Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 14 aprilie: Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, episcopul Romei; Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului; Sfânta Muceniță Tomaida; Sfântul Mucenic Ardalion glumețul; Sfinții Mucenici din Vilnius, Antonie, Ioan și Eustatie și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Vilnius. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna aprilie, în ziua paisprezece, pomenim pe Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, episcopul Romei
Sfântul Martin a trăit pe vremea împăratului Constantin, nepotul lui Iraclie împăratul, și era din Toscana Italiei. Deci, strălucind între clericii din vremea sa, după sfârșitul fericitului papa Teodor, a luat el scaunul Bisericii din Roma. Era vremea când împărații din Constantinopol mai stăpâneau încă Roma cea veche, dar, mai ales, era vremea când se răspândea în tot Răsăritul erezia monoteliților, adică erezia acelora care mărturiseau că este numai o singură voie în Hristos Domnul nostru, împotriva dreptei credințe, care învață ca în Domnul nostru, Dumnezeu întrupat fiind El, sunt două firi și două voințe, firea și voința Lui de Dumnezeu și firea și voința lui de om, fiecare avându-și voia ei deosebită, dar amândouă aceste puteri fiind puse în slujba unei singure persoane, Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care a lucrat El mântuirea noastră.
Trecând de partea ereticilor, împăratul din Constantinopol, a sens o epistolă, prin care îndemna toată creștinătatea să îmbrățișeze mincinoasă învățătură. Și o astfel de scrisoare a fost trimisă și Sfântului Martin din Roma, dorind împăratul ca și noul papă să întărească această erezie. Deci, fericitul Martin, cu sfatul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care în aceea vreme se află la Roma, a adunat un sinod (649), chemând pe cei 105 episcopi ai Apusului și, punând înaintea lor rătăcirea monotelită și scrisoarea împărătească, numită Tipos, le-a osândit pe amândouă, ca fiind niște erezii, îndemnând pe credincioșii din toată lumea să rămână în dreapta credință.
În mânia sa, împăratul a trimis la Roma pe căpetenia oștirilor sale, Olimpiu, ca să prindă pe Martin și să-l aducă în fața judecății, la scaunul împărătesc din Constantinopol. Dar Olimpiu nu a izbutit și atunci împăratul a trimis pe Teodor Caliopi, o altă căpetenie de oaste, care, cu toată împotrivirea credincioșilor, a smuls pe sfântul papă din Roma, în ziua de 18 iunie 653, l-a urcat într-o corabie și, după trei luni de călătorie pe mare, a ajuns în insula Naxos din Ciclade, unde a trăit un an de mari lipsuri, suferințe și batjocuri. Ajuns la Constantinopol la 17 septembrie 654 și acolo a fost aruncat în temniță. Fiind judecat și despuiat de semnele demnității sale, a fost condamnat și purtat în lanțuri pe ulițele cetății. Între timp, Pavel, patriarhul Constantinopolului îmbolnăvindu-se și mustrat fiind de conștiință pentru învoirea sa cu erezia monotelită, a rugat pe împărat, înainte de a muri, să înceteze batjocura împotriva acestui pastor neînduplecat, papă Martin. Dar acesta a fost, totuși ținut încă un an în temniță și în cele din urmă a fost surghiunit în Cherson.
Cu trupul istovit de suferințe și cu sufletul întristat de fărădelegile pământului, Sfântul Martin și-a dat sufletul, ca un mărturisitor al dreptei credințe, la 16 septembrie 655. Moaștele lui s-au adus, din Cherson, la Roma, în același an.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului
Sfântul Pahomie s-a născut în anul 1674, în satul Gledin din ținutul Bistriței-Năsăud. Fiind crescut de părinți în frica lui Dumnezeu, a ajuns să fie cu adevărat iubitor de Hristos și, din pricina prigonirii credinței ortodoxe în Ardeal, a părăsit casa părintească și a ajuns în Moldova, la Mănăstirea Neamț, unde a primit îngerescul chip al monahismului, fiind împodobit mai apoi și cu harul preoției. După trecerea la Domnul a starețului Ioan, obștea monahilor l-a pus stareț pe Cuviosul Pahomie, deși acesta nu voia. Având un dor mare de viață pustnicească, Sfântul a lăsat egumenia după doar doi ani și s-a dus să-l cunoască pe marele povățuitor duhovnicesc, Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709).
