Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 15 mai: Sfântul Pahomie cel Mare; Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei; Sfântul Cuvios Isaia, episcopul Rostovului și Sfântul Ierarh Ahile, episcopul Larisei. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna mai, în ziua cincisprezece, pomenim pe Sfântul Pahomie cel Mare
Fericitul Pahomie s-a născut în ținutul Tebaidei de Sus, din țara Egiptului, pe la anul 292, din părinți păgâni și a crescut în deșarta credință a idolilor, ca un crin ieșit din mărăcini. A trăit pe vremea lui Constantin, marele împărat, și a luptei lui cu Maxențiu. Și l-au dat părinții lui la învățătura cărții egiptene și la filosofia cea veche. Iar, ajungând la vârsta de 18 ani, a fost luat cu sila în rânduiala ostășească a împărăției, împreună cu alți tineri de seama lui.
Deci, călătorind el prin multe cetăți, după rânduiala vieții ostășești, a mers și în cetatea creștinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus, unde a cunoscut bunătatea și milostenia creștinilor și aplecarea lor spre a face bine. Și era acolo și o biserică a creștinilor. Și, stând el acolo multă vreme, a aflat ce sunt creștinii; de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini. Și se minună tânărul Pahomie de credință creștinească, se lumină cu mintea și se aprindea cu inima, bucurându-se de numele lui Hristos, și iubea curăția trupească și viața simplă a creștinilor. Aici a cunoscut el învățătura Sfintelor Evanghelii și adevărurile de credință, aici s-a învrednicit el de primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt gând, decât să slujească toată viața lui Dumnezeu.
Auzind de un pustnic, anume Palamon, și de sfințenia vieții lui, s-a dus la el, în pustie, și l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de greu este chipul în care viețuiește el în pustie, muncind cu brațele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri și rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic al acestuia, și, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lână și să o țese, iar, din câștig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată singur, să se roage și unde auzise un glas de sus grăindu-i: „Aici să petreci și să faci o mănăstire, unde vor veni mulți să se mântuiască,” bătrânul a avut o descoperire și a zis către ucenicul său Pahomie: „Să zidim aici o chilie și tu să petreci aici, dar să nu ne despărțim, ci, să ne cercetăm unul pe altul.” Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viață, pe brațele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.
Cel dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost însuși fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate, au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului din Tebenesi s-a dovedit că sămânța bună, care a rodit îmbelșugat, ajungând o mare mănăstire, cu bună faimă în toată lumea, fiind maica tuturor mănăstirilor înființate de Sfântul Pahomie. Iar numărul monahilor, din cele șapte mănăstiri întemeiate de el, se urcă la 7000, din care o mie patru sute numai la Tabenesi, și numărul lor sporea neîncetat. Aici a venit cu vremea și Sfântul Teodor Sfințitul, care a luat stăreția tuturor mănăstirilor, după Pahomie, dar care, mai întâi, s-a făcut ucenic, urmând îndeaproape viața și faptele cele bune ale dascălului său, fericitul Pahomie, strălucind în facerea de minuni, ca și dânsul. În aceste mănăstiri Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă și de rugăciune, de tăcere, de înfrânare și de fapte bune, rânduieli pe care el însuși le păzea cel dintâi, alcătuind, astfel, cea dintâi Pravilă de mănăstire cu viața de obște, din creștinătate.
Și se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârșit cu fapta bună și, de aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mănăstire, nu mergeau acolo pentru desfătare și pentru trupească dulce petrecere, de care se bucură cei mai mulți, ci, pentru înfrânarea poftelor și trudele cele pustnicești, minunându-se de obiceiurile Sfântului și urmând viața și petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârșindu-se în Hristos, a fost îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieții sale.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Sfântul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani a intrat în viața monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obștea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost (același mitropolit care, în Kiev, l-a convins pe viitorul sfânt Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovnicește).
Văzând părinții putneni pe acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă, l-au rânduit a fi hirotonit preot la numai 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iași. Între 1750 și 1760 a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă și învățătură în limba română, care s-au folosit în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.
Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului.
Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieților sfinților, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire și stare, își poate afla un model de viață, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.
Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava și Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași și altele.
În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), în primul rând a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora.
Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare.
Petrecând ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, ea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.
Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.
Purtându-și cu sârguință și cu vrednicie crucea slujirii arhierești, și cu blândețe și smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”. De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Ahile, episcopul Larisei
Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare, și era născut și crescut din părinți binecredincioși, de la care învățase religiozitatea și cinstirea de Dumnezeu, împreună cu învățătura cea lumească, și cu filozofia cea mai înaltă. Și împodobindu-se pe sine cu toate bunătățile cele după Dumnezeu, a fost ales arhiereu al Larisei, celei ce se află în a doua Tesalie, de către toți cei ce ce locuiau în Grecia. A mers la Sinodul cel mare din Niceea și ostenindu-se și luptându-se împreună cu părinții până în sfârșit și caterisind pe Arie și cei împreună cu el și dându-i anatemei iarăși s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capiști idolești, și a izgonit demoni din oameni, și alte multe minuni a făcut; și și-a sfârșit viața cu pace, după ce a ridicat din temelie case de rugăciune, și le-a împodobit în tot felul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Isaia, episcopul Rostovului
Nașterea și creșterea fericitului Isaia a fost în pământul Rusiei și în stăpânirea Kievului, din părinți de neam bun și iubitori de Hristos. Din tinerețe, iubind pe Hristos și lăsând dulcețile cele ispititoare ale lumii acesteia, a mers în mănăstirea Pecersca la Cuviosul Teodosie, dorind să fie monah. Iar Cuviosul Teodosie, văzând mai înainte cu duhul că avea să fie lucrător iubitor de osteneală în viața monahicească, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc. Iar el nevoindu-se spre fapte bune și adăugând osteneală peste osteneală, trecea prin atâtea pătimiri, încât toți se minunau de viața lui cea aspră și toți îl priveau cu dragoste, pentru că era blând, smerit, ascultător, neiubitor de câștig și iubitor de frați. În trup fiind, arăta viață îngerească și omora în sine, cu înfrânarea și cu răbdarea, toate patimile și toate poftele trupești. Înfrumusețându-se cu înțelepciunea, cu dreptatea, cu bărbăția și cu întreaga înțelepciune, cu aceste patru podoabe ale faptei bune alerga spre Ierusalimul cel de sus, ca cu o căruță cu patru cai, arătându-se pe sine cetățean ceresc. Iar fapta lui cea bună a venit în auzul tuturor, pentru că nu poate cetatea să se ascundă, stând deasupra muntelui.
De aceea, și binecredinciosul domn Iziaslav Iaroslavici, auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, ruga pe Cuviosul Teodosie, ca să-i dea binecuvântarea lui să primească egumenia mănăstirii Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, deoarece Cuviosul Varlaam, care a fost egumen acolo, luase sfârșitul vieții celei vremelnice.
Iar Cuviosul Teodosie s-a plecat spre cererea binecredinciosului domn și, binecuvântând pe fericitul Isaia, l-a trimis ca egumen al acelei mănăstiri. Iar Fericitul Isaia, ascultând pe Cuviosul Teodosie, căruia își încredințase toată voia sa, a primit cinstea începătoriei, și s-a făcut povățuitor iscusit al fraților și bun păstor al turmei ce i se încredințase, pentru că deși se schimbase oarecum cu cinstea, însă nu și-a schimbat lucrarea și luarea ałnintc de sine; ci totdeauna își înălța mintea către Dunłnezeu, sârguindu-se la obișnuita smerenie și la osteneli trupești. Vrând să folosească pe frați, singur se afla mai întâi la ascultare și ceea ce poruncea altora, el făcea mai înainte, dându-se pe sine pildă tuturor, ca să-i ridice pe toți la muntele faptelor bune; pentru că cei ce învață au obiceiul să urmeze nu atât cuvintelor învățătorului, cât mai ales lucrurilor lui.
Și văzând binecredinciosul domn Iziaslav, cum că a câștigat un bărbat sfânt ca acesta în mănăstirea sa, se bucura foarte mult, dând multă mulțumire Cuviosului Teodosie pentru el. Dar Dumnezeu Atotputernicul, Cel ce toate le orânduiește cu voia, vrând să preamărească mai mult pe plăcutul Său, după cum și el preamărea pe Ziditorul său cu lucruri bune, l-a cinstit cu vrednicia arhierească. Si trecând către Domnul fericitul Leontie, făcătorul de minuni, cu judecata lui Dumnezeu și cu alegerea tuturor, a fost ales episcop al Rostovului egumenul Isaia.
