Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 13 martie: Aducerea Moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, patriarhul Constantinopolului; Sfânta Muceniță Hristina din Persia; Sfânta Cuvioasă Ipomoni, împărăteasa Bizanțului și Sfântul Mucenic Urpasian.
În luna martie, în ziua treisprezece, pomenim Aducerea Moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, patriarhul Constantinopolului
Acest mare arhiereu, Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, a fost izgonit din scaunul său, în insula Proconis, pentru cinstirea icoanelor, de rău credinciosul împărat Leon Armeanul. Și, viețuind el în surghium, în lipsuri și în strâmtori, vreme de cincisprezece ani, Sfântul apărător al dreptei credințe a răposat cu pace, în anul 828, și a fost îngropat în biserica Sfântului Teodor, din acea insulă, biserica de dânsul zidită.
Și au trecut ani mulți și au pierit mulți rău credincioși împărați: Leon Armeanul, Mihail cel Gângav și fiul său, Teofil. Iar după moartea împăratului Teofil, binecredincioasă Teodora împărăteasă și fiul ei Mihail cel foarte tânăr, au luat sceptrul împărăției grecești și au lepădat rătăcirea împăraților dinainte, care luptaseră împotriva Sfintelor icoane. Asemenea, au pierit de pe pământul celor vii și mulți rău-credincioși patriarhi. Iar acum era pe scaunul patriarhicesc din Constantinopol, arhiereu, după pravilă, Sfântul Metodie patriarhul: și s-a întors o dată cu el, și cinstirea Sfintelor icoane.
Deci, după ce s-a sărbătorit, cu multă strălucire, biruința dreptei credințe în Duminica Ortodoxiei, la anul 842, Sfânta Teodora împărăteasă și fiul ei Mihail, primind sfatul Sfântului Metodie patriarhul, au hotărât să aducă în cetatea de scaun și moaștele Sfântului patriarh Nichifor, din locul lor de izgonire, spre împăcarea poporului credincios, după surghiunul nedrept, în care s-a stins cinstitul Mărturisitor al dreptei credințe.
Drept aceea, nezăbovind, fericitul Metodie a luat cu sine mare sobor de arhierei, de clerici și de monahi și mulțime de popor și, mergând în insula Proconis, au aflat moaștele Sfântului Nichifor. Și le-au așezat cu cinste și evlavie în racla nouă, de mare preț și, purtându-le în alai sărbătoresc, le-au adus până la Constantinopol. Și au ieșit, în întâmpinarea sfintelor moaște însuși împăratul cu maica sa și mult popor, cu lumânări, cu cădiri și cu cântări, s-au închinat lor cu smerenie și negrăită bucurie.
Au luat, apoi, sfânta racla și au dus-o, mai întâi, în marea biserică a Sfintei Sofii, de unde Sfântul Nichifor fusese izgonit. Și, a fost dat că, în ziua în care fusese izgonit, adică la 13 martie, în aceeași zi, după 33 de ani, să se și întoarcă. Iar, a doua zi, după aceasta prea frumoasă întâmpinare, a fost dusă racla cu sfintele moaște, din Sfânta Sofia, în biserica Sfinților Apostoli a fost așezată, acolo, ca un dar de mare preț, la loc de cinste, rânduindu-se în această zi de prăznuire în Sinaxarul cel de peste an, întru pomenirea Sfântului Nichifor Mărturisitorul, și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Hristina din Persia
Pentru mărturisirea neclintită a credinței ei în Hristos ea a fost torturată cu cruzime în Persia, în veacul al patrulea. De la aceste schingiuiri și biciuiri neîncetate ea a slăbit atât de mult, încât a murit. Sufletul ei, lăsând în urmă trupul ei torturat, a intrat în bucuria lui Hristos, împăratul și Stăpânul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Ipomoni, împărăteasa Bizanțului
Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinți pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale și familiile domnitorilor. După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes și soție a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.
Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veșnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viață a Sfintei Ipomoni, ca prințesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar și ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credință ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calitățile intelectuale și morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” și rugăciunea.
Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veșnice) și pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului și a morții fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).
Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii și moștenitorii regatului sârb al lui Ștefan Dușan. Este demn de amintit faptul că mulți dintre strămoșii ei au fost sfinți, precum Sfântul Ștefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creșterea și educația Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influența culturii bizantine asupra spațiului slav. De asemenea, pe lângă educația laică, a fost crescută în credința ortodoxă a strămoșilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credință profundă. Această credință a călăuzit-o și a luminat-o pe parcursul vieții ei pline de încercări și ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanțului.