După ce a stat în Rusia doi ani, Sfântul Pahomie a revenit la Neamț, dar nu a mai primit să fie stareț, ci s-a retras împreună cu patru ucenici de-ai săi într-un loc pustnicesc în pădurile dimprejur, întemeind un schit. Însă nici acolo nu a putut să se bucure prea mult de liniștea pe care o iubea atât de mult, pentru că după alți doi ani a fost ales episcop al Romanului (1707-1714).
În această slujire, deși era iubitor de isihie, de rugăciune și de carte, Sfântul Pahomie s-a dovedit un bun gospodar și chivernisitor, îngrijindu-se bine și de nevoile materiale ale eparhiei sale.
După șapte ani s-a retras din scaunul episcopal și a revenit la sihăstria sa, unde a ridicat o biserică, alegându-i ca hram Acoperământul Maicii Domnului, de unde așezarea monahală a primit numele Schitul Pocrov. Rânduiala așezată aici de Sfântul Pahomie era următoarea: monahii păstrau tăcerea în toată vremea, nu mâncau carne, făceau privegheri de toată noaptea și viețuiau în ascultare desăvârșită față de egumen.
Sfântul Pahomie a fost unul dintre cei mai seamă clerici cărturari din acel timp, fiind un monah cu smerită cugetare și cu dragoste fierbinte pentru Hristos și care a strălucit în Biserică prin sfințenia vieții lui. A iubit viața pustnicească, dar a unit, prin dreapta socotință, rugăciunea cu munca trupului și a minții, în tradiția sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast.
Sfântul Pahomie s-a mutat la Domnul în ziua de 14 aprilie în anul 1724, pe când se afla la Lavra Pecerska din Kiev. La scurt timp, egumenul Lazăr de la Pocrov l-a adus la Schitul ctitorit de el, îngropându-l în pronaos.
Sfântul Ierarh Pahomie a fost trecut în rândul Sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 14-15 noiembrie 2006. Prin vrerea lui Dumnezeu, la 9 septembrie 2013, au fost aflate moaștele Sfântului, în pronaos, răspândind din belșug bună mireasmă.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Tomaida
Sfânta Tomaida s-a născut în Alexandria, din părinți binecredincioși, care au crescut-o în învățătura cărții și în bune obiceiuri. Iar când a ajuns în vârstă de cincisprezece ani, părinți au măritat-o cu legiuită nuntă, după un tânăr creștin. Și viețuia Tomaida, cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înțelepciune, pentru blândețe, pentru nerăutate și pentru celelalte bune obiceiuri ale sale. Și viețuia întru aceeași casă tatăl bărbatului ei, adică socrul ei. Acela, prin a satanei lucrare, gândea vicleșuguri asupra nurorii sale, rănindu-se de frumusețea ei și aprinzându-se de pofta trupească spre dânsa. Și caută vreme prielnică să facă cu dânsa păcatul, dar nu afla, fără numai că în toate zilele, prin oarecare mângâiere, adeseori cuprinzând-o, o sărută pe ea. Iar tânăra aceea, întreaga fiind la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înșelătoare, nici gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească face aceasta și se rușină de el, ca de un tată.
Și era bărbatul ei pescar. Și venind într-o oarecare noapte alți pescari, l-au luat pe el, ca să pescuiască. Iar, după ducerea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui asupra ei și a început a o sili pe dânsa la păcat. Iar ea, îndată, înspăimântându-se de o răutate ca aceea neașteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de rușine și îi zicea lui: „Ce faci, tată ? Fă-ți semnul crucii asupra ta și te du, că diavolesc este lucrul acesta”. Iar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte desfrânate cu îndrăzneală și fără de rușine. Iar ea, foarte înțeleaptă fiind și plină de frica lui Dumnezeu, se apără de el cu putere. Și-l rugă și îl sfătuia pe socrul ei, să înceteze cu o necurată poftă ca aceea și fără de lege. Dar, pe cât aceea se apără, cu atâta el mai tare o silea pe ea. Și era deasupra patului, la perete, o sabie spânzurată. Deci, bătrânul, ajungând cu mâna sabia aceea și din teacă scoțând-o, a început a o înfricoșa pe ea, zicându-i: „De nu mă vei asculta pe mine, iată cu această sabie îți voi tăia capul tău.” Iar tânăra a răspuns: „Măcar și bucăți de mă vei tăia pe mine, eu nicidecum nu voi face această fărădelege”.
