sinaxar 14 mai
Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 14 mai: Sfântul Mucenic Isidor din Hios; Sfântul Cuvios Serapion; Sfântul Isidor cel nebun pentru Hristos și Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, episcopul Ciprului. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna mai, în ziua paisprezece, pomenim pe Sfântul Mucenic Isidor din Hios

În anul dintîi al împărăției lui Decie, a ieșit poruncă împărătească, în toate părțile stăpînirii Romei, ca să se scrie, să se numere ostașii și să se rînduiască cetele. Și au mers corăbiile unui voievod, Numerian, la ostrovul (insula) Hiului, în care erau adunați cei înscriși la oaste. În acea vreme era în ostrovul acela, Sfântul Isidor, cu neamul din Alexandria. Cu trupul era tare și viteaz, iar cu credința creștin, avînd viață plăcută înaintea lui Dumnezeu. Toate zilele sale și le petrecuse în post și în înfrînare, iar în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înțelepciune. De deșer-tăciunile și desfătările lumii acesteia se ferea și fugea de necurățiile păgînești. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste și s-a rînduit în ceata lui Numerian.

După aceea a ieșit altă poruncă de la împărat, ca toți cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgînești; iar cei ce nu vor să se închine să fie siliți cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostași, crezînd întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească și la jertfe, rînduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaș oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creștin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfîntul și să-l pună înaintea nedreptei sale judecăți. Prinzîndu-l și aducîndu-l, l-a întrebat: „Cum te numești?” Răspuns-a sfîntul: „Mă numesc Isidor”. Zis-a voievodul: „Oare tu nu voiești să te supui împăratului Decie și să aduci jertfe zeilor?” Răspuns-a Sfîntul Isidor: „Și cine sînt zeii voștri, ca eu, fiind creștin, să le aduc jertfă? Oare nu sînt idoli surzi și orbi, neavînd nici o simțire?”

Zis-a voievodul: „O, ce rea și necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci și pedepse”. Grăit-a sfîntul: „Vrednic sînt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci și să sufăr moarte, ca Stăpînul meu să mă învrednicească cetei sfinților mucenici, care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfînt. Și știu că cei ce cred și nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că așa a zis Domnul nostru: Cel ce crede în Mine de va și muri, viu va fi. Numerian a zis: „Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Chiar de vei ucide trupul meu, dar peste suflet nu vei putea stăpîni; însă, de acum, muncește-mă precum voiești, pentru că am pe adevăratul și viul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care acum petrece în mine și va fi tot cu mine și după moartea mea; iar eu sînt și voi fi în El, neîncetînd a mărturisi preasfînt numele Lui, pînă ce sufletul este în trupul meu”.

Zis-a voievodul: „Măcar odată jertfește legii împărătești și după aceea vei face ce poftești. Răspuns-a sfîntul: „Păgînule, nu mă vei putea amăgi pe mine cu meșteșugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat odată de Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva este necredincios în puțin, apoi este necredincios și în mult; iar mie să nu-mi fie în gînd a face ceva necredincios și neplăcut Domnului meu”. Zis-a voievodul: „Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, pînă ce vei mărturisi mărirea zeilor noștri”.

Atunci Numerian a poruncit la patru ostași, ca să-l dezbrace și să-l bată cu vine de bou fără milă. Fiind sfîntul bătut, îi ziceau cei ce stăteau împrejurul lui: „Isidore, supune-te voii împărătești, mai înainte pînă a nu muri în munci”. Sfîntul a răspuns lor: „Eu mă supun voii și poruncii Domnului meu, Împăratul Cel ceresc și veșnic; pe Acela Îl mărturisesc, Îl cinstesc și nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca și eu să nu fiu lepădat de El în ziua Judecății!” După acea bătaie, muncitorul îl amăgea pe sfînt cu momeli și îl înfricoșa cu îngroziri, vrînd să-l plece la a sa păgî-nătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dînsul numai dosădiri și ocări pentru el și zeul său. Deci, umplîndu-se de mînie, a zis: „Eu voi porunci, ca să taie limba ta cea necurată”. Răspuns-a sfîntul: „Chiar și limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui lui Iisus Hristos”. Și îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului; însă, sfîntul, și după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Voievodul, cuprinzîndu-se de spaimă, a căzut la pămînt și și-a pierdut limba sa și a rămas mut; încît după ce l-a ridicat de la pămînt nu putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea și, cerînd hîrtie, a scris pe dînsa aceste cuvinte: „Pe Isidor cel ce nu voiește să se supună poruncii împărătești, poruncesc să-i taie capul cu sabia”. Aceasta citindu-se, sfîntul mucenic a strigat cu bucurie, zicînd: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar și de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpîne, viața și suflarea mea, și cînt Ție, Doamne, puterea mea și luminarea minții mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale”. După acestea călăul, luînd pe mucenic, l-a dus la tăiere. Și mergea Sfîntul Isidor bucurîndu-se, mergînd înainte la junghierea sa, ca un mielușel fără de prihană. Deci, căutînd spre cer cu luminoasă față și cu ochii veseli, grăia: „Sfinte Stăpîne, mulțumesc Ție că mă primești pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locașurile Tale și în locurile cele de odihnă”.

