un bărbat din împrejurimile orașului Kadnikov, apropiat de orașul Vologda din Rusia europeană, fusese bolnav mulți ani și mergea șchiopătând și suferea de o slăbiciune generală. El a auzit o voce într-un vis, spunându-i că se va vindeca dacă va merge la Biserica „Sfântul Ioan Teologul” de lângă Vologda, să găsească icoana Maicii Domnului în turnul clopotniței. De două ori s-a dus, dar nu a fost lăsat să intre în turn. Când s-a întors pentru a treia oară, cu credință în inimă, cei ce îngrijeau Biserica, văzându-l din nou pe pelerinul bolnav, și-au făcut milă și l-au lăsat în clopotniță. El a descoperit imediat ceea ce a căutat. Icoana fusese întoarsă cu fața în jos astfel încât părea că e o simplă scândură, iar clopotarii mergeau pe ea în drumul spre clopot. Icoana a fost curățată și s-a săvârșit un paraclis în fața ei. Pe când se ruga fierbinte în fața Icoanei, bărbatul bolnav s-a vindecat în mod miraculous.
Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” a revenit în atenția credincioșilor în anul 1830, când în orașul Vologda era o epidemie de holeră. Icoana a fost purtată într-o procesiune prin oraș, iar epidemia s-a oprit. De atunci, icoana originală și copii ale acesteia (care poartă harul originalului) au fost sursă a numeroase vindecări și alte minuni.
Icoana a fost dusă într-un pelerinaj în orașul Cernigov în Ucraina, pe 29 iulie 2004. Mai târziu, pe 27 septembrie în același an, călugării de la Mănăstirea Tolga din regiunea Iaroslavl ‒ unde noul mucenic, Arhiepiscopul Serafim (Samoilovici) născut în Mirgorod, regiunea Poltava din Ucraina, a fost stareț în perioada 1907-1918 ‒ au adus icoana în orașul Pușkino de lângă Moscova. Părintele Victor, eclesiarhul Catedralei „Sfântul Ioan Teologul”, în care icoana a fost așezată spre închinare, a declarat cu această ocazie: „Toți cei care vin cu credință să se roage icoanei Maicii Domnului „Îmblânzirea inimilor împietrite”… vor simți o înmuiere a inimii. Suferințele sufletului și ale trupului se vor alina. Dacă te rogi pentru vrăjmașii tăi înaintea icoanei, gândurile lor ostile se vor depărta, și vor fi înlocuite de nobilul sentiment al milei”.
Această icoană este de asemenea una din „icoanele plângătoare”. Aceasta a lăcrimat în ziua de 12 august 2000, în momentul în care s-a produs dezastrul de pe submarinul Kursk, precum și pe 11 septembrie 2001, atunci când Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York au fost distruse de către teroriști.
Durerea Maicii Domnului zugravită în icoană poate fi văzută ca un simbol al fiecărei persoane care suferă necazuri și durere ca urmare a abandonului, pierdeii, suferinței, morții, disperării și a altor chinuri care ne ies în cale în această viață pământească. Fiul iubit al Fecioarei Maria nu este în brațele sale. El este pe moarte, sau a murit pe Cruce, o victimă nevinovată a cruzimii umane și demonice.
Maica Domnului este singură. Totuși, această poartă a durerii duce la bucurie, pentru că Moartea Fiului a fost un mijloc prin care El a biruit moartea pentru întreaga omenire. Durerea foarte mare și tristețea pe care Maica Domnului a îndurat-o o leagă de Pătimirile Lui. Și Pătimirile Lui duc la Înviere și schimbare.
Să ne rugăm pentru dușmanii noștri, să ne perceapă altfel, cât și pentru noi înșine, ca să fim tot mai conștienți de Împărăția Luminii, iubirii și bucuriei pe care am cunoscut-o prin venirea pe această lume a Domnului nostru, Fiul Mariei, Iisus Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Amin!
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Pătimirilor” (Strastnaia)
Se spune că era o femeie evlavioasă, pe nume Ecaterina, care a început să aibă accese de nebunie după căsătorie. A fugit în pădure și a avut tentative de suicid de mai multe ori.
Într-un moment de luciditate ea s-a rugat Maicii Domnului și i-a promis că, dacă o va vindeca, va intra în mănăstire. După recuperarea sănătății, femeia și-a amintit de promisiunea făcută, dar după mai mult timp. Timorată și profund tulburată, a căzut la pat. De trei ori Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat bolnavei, poruncindu-i să meargă la Nijni-Novgorod și să cumpere icoana ei de la iconograful Grigorie.
După ce a îndeplinit porunca, Ecaterina a primit vindecare. Din acel moment, la această icoană au început să se săvârșească minuni.
Ziua de sărbătorire a acestei icoane este 13 august, cinstindu-i-se mutarea din satul Palitsa la Moscova, în 1641. Pe locul în care a fost întâmpinată, la porțile Tverului, a fost construită o biserică, iar în 1654 a fost construită Mănăstirea Strastna.
De asemenea, Icoana este sărbătorită pe 30 aprilie, și în a șasea duminică de după Paști (Duminica Orbului), spre aducerea aminte a minunilor care au avut loc în această zi. Alte icoana ale Maicii Domnului „a pătimirilor” sunt cinstite în Moscova, la Biserica Zămislirii Sfintei Ana, și deasemenea în satul Enkaeva din episcopia Tambov.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Minsk
Icoana din Minsk a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost adusă de Sfântul Vladimir, cneaz de Korsun, și așezată în Catedrala Adormirii Fecioarei Maria (sfințirea bisericii din 996 este sărbătorită pe 12 mai).
În anul 1500, în timpul ocupării Kievului de către Khan Mengli Giray, un tătar a dezbrăcat icoana de îmbrăcăminte și podoabe după care a aruncat-o în râul Nipru. După o vreme a fost găsită plutind în râul Svislocha, lângă Minsk.
Înconjurată de o lumină extraordinară, Icoana a fost adusă la mal și dusă la Biserica Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe proprietatea domeniului prinților de Minsk. Aceasta a avut loc pe 13 august 1500.
Icoana Maicii Domnului din Minsk a fost dusă la Mănăstirea Greco-Catolică „Sfântul Duh” în 1616 și a fost returnată ortodocșilor în 1839. Biserica Mănăstirii „Sfântului Duh” a devenit catedrală ortodoxă și a fost închinată Sfinților Petru și Pavel. În fiecare vineri se citește un acatist în fața Sfintei Icoane, și multe minuni se săvârșesc în acest loc.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.