Atunci bătrânul, de mare mânie umplându-se, a lovit cu sabia pe fericita Tomaida și a ucis-o, tăind-o în două. Deci, ea și-a dat sufletul său pentru legea lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât cu o fărădelege ca aceea, să mânie pe Dumnezeu și să-și spurce trupul ei și patul bărbatului său. Iar pe ucigașul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Ca cel orbit cu sufletul a orbit și cu ochii și, aruncând sabia, căută ușile, vrând să iasă din casa aceea și să fugă fără de știre. Dar nu putea să le afle și vreme multă s-a ostenit, pipăind pereții și căutând ușile, însă neaflându-le, a rămas în casă.
Au venit alți pescari, apoi, și, bătând în ușă, strigau pe fiul bătrânului să meargă la lucrul său. Iar tatăl lui a răspuns, zicând: „Fiul meu s-a dus la pescuit. Arătați-mi mie ușile casei mele, de vreme ce eu nu pot să le aflu”. Iar aceia, deschizând, au intrat și au aflat pe bătrânul, avându-și mâinile pline de sânge și, pipăind pereții, iar, pe nora lui, moartă, zăcând la pământ, tăiată în două și scăldată în sângele ei. Aceasta văzând-o, s-au înspăimântat și întrebau ce s-a întâmplat ? Cine, și pentru ce, a făcut uciderea aceasta ? Iar bătrânul și-a mărturisit păcatul său și-i ruga ca să-l ducă pe el la divan și să-l dea judecății, ca să-și ia pedeapsa, după faptele sale. Iar fiul, întorcându-se și văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale și de rușine. Se tânguia pentru soția sa, cea atât de înțeleaptă și se rușina pentru tatăl lui, cel atât de fărădelege, că, nici de Dumnezeu temându-se, nici de ale sale bătrâneți rușinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, l-au dat pe bătrân judecății și și-a luat pedeapsa, prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulțime de norod, din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru ca acela, străin și înfricoșător și fericind întreaga înțelepciune a femeii.
Și s-a întâmplat întru acea vreme, de era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: „Fiule, să mergem să vedem moaștele Sfintei celei tinere”. Și, ducându-se, le-a văzut și, întorcându-se, s-a dus la mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea: și au întâmpinat monahii pe părintele, primindu-l cu cinste și cu dragoste. Și le-a spus lor părintele de pătimirea Sfintei Tomaida și le-a zis: „Ducându-vă, aduceți aici cinstitele ei moaște, că nu se cade ca trupul ei să se așeze cu oamenii mireni, ci su Sfinții părinți”. Iar unii din frați au început a cărți că le poruncește să așeze cu Sfinții părinți, trupul cel femeiesc. Iar Cuviosul le-a răspuns lor: „Acea tânără, pe care nu voiți să o aduceți aici, maica îmi este și mie și vouă, de vreme ce, pentru curăție, a murit”. Atunci monahii, nemaiîndrăznind să se împotrivească Sfântului Părinte Daniil, ducându-se, au luat acel trup și l-au îngropat cu cinste în gropnița mănăstirii, cu Sfinții părinți. După aceasta, sărutând Cuviosul pe toți părinții, s-a întors cu ucenicul la Schit.
Și s-a întâmplat că era un frate foarte muncit de dracul desfrânării și, mergând la Cuviosul Daniil, și-a mărturisit trupească patimă, cea mare, a sa. I-a zis lui Cuviosul: „Mergi la mănăstirea Octodecat și, intrând în gropnița Sfinților părinți, roagă-te zicând: „Dumnezeule, pentru rugăciunile Muceniței Tomaida, ajută-mi mie și mă izbăvește pe mine de războiul desfrânării”. Și nădăjduiește spre Dumnezeu și te vei izbăvi de ispită diavolească”.
Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo și a făcut cum i se poruncise lui și a încetat războiul trupului său. Și, întorcându-se la Schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: „Cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida și cu ale tale, părinte, m-a slobozit pe mine Dumnezeu de războiul desfrânării.” Și l-a întrebat pe el starețul, cum a fost eliberat. Și a zis fratele: „Numai douăsprezece rugăciuni am făcut și m-am uns cu untdelemn din candelă ce era la mormântul Sfintei Mucenițe Tomaida, și am pus capul meu pe mormântul ei și am adormit. Și, iată, mi s-a arătat mie o tânără luminoasă, Sfânta Muceniță Tomaida, și mi-a zis mie: Părinte, părinte, primește binecuvântarea aceasta și mergi cu pace la chilia ta. Și eu luând binecuvântarea, m-am deșteptat din somn și m-am simțit pe mine cu totul eliberat din patimi”. Și a zis Cuviosul Daniil: „O îndrăzneală că aceasta au, la Dumnezeu, cei ce se nevoiesc pentru curăție”.
Și a petrecut, după aceea fratele, neavând nici o supărare trupească, și proslăvea pe Dumnezeu și cinstea pe Sfânta Muceniță Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Și așa făceau după aceea și alții, care, de niște patimi ca acelea, se tulburau. Că alergau la mormântul ei și câștigau ușurare și slobozire de războaiele trupești cu sfintele ei rugăciuni. Și slăveau, prin acea Sfântă, pe Cel proslăvit Hristos Domnul, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Ardalion glumețul
Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Maximian, aflându-se prin teatre și maimuțărind pe unul și pe altul și fățărnicindu-se, arăta patimile și întâmplările celorlalți. Fiindcă odată a socotit să se fățărnicească, arătând împotrivirea creștinilor către tirani în vremea muceniciei, pentru aceasta s-a spânzurat singur și se zgâria; ca și cum nu voia să aducă jertfă zeilor. Poporul văzând acestea plesnea cu mâinile și lăuda prefacerea lui cea iscusită și vitează.
Atunci Ardalion a strigat cu glas mare către popor ca să tacă, și așa s-a mărturisit pe sine că este adevărat creștin. Ighemonul iarăși l-a sfătuit să-și prefacă socotința, dar el nevrând și rămânând în credința lui Hristos a fost aruncat într-un cuptor ce a ars cu foc, și așa săvârșindu-se a primit cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici din Vilnius, Antonie, Ioan și Eustatie
Acești mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgânesc de atunci, oamenii acelei țări se închinau focului. Deci Antonie și Ioan, fiind frați după trup, au iubit din tot sufletul dreapta credință creștinească, când a venit în Litva un preot, anume Nestor. De la acela au primit dumnezeiescul Botez, întru care cel mai mare de ani s-a numit Ioan, iar cel după dânsul, Antonie. Iar după Botez ei petreceau viață cuviincioasă creștinească și slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar își tăinuiau înaintea lui creștineasca credință. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce își deosebeau viața și obiceiul de rânduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-și tundă capul și barba, precum le tundeau păgânii, nici să mănânce carne în zile de post, nici să facă altă necurăție potrivnică creștinătății.
Și fiind întrebați odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sunt creștini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creștinătate si să mănânce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stând în creștineasca credință, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniță întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniță, ci ca la o împărăție au mers, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru sfântul Lui nume.
Și petrecând ei în temniță un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufletească, supărându-se de nevoia temniței și înfricoșându-se de munci. Și a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurându-se, a poruncit să-i libereze pe amândoi și i-a rânduit în cea dintâi slujbă. De aceea Ioan se asemăna păgânilor, făcând obiceiul lor și împlinind voința voievodului, dar în inima sa ținea creștinătatea, rugându-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care nu îndrăznea a-L mărturisi la arătare, de frica muncilor. Iar Antonie nicidecum nu și-a schimbat creștinescul obicei, ci tără temere tăcea ceea ce se cade adevăratului creștin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie și teamă și îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăință și, neînfricoșându-se de chinuri, iarăși să mărturisească pe Hristos la arătare.