Sosind la locul la care era să se săvîrșească, a cerut vreme spre rugăciune și, rugîndu-se, și-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a tăiat pentru Hristos, Care Și-a plecat pe Cruce Sfîntul Său cap, pentru noi. După tăierea capului Sfîntul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mîncarea cîinilor și fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui și creștin tăinuit, a luat sfîntul lui trup și, săpînd în taină un mormînt împreună cu ceilalți frați credincioși, l-au pus în pămînt, ca pe o vistierie de mare preț.

Apoi singur s-a făcut următor nevoinței celei pătimitoare. Pentru că, plecînd Amonie cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu cununa mucenicească. Apoi moaștele cele cinstite ale Sfîntului Isidor, venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a scos din pămînt și le-a uns cu miresme de mult preț și, înfășîndu-le cu pînză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la cinstitele lui moaște, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, episcopul Ciprului

Acest sfânt de unde a fost și de unde se trăgea, și din care părinți s-a născut, sau în ce vreme a trăit, sau împotriva cui a ostășit și a biruit și cum a luat cununa muceniciei, nu se poate spune, deoarece pomenirile despre el s-au pierdut cu vremea. Iar că a ales viața monahicească, îl arată icoanele lui care-l înfățișează în acest fel de chip și schimă; că a fost episcop al insulei Ciprului, că a fost adus lui Hristos prin sânge și că a săvârșit lupta nevoinței, aceasta am luat-o dintr-o povestire veche după tradiție fără a fi fost scrisă și așa cum a fost învățată de cei mai înainte, o credem. Cinstitele lui moaște au fost aduse la Constantinopol, căci agarenii sfătuindu-se ca să năvălească asupra insulei Ciprului, însuși sfântul prin descoperire a poruncit să fie mutat. Și acum acolo unde se află, săvârșește pururea minuni celor ce aleargă la el cu credință.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Serapion

Sfântul Serapion a fost împreună-viețuitor cu Sfântul Antonie cel Mare. El era starețul Mânăstirii Arsina din pustia Nitriei, în care trăiau peste unsprezece mii de monahi. Paladie și Sozomen îl numeau pe Sfântul Serapion „cel Mare.„

El a murit la anul 366 după Hristos.

Sfântul Serapion zicea: „Să nu cugetați că boala este grea, ci să știți că doar păcatul este greu. Căci boala nu durează decât până la mormânt, pe când păcatul îl urmărește pe păcătosul care nu s-a pocăit și dincolo de el.”

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Isidor cel nebun pentru Hristos

Fericitul Isidor era din părțile Apusului, de limba romană și din neamul nemțesc. El, iubind credința cea adevărată și dreptcredincioasă, a ieșit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale și a luat pe sine viața nebunească, asemănându-se sfinților celor vechi, lui Andrei, lui Simeon și celorlalți, care au plăcut lui Dumnezeu întru acea nebunie, care oamenilor le pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcându-se a fi nebun, a ieșit din pământul și patria sa și s-a dus spre părțile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări și bătăi. El răbda frigul iernii și arșița soarelui, fiind gol, și obosea trupul cu ostenelile de zi și de noapte, pentru că ziua umbla ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat și, plângândA zicea în sine: „O, Isidore, prin multe scârbe ți se cade a intra în Impărăția cerului, pentru că se ia cu sila, și silitorii o apucă pe ea”. Cu aceste cuvinte mângâindu-se fericitul, umbla din cetate în cetate, până ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, cea cu mult popor, și a voit să viețuiască în ea. Deci toți îl socoteau că este nebun și cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi și ocări pe robul lui Hristos. Iar el toate le răbda cu mulțumire, ca într-un trup străin, răsplătind ocărâtorilor și chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci rugându-se pentru dânșii în mintea sa și zicând către Dunłnezcu: „Doamne, nu le socoti lor acesteg ca păcat”. Și nimeni nu știa îmbunătățita lui viață.

