Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 14 iulie: Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci; Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu; Sfântul Cuvios Elie monahul și Sfântul Mucenic Iust și Iraclie. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua paisprezece, pomenim pe Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci
Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfîntului Apostol Pavel și a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părțile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Cînd Claudiu Cezarul a poruncit ca toți iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soția sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începîndu-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma și Sfîntul Apostol Petru venind și el acolo, au primit sfînta credință în Hristos, dar mai mulți petreceau întru necredință. Dar ei aveau multe certuri între dînșii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alții se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioșii iudei, precum în Ierusalim și în celelalte părți, tot astfel și în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creștinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar și pe păgîni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioși. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioși; din această pricină se ridica între dînșii cearta. De acest lucru s-a dat de știre lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creștini că este Fiul lui Dumnezeu și împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor și să se arate între dînșii un alt împărat, care să-i ia stăpînirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toți iudeii cei credincioși și necredincioși, să-i izgonească din Roma și din toată Italia.
Se mai povestesc încă și alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioși amăgiseră la credința lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniți de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mîini-lor sale, pentru că era cu meșteșugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfîntul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei și, aflînd acolo pe Acvila cu soția sa, Priscila, a găzduit la dînșii și, fiind de același meșteșug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învățîndu-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecînd Pavel în Corint cîtăva vreme, se întreba cu iudeii și cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învățat pe ei cuvîntul lui Dumnezeu un an și șase luni. Apoi, plecînd cu corabia în Siria, a luat cu dînsul pe Acvila și pe Priscila. Sfîntul Apostol Pavel a sosit împreună cu dînșii și cu ceilalți următori ai lui la Efes și, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paștelui, au lăsat în Efes pe Acvila și pe Priscila, ca să învețe pe efeseni sfînta credință cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăși o să se întoarcă la dînșii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dînsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvîntăreț și tare în Scripturi. Acesta era învățat în calea Domnului și, arzînd cu duhul, grăia și învăța cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu știa încă de botezul cel în Sfînta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila și Priscila de această învățătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dînșii și mai cu încredințare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes și a scris de acolo Întîia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfîrșit le grăiește: Închină-se vouă întru Domnul Acvila și Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăși s-a dat libertate iudeilor să viețuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintîi, la averile lor, adică în Italia. Atunci și Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Cînd Sfîntul Apostol Pavel s-a întors iarăși la Corint și a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către acești iubiți ucenici ai săi, zicîndu-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutați pe Acvila și Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu și-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulțumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfîntul Acvila, zăbovind cîtăva vreme în Roma, s-a dus iarăși în Asia, cu soția sa. Pentru că a fost rînduit de învățătorul său, Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, cînd s-a pus de dînsul episcop. Mergînd el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfîntul Apostol Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, pe care, punîndu-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăiește în cea dintîi Epistolă scrisă către dînsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămîi în Efes, cînd mergeam în Macedonia…
După aceasta, cînd Sfîntul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim și a fost dus la Roma în lanțuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeași epistolă vorbește de acești iubiți ucenici ai săi, zicînd: Sărută pe Priscila și pe Acvila… Sfîntul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia și în Eracleea, a adus la mîntuire mulțime mare de suflete omenești. Pe mulți i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoștință, botezîndu-i.
El a trecut și prin alte țări diferite, binevestind pretutindeni împărăția lui Dumnezeu și luminînd pe mulți cu sfînta credință. A sfărîmat mulți idoli și a ridicat multe biserici, punînd preoți, și suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioși și a aflat odihnă la ceruri cu ceilalți Sfinți Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu
Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinții săi, evlavioși și cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfîntul Botez numele de Nicolae și l-au încredințat preotului satului pentru a-l învăța să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalți copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci, de asemenea, și cu o memorie excepțională, care-i permitea să rețină și să repete ime-diat tot ceea ce citea.
Apoi a fost trimis la Smirna, la vîrsta de 16 ani, pentru a deprinde învățătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toți, atît de învățători, cît și de frați, pentru dulceața și bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică și studiul cărților sfinte a învățat latina și franceza și a devenit iscusit cunoscător al Sfinților Părinți, al aghiografiei și sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcînd cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiției Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întîlnit pe părinții Grigorie, Nifon și Arsenie, exilați din Sfîntul Munte în urma controversei colivarilor, care susțineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucît este ziua Învierii Domnului. Aceștia i-au aprins dragostea pentru viața monahală și l-au inițiat în practica ascezei și a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hîdra trăia un om cu virtuți deosebite, cunoscător adînc al Sfinților Părinți, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tînărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, și în apropierea acestui sfînt ierarh a înțeles nevoia urgentă de a edita și traduce cărți din izvoarele Sfintei Tradiții.