Si luând o vrednicie ca aceasta, a mers la scaunul său în cetatea Rostovului cea păzită de Dumnezeu și, văzând acolo sălbăticindu-se oile sale, adică oamenii cei botezați de curând și încă neîntăriți bine în credință, i se rupea inima, gândind că are să dea răspuns pentru dânșii în ziua judecății celei înfricoșate. De aceea s-a apucat cu dinadinsul de păstoreștile osteneli, învățând și rugându-se pentru turma cea numită cu numele lui Hristos, ca să fie întăriți în credință și să viețuiască după învățătura lui Hristos. Căci câti în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat. Pentru aceasta, se cade vouă să urmați lui Hristos și învățăturii Lui, ca numele lui Hristos să fie lăudat între creștini, iar nu hulit.
Deci cerceta cu sârguință și celelalte cetăți și sate din stăpânirea Rostovului și a Suzdalului, aprinzându-se cu râvnă pentru dreapta credință. De afla undeva idoli și capiști, le risipea și le dădea focului; iar pe oamem 11 łnvăța si îi dojenea, ca să creadă cu dreaptă credință în Sfânta Treime cea de o ființă; apoi, primind credința, îi boteza în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Iar pe cei ce nu voiau să creadă, prin minuni și cu semne multe îi făcea să se întoarcă și să creadă în adevăratul Dumnezeu. Si așa, cu darul lui Dumnezeu, în puțină vreme i-a tras pe toți la Hristos.
Si era foarte milostiv spre săraci, sărmani și văduve; hrănitor al flămânzilor, mângâietor al întristaților, ajutător și sprijinitor al celor din primejdie; și, precum Iov, ochi al orbilor și picior al șchiopilor, încât toți se bucurau de el și pretutindeni preamăreau pe Dumnezeu, că a dăruit locului acela un părinte ca acesta, învățător și povățuitor.
Iar în vremea stăpânirii binecredinciosului domn al Kievului, vsevolod Iaroslavici, când Dumnezeu a binevoit să se facă sfințirea bisericii Pecersca, cea asemenea cu cerul, și preasfințitul Ioan, mitropolitul Kievului, era cuprins de mare mâhnire, căci, sosind vremea sfințirii, nu apucase să adune spre slujire pe iubitorii de Dumnezeu episcopi din pricina depărtării prea mari, atunci, precum pe ceilalți episcopi i-au vestit sfinții îngeri trimiși de Domnul, în chip de tineri, pentru vremea sfințirii, tot asemenea și acestui cuvios episcop Isaia, fiind la scaunul său în Rostov, i-au stat de față îngerii dumnezeiești în asemănare de tineri și l-au vestit. După aceea și acest cuvios episcop a sosit împreună cu ceilalți arhierei la rânduiala sfințirii.
Acest lucru preaminunat însuși Cuviosul părintele nostru Isaia l-a spus cu mulțumire preasfințitului mitropolit, în cetatea Kievului cea de Dumnezeu păzită. Asemenea, și după sfințirea bisericii Pecersca, cea asemenea cu cerul, când s-a întors la scaunul său, a spus acea minune clerului bisericesc și poporului cel numit cu numele Iui Hristos, care ieșise cu bucurie din cetatea Rostovului, întru întâmpinarea lui.
După aceasta a mai petrecut un an la scaunul său și, povățuind bine turma lui Hristos, întorcând pe mulți necredincioși la Dumnezeu, ridicând multe biserici și făcând multe minuni, și-a sfârșit viața cea vremelnică întru buna mărturisire, în anul de la zidirea lumii 7598, iar de la nașterea lui Hristos, 1090, în 15 zile ale lunii mai. Astfel cel ce mai înainte a fost chemat de sfinții îngeri la biserica cea asemenea cerului, acum de aceiași a fost mutat cu SUfletul la ceruri pentru veșnicie. Acolo să ne fie și nouă a ne muta, cu rugăciunile Cuviosului părintelui nostru Isaia, prin mijlocirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și cu darul Făcătorului cerului, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine cinste, slavă și Închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.