In cetatea aceasta, el și-a făcut o colibă de vreascuri neacoperită, pe un loc uscat ce era în mijlocul bălții, unde se află acum și sfintele lui moaște. Și era lui acea colibă casă de rugăciune și cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcând nebunii după obiceiul său și răbdând necazuri de la cei nepricepuți; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa și acolo stătea la rugăciune de seara până dimineața, înălțând multe rugăciuni cu lacrimi și cu plecări de genunchi către Dumnezeu; și iarăși sosind ziua, ieșea la nebunia sa. Si uneori slăbind cu trupul de multă osteneală, se arunca pe ulițele cetății în gunoi sau în măturături, și se odihnea puțin, cu somn scurt. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pământul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decât numai mult ostenitul său trup și vreascuri împrejurul lui, dar și acelea neacoperite. Si ori de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfântul pe toate le răbda, șezând în coliba sa fără acoperământ, ca unul fără de trup. Si astfel petrecea în toate zilele vieții sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Si pe cât a iubit el pe Dumnezeu, pe atât și Dumnezeu l-a iubit și l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăție cea fără de sfârșit, prin însutita răsplătire a bunătăților celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare și de neuitare, în acest chip: Niște neguțători, luându-și mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare și deodată a stat corabia într-un loc și nu putea să se miște de acolo, încât, izbindu-se de valuri, toți care erau în ea se deznădăjduiseră de viața lor și așteptau moartea în liniște. Apoi au socotit să arunce sorți pentru cine a stat corabia și este izbită de valuri. Si sorțul a căzut pe un neguțător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde viețuia Sfântul Isidor. Deci, au pus pe acel neguțător pe o scândură și l-au lăsat în mare și corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scândură, se afla în pragul morții, neașteptând ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblând pe mare ca pe uscat și zicând către dânsul: „Omule, mă știi pe mine cine sunt? ” Iar neguțătorul, abia putând să vorbească, i-a zis: „O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce viețuiești în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului și mă izbăvește de moartea cea amară”.

Atunci sfântul l-a luat de mână și l-a pus pe scândura aceea. Și îi era lui scândura întocmai ca o luntre, plutind neafundată pe deasupra apei, iar sfântul, îndreptând-o pe ea, a alergat repede în urma corabiei și, ajungând-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos și cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicându-i: „Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adâncurile mării”. Dar cei ce erau în corabie, văzând pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dânșii viu și sănătos, s-au mirat și s-au înspăimântat și slăveau puterea lui Dumnezeu.

Iar după ce s-a întors neguțătorul acela în cetatea sa, a întâlnit pe Isidor, izbăvitorul său, pe ulițele cetății, făcând nebunii, și nu putea să spună cuiva de dânsul, decât numai se închina lui de departe; iar el iarăși îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguțătorul acela a păzit aceea în tăcere până la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dânsul și alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viața lui cea îmbunătățită, tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot așa și facerile lui de minuni se săvârșeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prânz pe episcop și, apropiindu-se sfântul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dânsul, ca și cum ar fi fost însetat; dar fericitul nu înseta de băutură, ci de mântuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar I-a gonit cu cuvinte ocărâtoare. Deci, ospătând voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii și, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încât slugile s-au înfricoșat și au spus despre aceea voievodului, care, Si el, mâhnindu-se, se mira foarte. Si, înștiințându-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor și a cerut să bea neprimind, mai mult s-a mâhnit și se mânia asupra pristavului; căci a înțeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor și să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. Iar după ce s-a sfârșit prânzul voievodului, acesta fiind cuprins de rușine pentru aceea, că nu era băutură pentru oaspeți, a venit la ei însuși Sfântul Isidor, având în mâini o prescură, și a dat-o episcopului, zicând ca și cum ar fi nebun: „Arhiereule, primește această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mâinile prea sfințitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sôfia”. Si îndată cu venirea sfântului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca și mai înainte, de care minune toți s-au mirat foarte mult și cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Insă această łninune s-a făcut înaintea sfârșitului sfântului. Si minunat este cuvântul lui, care l-a zis atunci: „În acest ceas am luat prescura din mâinile preasfințitului mitropolit al Kievului!” Pentru că nu era mincinos cuvântul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat și credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev și, iarăși, în același ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Căci după cum odinioară s-a întâmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim și, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine din mâinile preasfințitului patriarh Petru, iarăși s-a aflat în Sinai, în chilia sa, precum scrie despre aceasta în Limonar; tot astfel s-a făcut și cu Sfântul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa, neștiind nimeni de sfârșitul lui, și sfântul lui suflet a fost dus de sfinții îngeri în cerescul Ierusalim. Si îndată o bună și plăcută mireasmă a umplut toată cetatea și toți se minunau cu spaimă de acea neobișnuită și frumoasă mirosire, zicând unul către altul: „De unde iese această plăcută mireasmă?” Pentru că nu știau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Iar un om oarecare, mergând pe lângă coliba sfântului și simțind mai multă bună mirosire ce ieșea din colibă, s-a uitat în ea și a văzut pe sfântul, zăcând la pământ, având fața în sus și mâinile strânse în chipul crucii, precum se cade. Si cunoscând că de curând s-a sfârșit, a alergat și a spus celorlalți oameni. Deci, mergând niște bărbați temători de Dumnezeu, care știau viața sfântului cea plăcută lui Dumnezeu și aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul și mult osteniÂtul lui trup în același loc, unde a murit.

In acea vreme a alergat și acel neguțător, pe care sfântul l-a izbăvit de înecare în mare și, căzând la mormântul sfântului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormântului fericitului – cu binecuvântarea arhiereului -, o biserică a Înălțării lui Hristos, Care a înălțat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormântul Sfântului Isidor au început a se da celor ce alergau cu credință la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *