Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 13 februarie: Sfântul Cuvios Martinian, Sfintele Zoe și Fotina; Sfinții Apostoli Acvila și soția sa, Priscila; Sfântul Ierarh Evloghie, patriarhul Alexandriei; Sfântul Simeon, izvorâtorul de mir și Sfântul Sfințit Nou Mucenic Silvestru, arhiepiscopul de Omsk.
În luna februarie, în ziua treisprezece, pomenim pe Sfântul Cuvios Martinian, Sfintele Zoe și Fotina
Acesta a fost din Cezareea Palestinei și a trăit pe vremea împărăției lui Constanțiu, fiul marelui Constantin (337–361). Încă de pe când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras către sihăstrie, locuind într-o peșteră de pe muntele Corăbiei, din apropierea cetății și ducând o viață pustnicească de osteneală, înfrânare și de rugăciune. Și așa trăind vreme de 25 ani, s-a dus vestea în tot ținutul, până departe, de faptele și de viața lui cea îmbunătățită, că primise de la Hristos până și darul facerii de minuni. Și mulți veneau și se foloseau de cuvintele, rugăciunile și de sfătuirile lui cele înțelepte.
Deci, între alte ispitiri, a îngăduit Dumnezeu, în viața Sfântului și o diavolească ispitire ca aceasta. Că, auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau, de către oamenii din Cezareea, despre viața Sfântului, a zis către dânșii: „Pentru ce găsiți vrednică de laudă viața lui? Ca neputând înfrânge patimile trupului și ispitele viețuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are luptă cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci de voi merge eu la dânsul și, fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără prihană.”
Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase – luând într-o traistă hainele ei cele luminoase – și, ieșind din cetate, s-a dus la acel munte, unde era Sfântul. Iar dacă a inserat, a început vânt cu furtuna și ploaie mare în noaptea aceea. Și s-a apropiat femeia de chilia Sfântului și a început a plânge, ca și când s-ar fi rătăcit și ca și când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se rugă de Sfântul să o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu neputință a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în încăperea din fundul chiliei.
Iar când a fost dimineața, văzând-o Sfântul schimbată la haine și împodobită, a întrebat-o: „Cine ești și la ce ai venit?” Iar ea fără de rușine, a zis: „Pentru tine.” Și îndată a început a defăima viața monahilor, care îndeamnă pe creștini să fugă de însoțirea cu femei, și, zicând că însoțirea cu femei nu împiedică evlavia și adăugând că toți drepții Legii Vechi au fost căsătoriți. Deci, cu vorbe ca acestea, nerușinată îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul, ascultând-o, se învoia puțin câte puțin, în inima sa, și cuprins fiind cu brațele și cu limba ei cea amăgitoare, stă aproape să cadă. Dar era ceasul când credincioșii aveau obiceiul să vină la el pentru binecuvântare. Și, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieșit afară din chilie să-i întâmpine. Și, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul. Și, adunând multe gâteje și aprinzându-le în chilie, a sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine și zicându-și: „De vei putea, Martiniene, să rabzi focul gheenei, apropiete de femeie și săvârșește păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veșnic, dacă pe acesta nu-l poți răbda?” Și așa, arzându-se pe sine și-a smerit sălbăticia trupului. Și s-a cutremurat desfrânată și îndată a înțeles greutatea păcatului. Și, cerând iertare, se rugă de Sfântul s-o îndrepte și pe ea pe calea mântuirii. Iar el, înțelepțind-o a trimis-o la mănăstirea Sfintei Paula, din Betleem, unde s-a făcut monahie.
Deci, vindecându-se de rănile focului și înțelegând că lupta cu ispitele trupești cere să fugi din fața lor, Sfântul a mers la mare. Și, învoindu-se cu un corăbier, și-a părăsit chilia și s-a mutat pe o mică insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea nicidecum uscatul. Și îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an, pâine și apă și ramuri de finic, pentru împletiturile cu care își plătea puțină hrană ce i se aducea. Și, trăind așa zece ani, în multă liniște, a trebuit să plece de acolo.
Că, ridicându-se furtuna pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă, înecându-se toți cei care se aflau într-însa. Și n-a scăpat nimeni, în afară de o fată, ce se ținea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul, îi cerea ajutor. Și cuviosul scoțând-o din mare, deasupra pe piatră, îndată a lăsat fetei hrană și adăpostul său, iar el, zicându-și: „Fugi Martiniane, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, și sprijinit de niște delfini, a ieșit la uscat.
Dar acum era în mare nedumerire, în ce chip să-și petreacă cealaltă rămășiță a vieții lui. I s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite, decât pribegind din loc în loc, până la sfârșitul vieții. Deci, pornind în pribegie și străbătând multe cetăți, a sosit și la Atena și, intrând în biserica cea mare de-acolo, s-a întins pe pământ și, de față fiind episcopul cetății, Sfântul și-a dat în mâna lui Dumnezeu, sufletul său de mare nevoitor și mucenic al vieții curate. Și, se spune că și cele două femei, Zoe și Fotina, și-au săvârșit viața, dobândind de la Duhul Sfânt, semnele sfințeniei. Dumnezeului nostru, slavă!