Acolo s-a întîlnit și cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanță de Corint. Acest sihastru sfînt i-a zugrăvit atît de luminos bucuriile vieții ascetice, încît tînărul Nicolae s-a hotărît să ia îndată jugul lui Hristos și, luînd scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.
Aici a intrat în obștea Mînăstirii Dionisiu și, la puțin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar și citeț; el devine curînd model pentru toți frații, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur și cu rîvnă pentru post și rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunîndu-se învățăturii duhovnicești și pregătindu-se pentru luptele vieții isihaste. După doi ani, Sfîntul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfîntul Munte și l-a rînduit să corecteze și să pregătească pentru tipar „Filocalia”, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și vieții spirituale.
Tînărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karîes, pentru a săvîrși această lucrare dumnezeiasă a celor mai înaintați părinți ai isihasmului și care cerea o profundă cunoaștere a sufletului. La fel a făcut și pentru alte scrieri, cum sînt „Everghetinos” și „Tratatul despre Sfînta Împărtășanie” scris de Sfîntul Macarie, dar pe care l-a îmbunătățit mult. După terminarea corecturii acestor cărți, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinților filocalici și lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viața.
Auzind de Sfîntul Paisie de la Neamț, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfîntă lucrare a coborîrii minții în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providența dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-și atingă acest scop.
Arzînd de dorința de a se dărui total rugăciunii în liniște, a părăsit Mînăstirea Dionisiu și s-a retras la o chilie aproape de Karîes, apoi la schitul Capsala, care ține de Mînăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfîntului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufletești, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni și cugetării la scrierile Sfinților Părinți. După puțin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos și s-a așezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrînului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lîngă Eubeea, în anul 1782.
Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfîntul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simțiri”, despre păzirea simțurilor și a gîndurilor și despre activitatea minții. În vîrstă de 32 de ani și singur, lipsit de cărți și notițe și neavînd ca resurse decît bogăția imensei sale memorii și dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învățăturilor spirituale ale Sfinților Părinți, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoțite de referințe exacte. El învață cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănțuirea plăcerilor simțurilor, pentru a-i permite înălțarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovnicești ale contemplației. În timpul petrecut în această insulă, sfîntul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el își păzea mintea și nu-și ridica capul din cartea sa, decît pentru a rîde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă și culionul Sfîntului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, și s-a dăruit mai mult ca oricînd scrierii și cercetării fraților care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înțelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfîntul Munte, Sfîntul Macarie i-a încredințat grija traducerii și editării operelor complete ale Sfîntului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conține profunde analize asupra contemplației, Sfîntul Nicodim precizează că astfel de cărți nu sînt scrise doar pentru călugări, ci și pentru laici, pentru că toți creștinii sînt chemați să trăiască desăvîrșirea evanghelică.
El a redactat apoi un „Îndreptar de spovedanie” care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi și a adunat într-o culegere unică, corespunzînd celor opt glasuri și fiecărei zile a săptămînii „Canoanele Maicii Domnului”, cîntate la sfîrșitul Vecerniei în mînăstiri. Dincolo de alte numeroase cîntări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărți duhovnicești din Apus, adică „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli (1589) și „Deprinderi duhovnicești”, care au cunoscut pînă în zilele noastre un mare ecou.
Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfîntului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise și o comentase. Sfîntul, pentru care viața și disciplina Bisericii erau mai prețioase decît propria sa viață, a luat cîțiva caligrafi și a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică îndreptar. El a muncit zi și noapte, timp de doi ani, adunînd și corectînd textele îndoielnice, respectînd canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinților și decretele legislației bizantine și îmbogățind Pidalionul cu un număr mare de note și subînsemnări, care au format o garanție pentru aplicarea corectă a canoanelor în viața Bisericii. Cînd cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoașterea sfîntului, el a fost profund îndurerat și a scris: „Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decît să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte”.
Sfîntul Nicodim a corectat și pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfîntului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică și mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.
Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerșetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere și măsline. Cînd era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănînce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuții, cuviosul uita să mănînce. Nu cunoștea decît două activități: rugăciunea și studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărți sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cît mai profund în inima sa, chemînd neîncetat numele cel sfînt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.
Cînd scria, era așa de absorbit, încît nu simțea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el și găsindu-l lucrînd, i-a pus o bucată de pîine proaspătă în gură. Seara, cînd a trecut din nou, l-a găsit pe sfînt în aceeași poziție, cu bucata de pîine în gură, ca și cînd n-ar fi avut nimic.
El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Sfîntul Teofilact al Bulgariei, ca și al Epistolelor Sobornicești. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cîntări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” și a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfîntul Nicodim depășea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinți Părinți ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecție de vieți de sfinți vechi, o culegere nouă și „Noul martirologiu”, adică antologia vieților noilor sfinți martiri, oprimați sub jugul otoman, datorită cărora numeroși apostați puteau fi convertiți ca să fie numărați în ceata sfinților martiri.
Mereu preocupat de educația poporului lui Dumnezeu, a compus un „Manual al bunelor maniere creștine”, în care a adunat scrierile morale ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toți cei care erau răniți de păcate sau de apostazie, neglijînd episcopii și duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare și mîngîiere sufletelor. Și veneau nu numai călugări, ci și mireni sosiți de departe, astfel încît sfîntul a ajuns să se plîngă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vîrsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză și de munca editării de cărți, care puteau să umple o bibliotecă.
El era atins de o așa slăbiciune, că nici o mîncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraților săi din Kaîres. Aici a redactat, după doi ani de muncă, „Sinaxarul”, care cuprinde toți sfinții Bisericii. Întorcîndu-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor și ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa știință teologică și esență spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnînd nedrept pe Atanasie din Paros și alți trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfîntul Nicodim nu a putut să le ia apărarea și s-a mulțumit să redacteze o Mărturisire de credință.
Starea sa de sănătate se înrăutăți mult. Apoi a zis: „Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sînt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzîndu-se în fața fraților că nu putea să o țină în taină. După ce s-a spovedit și a primit Sfînta Împărtășanie, a luat în mîinile sale moaștele Sfîntului Macarie din Corint și cele ale lui Partenie Skourtaios și, îmbrățișîndu-le cu lacrimi, a zis: „Voi ați plecat spre cer și păstrați virtuțile pe care le-ați semănat pe pămînt, gustînd deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care ați fost părinții mei, vă rog să stăruiți pentru mine pe lîngă Domnul, ca El să aibă milă de mine și să mă aducă unde sînteți și voi”. În timpul nopții, el striga: „Eu mor! Eu mor! Aduceți-mi Sfînta Împărtășanie!”
După ce a primit Sfînta Împărtășanie, a dobîndit o liniște deosebită și, încrucișînd mîinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfîntul și-a dat sufletul în mîinile Domnului. Unul dintre cei prezenți a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creștini, decît Nicodim!” Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărțile sale rămîn un izvor permanent de învățătură, de mîngîiere, de încurajare pentru împlinirea vieții în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne miluiască și să ne mîntuiască în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Elie monahul
Cuviosul Elie a strălucit între monahii din pustiile Egiptului, bineplăcând lui Dumnezeu. Acesta a fost dat din copilărie în mănăstire la slujba Domnului și, crescând în înfrânare și învățându-se deplin în întreaga înțelepciune, deprinzându-se la smerenie și blândețe, s-a învrednicit darului lui Dumnezeu și a început a face minuni din tinerețile sale. El, fiind încă copil, când era trimis să aducă foc, lua cărbuni aprinși și îi aducea la stareț în haină, tără însă a i se aprinde haina. Acest lucru văzându-l frații, se mirau de acea minune și doreau ca să urmeze vieții celei minunate a tânărului copil, care covârșea cu sfințenia lui pe cei bătrâni.
Intr-o vreme, acest fericit Elie, umblând singur prin pustie, a dorit să mănânce miere. Deci, văzând un fagure de miere așezat pe o piatră și cunoscând că aceea este meșteșugirea vrăjmașului, a început singur a se ocărî pe sine, zicând: „Du-te de la mine poftă înșelătoare, căci scris este: Cu duhul să umblati, iar pofta trupească să n-o săvârșiți… , și îndată s-a dus din locul acela. Și intrând în pustiul cel mai dinăuntru, petrecea în postire, obosind și pedepsind cu foamea trupul său, ca și pentru neînfrânare. Iar în săptămâna a treia a postirii sale, a văzut în pustie pe pământ niște mere frumoase și alte roduri de saduri alese și, cunoscând că aceea este înșelăciunea vrăjmașului, a zis: „Nu voi gusta, nici mă voi atinge de ceva dintr-acestea, ca să nu smintesc pe fratele meu, adică pe sufletul meu, pentru că scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” .
Și postind el și a patra săptămână, a adormit puțin și a văzut în vis pe îngerul Domnului, stând înaintea lui în vedenie și zicându-i: „Scoală-te și cele ce vei afla puse înaintea ta, să le mănânci și să te întărești, fără să stai la îndoială”. Și deșteptându-se din somn, a văzut un izvor de apă vie și împrejurul lui niște verdețuri crescute cu foarte bun miros și foarte dulci la gust. Deci a mâncat din verdețurile acelea și a băut apă din izvor și și-a întărit trupul. După aceea, povestea fraților că niciodată în viața sa nu i s-a întâmplat, ca să se îndulcească de o hrană ca aceea.
Apoi ducându-se el puțin de acolo, a găsit o peșteră și s-a sălășluit într-însa, petrecând acolo câtăva vreme. Iar când firea cea trupească avea trebuință de hrană, își pleca genunchii rugându-se, și atunci îndată i se punea înaintea lui, de o mână nevăzută, pâine curată și caldă, măsline și felurite poame.
Odată, cuviosul s-a dus să cerceteze pe frații care petreceau în pustie în lipsa celor de nevoie, și le-a dus lor hrană din bunătățile care i le trimitea Dumnezeu. Si mergând el pe cale și îngreunându-se de sarcina hranei pe care o ducea, a văzut niște asini sălbatici, umblând și păscând în pustie. Si a strigat la ei, zicând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vină aici unul din voi, ca să ducă sarcina mea”. Atunci îndată a venit la dânsul, cu multă blândețe, un catâr ce era mai ales, iar cuviosul și-a pus sarcina pe el și a încălecat pe dânsul. Si a ajuns degrab la chiliile fraților din pustie și i-a înveselit cu hrana ce le-a adus, iar asinului care îi adusese sarcina, i-a dat drumul în pustie.
Altădată a mers într-o zi de Duminică dimineața, la o mănăstire pustnicească și, văzând că nu se săvârșește Sfânta Liturghie, a întrebat: „Pentru ce ziua Domnului a rămas fără slujbă?” Frații i-au răspuns: „Preotul, fiind în partea cealaltă de râu, n-a venit la noi de frica unui crocodil care s-a arătat în râu și care a mâncat mulți oameni”. Sfântul le-a zis: „De veți voi, eu voi merge și voi chema pe preotul vostru”. Frații i-au zis: „Nu este cine să te treacă pe tine în partea cealaltă, pentru că toți se tem de a se apropia de acea trecere, de frica crocodilului’ Iar Sfântul Elie a mers, nădăjduind spre Dumnezeu.
Iar când a ajuns pe malul râului, a chemat numele Domnului și îndată a venit la dânsul fiara aceea, care se obișnuise a mânca oamenii pe care îi găsea. Acela, cu poruncă dumnezeiască, s-a făcut trecătorul cuviosului, pentru că, luând pe sfântul pe spatele său, cu frică și cu blândețe l-a trecut peste râu la celălalt mal. Iar cuviosul, ajungând degrab la locuința preotului, l-a rugat să vină la frați. Si necunoscându-l pe el preotul, îl întreba cine este și de unde vine. Iar el i-a răspuns că nu demult a venit în mănăstire. Deci preotul, văzând pe fericitul că avea o haină veche și cu multe cusături și cunoscându-l din cuvinte și din obiceiul cel bun că este om al lui Dumnezeu, a zis către dânsul: „O, frate, ai proastă haină trupească, dar ai bună și negrăită haină sufletească”.
Deci, sculându-se, a mers cu dânsul spre mănăstire. Iar când au sosit la râu, neavând cu ce să treacă, cuviosul a zis către preot: „Nu te îndoi, părinte, Dumnezeu ne va găti îndată o luntre”. Si strigând cu glas mare, a chemat la sine pe crocodil. Iar crocodilul, auzind glasul sfântului, îndată a venit la dânșii și cu blândețe își dădea spatele său, ca să se suie pe el. Deci Cuviosul Elie, suindu-se cel dintâi pe crocodil, chema pe preot, zicând: „Suie-te, părinte, și nu te teme! ” Dar preotul, văzând crocodilul, s-a înfricoșat și a fugit înapoi. Iar frații, stând pe celălalt mal, priveau la acea minune, adică cum omul lui Dumnezeu trecea râul, fiind purtat de crocodil; și toți se minunau de el cu spaimă. Iar cuviosul, trecând râul și ieșind la mal, a scos împreună cu el și pe acel crocodil, către care a zis: „Mai bine este să mori tu singur, decât să dai pe oameni morții și să mănânci trupurile lor”. Și îndată căzând crocodilul, a murit.
Sfântul Elie a petrecut în mănăstirea aceea trei zile, învățând pe frați cu cuvinte insuflate de Dumnezeu. El, fiind mai înainte-văzător, știa gândurile fiecăruia și vedea științele tuturor și fiecăruia îi spunea deosebi de ce era bântuit. Unuia îi zicea: „Frate, ești aprins de duhul necurăției”. Altuia: „Te aprinzi de mânie”. Iar altuia: „Te robești de lăcomie”. Altuia îi spunea că se biruiește de altă patimă. Asemenea și faptele cele bune ale monahilor celor îmbunătățiți le spunea la arătare spre folosul altora, numind pe unul blând, pe altul drept, pe altul răbdător și pe altul ascultător, iar altuia zicându-i că are altă faptă bună, pentru că viețile tuturor și toate lucrurile cele făcute în taină, și bune și rele, îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Deci toți cei ce erau biruiți de patimi, spuneau despre sine că așa este precum grăiește Elie; și se umileau cu inimile și își îndreptau viața lor.
Iar cuviosul părinte, după multe vorbe duhovnicești, a zis către dânșii: „Pregătiți masa, căci, iată, acum vor veni niște frați străini”. Și fiind masa pregătită, după cuvântul sfântului, niște frați, venind de departe, au intrat în mănăstire. Iar Sfântul Elie, primindu-i și ospătându-i cu cinste, s-a dus după aceea în pustie. Si l-a rugat unul din frații cei tineri să-i poruncească să petreacă cu dânsul în pustie. Iar sfântul i-a zis: „Frate, acest lucru este greu și îi trebuie multă osteneală, pentru că se cuvine a sta cu tărie împotriva ispitelor diavolești și a răbda multe”. Iar fratele acela se făgăduia că le va suferi pe toate; deci, sfântul, primindu-l, i-a poruncit să viețuiască în cealaltă peșteră. Si venind noaptea, diavolii au năvălit asupra lui, mai întâi nevăzuți, tulburându-i mintea cu gânduri spurcate; apoi și la vedere, prin năluciri înfricoșate se repezeau la el, sugrumându-l și vrând să-l ucidă.
Si fugind el din peșteră, a alergat la cuviosul și i-a spus primejdia. Iar starețul, mângâind pe acel frate cu puține cuvinte și întărindu-l în răbdare și în credință, l-a dus iar în acea peșteră; și, însemnând cu degetul acel loc împrejur și îngrădindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit ca, înarmându-se cu numele Domnului, să petreacă fără frică. După aceea, fratele petrecea în pustiul acela nevătămat de asupririle diavolești, învrednicindu-se de aceeași hrană, care se aducea de mână nevăzută, cu care era hrănit de Dumnezeu și cuviosul lui povățuitor.
Iar Sfântul Elie, ajungând la adânci bătrâneți și tăcând multe minuni, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia I-a plăcut, și s-a numărat în ceata cuvioșilor care stau în cer înaintea scaunului Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia Se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Iust și Iraclie
Acesta era din Roma, fiind ostaș sub Claudiu tribunul. Odată, întorcându-se de la războiul împotriva barbarilor, a văzut o cruce în chip de cristal, iar din cruce a ieșit un glas, care l-a învățat taina dreptei credințe. Pentru aceasta mergând la Roma, și-a împărțit averea sa la săraci și se bucură că a dobândit credința în Hristos. După ce i s-a descoperit tribunului Claudiu că sfântul a crezut în Hristos, acela l-a sfătuit ca să aibă milă de tinerețile sale și să se lepede de credința în Hristos. Și de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta l-a trimis cu scrisoare la ighemonul Magnentie, care l-a chinuit în mod cumplit, în timpul cărora și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.