Iar păgânii, văzând pe Ioan, fratele cel mare, supunându-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, când, după obicei, amândoi frații Ioan și Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mânca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nu voia să guste, mărturisind că este creștin. Deci iarăși din porunca voievodului l-au închis în temniță; iar Ioan era într-o ocară de la toți, neiubit de creștini ca un călcător de lege, iar de păgâni ocărât ca un nestatornic, care nici vechea credință cea părintească nu a ținut-o și nici pe cea creștinească pe care și-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. De aceea și-a venit în simțire Ioan și a început a se căi cu lacrimi de a sa cădere. Si apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lângă fratele său, ca să-i ierte greșeala lui și să-l primească în împărtășirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: „Nici o împărtășire nu se poate să am cu dânsul, de nu va mărturisi mai întâi la arătare pe Hristos și creștineasca credință; iar făcând aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obște”. Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste și căuta vreme cuviincioasă când ar fi putut pe față să mărturisească creștineasca credință.
Deci, într-o zi, voievodul spălându-se în baie, îi slujea Ioan și văzând cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală și s-a mărturisit fără temere înaintea voievodului că este creștin. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu și-a arătat mânia sa. După aceea iarăși într-o vreme când mulți stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creștin, și îndată din porunca voievodului l-au răpit și toți cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mâinile și cu bețele și în temniță l-au aruncat. Aceasta văzând-o Sfântul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Și petreceau amândoi preamărind pe Dumnezeu în temniță, unde și cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine s-au împărtășit de la preotul cel mai înainte pomenit. Iar după câțiva ani pe Sfântul Mucenic Antonie l-au osândit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spânzurat.
De acest lucru înștiințându-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudând pe Dumnezeu, rugându-se și întărind pe fratele său ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Si sfătuindu-l să se ferească de cea dintâi cădere, prooroceste i-a spus înainte așa: „După al meu sfârșit și tu, frate, nu după multă vreme, cu același sfârșit vei trece la Hristos”. Si luminându-se de ziuă, s-au împărtășit amândoi cu dumnezeiescul și de viață Făcătorul Trup și Sânge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prânzului au scos din temniță pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Antonie, și l-au spânzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Si așa, nebiruitul ostaș al lui Hristos și-a dat sfântul și neprihănitul său suflet, în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfântul Mucenic Ioan a rămas în temniță, pentru că așteptau păgânii să-l amăgească și de la creștineasca credință să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfânta credință și cu îndrăzneală Propovăduind chiar în temniță pe Hristos, l-au osândit la aceeași moarte ca și mai înainte pe fratele său, și în același an l-au omorât Prin sugrumare, spânzurându-l de același stejar, pe 24 aprilie.
Astfel și acest răbdător de chinuri săvârșindu-și nevoința mucenicească, a mers la punătorul de nevoință Hristos, pentru Care bine s-a nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie și al lui Ioan, credincioșii le-au îngropat împreună la un loc de cinste.
După aceștia a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tânăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulți îi covârșea. Si era frumos la chip, dar mai frumos cu sufletul și cu înțelegerea. Căci, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgânilor; și, iubind pc Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Și învățând de la el sfânta credință, a primit dumnezeiescul Botez și de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creștinătate, precum se cade unui bun creștin, având cinstită viață în post și rugăciuni și săvârșind toată fapta bună. Însă și acesta slujea voievodului Olgherd.
Iar într-o vreme, cugetând voievodul la cele despre domnia sa și obiceiurile pământului său, Eustatie stătea înaintea lui făcând slujba sa, și căutând voievodul spre el, a văzut pe capul lui crescuți peri. Și era atunci obicei la acei păgâni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rânduială să-și radă adeseori capul și barba. Dar fericitul tânăr Eustatie, după ce a lepădat păgâna și nebuna lor credință și a primit Sfântul Botez, de atunci și-a păzit perii capului său nerași. Si văzându-l voievodul, l-a întrebat: „Oare ești creștin?” Si după ce a mărturisit pe față că este creștin, voievodul s-a îndrăcit de mânie și, vrând să întoarcă pe sfânt de la gândul lui cel bun, mai întâi l-a silit să mănânce carne. Iar el nu numai n-a voit să mănânce, dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Nașterii lui Hristos și era și vineri.