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Apostoli Acvila și soția sa, Priscila
Sfântul Achila era cizmar de meserie, și auzind de sfântul apostol Pavel, s-a dus la el, împreună cu soția sa Priscila. Și fiind botezați amândoi de dânsul, au rămas pe lângă el slujindu-l și urmându-l prin toate orașele și satele și împreună primejduindu-se în toate ispitele. Și atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru bunătatea lor, și pentru credința cea întru Hristos, încât și pomenește de ei în epistolele sale. Deci astfel bineplăcând lui Hristos și apostolului, și multe minuni săvârșind, mai în urmă au fost prinși de necredincioși și li s-au tăiat capetele. Și așa mutându-se din cele de pe pământ, locuiesc în ceruri.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Evloghie, patriarhul Alexandriei
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Simeon, izvorâtorul de mir
Acesta a fost Ștefan Nemania, marele jupân al sârbilor, cel care a întărit orânduirea politică a ținuturilor sârbești, creatorul statului sârb independent, apărătorul Ortodoxiei și stârpitorul ereziilor. La început el a primit botezul în biserica latinilor [Romano-Catolică], dar pe aceasta el mai târziu a părăsit-o și a îmbrățișat cu tot sufletul Biserica ortodoxă.
La început el depindea de greci în oblăduirea statului său, dar mai târziu el s-a eliberat de această dependență și s-a făcut de sine stătător. Când Ștefan a consolidat statul și Ortodoxia țării lui, atunci, după exemplul fiului său Sava, a primit tunderea în monahism la Mânăstirea Studenița în anul 1195 după Hristos, primind numele de Simeon.
Soția lui Anna s-a retras și ea la o mânăstire, a luat și ea cu dragoste voturile monahale și s-a numit Anastasia. După doi ani ca monah în Studenița, Simeon a călătorit la Sfântul Munte Athos. Acolo el s-a sălășluit în Mânăstirea Vatopedu, lângă fiul său Sava. Tată și fiu și-au petrecut zilele și nopțile în rugăciune.
Acolo, ei au clădit șase paraclise închinate Mântuitorului, Sfinților Doctori fără de arginți, Sfântului Gheorghie, Sfântului Teodor, Sfântului Botezător Ioan și Sfântului Nicolae. Ei au cumpărat ruinele Mânăstirii Hilandar și au ridicat acolo o slăvită mânăstire în care Simeon a mai trăit opt luni de zile, după care a murit.
Când Simeon era pe patul cel de moarte, Sava la dorința tatălui său, l-a așezat pe o rogojină săracă. Cu ochii ațintiți la Icoana Maicii Domnului nostru cu Pruncul, binecuvântatul bătrân a grăit aceste ultime cuvinte: “Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150:6). ” Rostindu-le și-a dat sufletul său, strămutându-se la locașurile cerești, lângă Stăpânul Hristos, în ziua de 13 februarie a anului 1200.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Nou Mucenic Silvestru, arhiepiscopul de Omsk
Iustin Lvovici Olșevksi, viitorul arhiepiscop Silvestru, s-a născut în luna mai a anului 1860, în satul Kosovno din regiunea Kiev. A urmat studii teologice, absolvind seminarul teologic, iar mai târziu Academia Teologică de la Kiev – în 1887. Dumnezeu îl va chema la o slujire cu multă răspundere pentru sufletele oamenilor. Viitorul arhiepiscop Silvestru va fi numit misionar diecezan pentru Kiev doi ani mai târziu, iar mai apoi misionar eparhial pentru Poltava. A predat Teologie pastorală, Liturgică, Omiletică și istorie la seminarul teologic. A fost inspector al școlilor Bisericii și președinte al consiliului diecezan.
Hirotonit preot celib, el a slujit în Catedrala de la Poltava o bună perioadă, fiind și profesor al Legii lui Dumnezeu la școala duminicală pentru femei din același oraș. În decembrie 1910 a fost tuns în monahism și a fost ridicat la rangul de arhimandrit, primind numele de Silvestru, în memoria rectorului Academiei de Teologie de la Kiev căruia, pe perioada studenției, i-a fost secretar personal.
Un an mai târziu, a fost numit episcop de Priluki, apoi de Celiabinsk, fiind statornicit apoi ca episcop de Omsk și Pavlodar. În prima zi de Paști, 1918 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. Doi ani mai târziu, din cauza unor tensiuni care s-au ivit în Omsk pe baza decretului privind separarea Bisericii de stat, bolșevicii locali au cerut arhiepiscopului Silvestru să demisioneze și să le cedeze clădirea și toate bunurile instituțiilor lor.
În noaptea de 6 februarie, un detașament al armatei marine a mers până la casa arhiepiscopului și a început să bată la ușă, dar sfântul nu a deschis ușa. Văzând că nu reușesc așa, marinarii au început să amenințe că vor trage și au început să spargă ușile. Atunci, la ordinul administratorului casei arhiepiscopale s-au tras clopotele catedralei, ca alarmă, iar marinarii au fugit.
Nu peste mult timp s-au reîntors și au început din nou să bată pe la uși. Întrebați fiind cine sunt, ei au răspuns că sunt enoriașii. Prin îngăduința lui Dumnezeu, ușile s-au deschis și bărbați ai Armatei Roșii au luat pe Arhiepiscopul Silvestru, amenințându-l cu pistolul la tâmplă. Fără a-l lăsa să se îmbrace mai gros, l-au dus prin gerul siberian prin tot orașul la „Casa Republicii” – sediul sovietic. Aici, într-o cameră murdară și plină de fum a fost lăsat să-și trăiască ultimele două luni ale vieții, fiind supus la chinuri inimaginabile.
A primit mucenicescul sfârșit în 1920, înfigându-i-se un pumnal încins în inimă, fiind cinstit cu sfinții de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1998. Din 15 iulie 2007, moaștele Sfântului Silvestru se află în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Omsk (Sineria).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.