Noua viață a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări și ispite, dată fiind și situația politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credința nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească și cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoțit de rugăciune.
Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înțelepciunea și dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligență și curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soțului ei Manuil, lângă care a viețuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuțile prin cuvinte și fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din șase băieți, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanțului), Teodor, Dimitrie și Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea față de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni și lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au devenit monahi, Teodor și Andronic, fiind tunși în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
Împăratul Manuil al II-lea, soțul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morții sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
După moartea soțului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a viețuit vreme de 25 de ani.
Deși era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
Sfânta Ipomoni a ctitorit un așezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Așezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau și moaștele Sfântului Patapie Tebeul, față de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemând-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în orașul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peșteră, moaștele Sfântului Patapie Tebeul. În această peșteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată și Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus și capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înființat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Urpasian
Luând de curând Maximian împărăția (286-305), el tiraniza latura Nicomidiei, făcându-se înfocat răzbunător al idolilor. Odată, mânia acestuia s-a aprins ca o văpaie mare împotriva creștinilor, de către cei de un cuget cu el și de sfetnicii lui. Atunci, aducând pe toți cei mari de sub împărăția lui, ca și cu un tunet i-a înfricoșat: „Dacă cineva din voi a primit legea creștinilor și nu voiește să se plece către milostivii zei, să-și dezlege brâul înaintea tuturor și să se depărteze de palat și de cetatea noastră. Pentru că cetatea aceasta a învățat de la strămoși a sluji zeilor, iar nu unui Dumnezeu răstignit”.
Atunci a cuprins frică pe toți cei ce credeau în Hristos. Și cu adevărat se vedea buna credință întru cei ce iubeau pe Hristos. Pentru că unii se ascundeau, iar alții se plecau în fața caznelor. Si câți purtau dragoste curată pentru Dumnezeu, trecând cu vederea caznele și râzând de tiranul, aruncau brâiele și fugeau de la dânsul. Atunci Urpasian, marele cugetător cu sufletul de diamant, fiind și el din singlit, a aruncat hlamida și brâul, zicând cu glas tare către împărat: „Împărate, pentru că astăzi mă ostășesc cerescului Împărat, Domnului meu Iisus Hristos, ia-mi viața, cinstea și slava, pentru că sunt vremelnice și nefolositoare” .
Auzind acestea de la Urpasian fără să se aștepte, împăratul Maximian s-a schimbat cu mintea și mult timp a fost fără glas. Apoi, frecându-și fața și uitându-se urât către mucenic, a răcnit ca o fiară neîmblânzită, zicând: „Pe vicleanul acesta spânzurați-l și carnea lui cu vine de bou băteți-o! ” Făcându-se aceasta cu multă grabă și sfântul mucenic cu vine de bou fără de milă zdrobindu-se, el își avea ochii spre cer rugându-se. Apoi, pogorându-l tiranul de la muncire, zise către cei de față: „În temniță neluminoasă și fără purtare de grijă zdrobiți-l pe acesta, până voi socoti eu cu ce moarte îl voi pierde”. Iar Sfântul Mucenic Urpasian bucurându-se și veselindu-se în temniță vreo câteva zile și rugăciunile sale dându-le Domnului, păgânul împărat a făcut o unealtă prea chinuitoare, o cușcă de fier.
Deci, scoțând pe sfântul din temniță, a poruncit să-l pună întru ea spre a fi spânzurat. Aceasta făcând și îmbrăcându-l cu cușca cea de fier peste tot trupul, ticălosul a poruncit a se aprinde făclii și a-l arde împrejur fără milă. Atunci sfântul mucenic al lui Hristos, fiind spânzurat înăuntrul uneltei aceleia și rugându-se, atât de mult a fost ars, până când toate cărnurile lui s-au topit ca ceara, mistuindu-se și amestecându-se cu pământul, iar oasele lui s-au făcut ca niște țărână de pe arie. Astfel, sfântul mucenic al lui Hristos rugându-se și topindu-se de văpaie, văzduhul s-a umplut de bun miros ca de niște mir și sfântul s-a suit ca o stea luminoasă la Domnul, după cum unii din credincioși s-au învrednicit a vedea. Iar ticălosul și de Dumnezeu urâtorul împărat, rămânând încă în nebunie, a poruncit să se aleagă cu grijă țărâna în care au curs cărnurile Sfântului Urpasian și cenușa oaselor, și să se risipească în mare înaintea sa. Acestea s-au făcut în cetatea Nicomidia.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.