Aceasta văzând-o voievodul, mai mult s-a aprins de mânie și a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfântul tânăr. Iar el, fiind bătut fără de cruțare, răbda cu atâta bărbăție, încât nu numai că nu se văita, dar nici nu suspina și nici nu vărsa lacrimi; ci mai vârtos mulțumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel sfânt.
O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mânie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură – fiind iarnă cumplită , încât se învinețise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfântul voievodului, ca să mănânce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus mai cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească și să-i sfărâme oasele picioarelor, gleznele și fluierele până la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o și i-a tăiat nasul și urechile. În niște munci ca acestea a petrecut sfântul trei zile, însă ca și cum nesimțind durerile, nu se tulbura, nearătând nici un semn de scârbă pe fața sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creștini, care plângeau pentru pătimirea lui și le zicea: „Nu plângeți, fraților, pentru mine, că locașul trupului meu se zdrobește de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mâna și veșnică în ceruri” .
După aceasta, văzând voievodul că nimic nu sporește, a osândit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spânzure de același stejar, de care într-același an au fost spânzurați cei doi Sfinți Mucenici, Antonie și Ioan. Deci slujitorii luându-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfântul Mucenic Eustatie, deși își avea coapsele sfărâmate, așijderea și pulpele și fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se, ca unul sănătos desăvârșit cu trupul și ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine și iute, nu numai nerămânând în urmă față de cei ce-l duceau, ci și întrecându-i pe dânșii.
Și venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ștreangul pe grumajii mucenicului și l-au spânzurat. Si așa pătimitorul lui Hristos și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 13 decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spânzure aproape de pământ, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor mâncătoare de stârvuri. Insă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioși și îngropat cu cinste lângă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. Si de mirare a fost și acest lucru Dumnezeu preamărind pe mucenicii Săi că după sfârșitul lor, nimeni din cei osândiți la stejarul acela și sub dânsul, n-a fost osândit să moară. Si locul acela era de obște pentru chinuri, că la dânsul toți cei vrednici de pedeapsă primeau moartea, însă după pătimirea sfinților, nici unul nu a mai fost pedepsit acolo.
Iar după câtăva vreme înmulțindu-se creștinii în cetatea aceea și sfânta credință din zi în zi crescând și întărindu-se, s-au adunat credincioșii și mergând, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecându-se la rugăciunea lor, Dumnezeu așa rânduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creștinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh; iar unde era stejarul, acolo au așezat dumnezeiescul prestol și au dus întracea biserică moaștele sfinților mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan și Eustatie, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfânta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Vilnius (Mutată în Vilnius în 1495)
Conform tradiției, icoana Maicii Domnului din Vilnius a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Ea a aparținut vreme îndelungată familiei împăraților greci ai Constantinopolului.
Icoana Maicii Domnului din Vilnius este prăznuită pe 15 februarie (ziua mutării sale în Lituania, 1495) și pe 14 aprilie (ziua pomeniri Sfinților Mucenici și frați Antonie, Ioan și Eustație din Lituania).
Conform tradiției, icoana Maicii Domnului din Vilnius a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Ea a aparținut vreme îndelungată familiei împăraților greci ai Constantinopolului. În anul 1472, nepoata ultimul împărat bizantin Constantin al XI-lea Paleologul, Zoe, a primit Sfântul Botez cu numele Sofia și s-a căsătorit cu Marele Cneaz al Moscovei Ivan al III-lea, numit și „cel Tânăr” (1462-1505).
Cneaghina Sofia a adus cu ea la Moscova, pe lângă alte odoare și icoana Maicii Domnului.
În 1495, Marele Cneaz a dăruit această icoană ca binecuvântare fiicei sale Elena, înaintea căsătoriei cu împăratul Lituaniei, Alexandru. Biserica pomenește mutarea acestei icoane la Vilnius, în Lituania, săvârșită la 15 februarie.
Mai târziu, sfânta icoană a fost așezată în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, în care a fost înmormântată Principesa Elena. Mai apoi, icoana a fost mutată în Mănăstirea Sfintei Treimi din Vilnius.
Pentru mulțimea minunilor săvârșite, cinstirea icoanei s-a răspândit, astfel că s-au zugrăvit multe copii ale acesteia care sunt cinstite cu mare evlavie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.