Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 15 septembrie: Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei; Sfântul Mare Mucenic Nichita; Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului; Sfântul Simeon al Tesalonicului; Sfântul Mucenic Porfirie; Sfântul Cuvios Filotei preotul și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Novonichita”. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a cincisprezecea pomenim pe Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei
Acest între sfinți Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părțile spre Tesalia. S-a născut din părinți cucernici și învățând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viața și schima monahală; și cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Și câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul și trecând treptat cele sfințitoare, a fost făcut episcop pe seama cetății Dometicului și Elasonului.
Iar poporul cetății, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.
Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aștepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul și cu fapta pe săracii și neputincioșii ce așteptau la biserica sa. Trecând patru ani, și văduvind de păstor episcopia Stagonului, a fost cerut de către credincioșii acelei episcopii să le fie exarh. Și petrecând în episcopia aceea șase ani, multe supărări și prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfințitul Marco, dându-și sfârșitul și mutându-se către locașurile cele fericite, atunci cu alegerea și cu cererea episcopilor acelei eparhii și a clericilor, precum și a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaș în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.
Cât a condus această eparhie a săvârșit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiți, ajutora cu daruri pe cei săraci și lipsiți; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeți Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece și nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa și a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia și a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și a avut și ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.
În acest chip, bine și cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-și toate lucrurile sale, precum și cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mare Mucenic Nichita
Acest Sfânt Nichita a trăit pe vremea împăraților din neamul marelui Constantin și, îndeosebi, pe vremea lui Valens (364-378). S-a născut și a crescut în Dacia lui Traian, de pe malul stâng la Dunării, țara pe care, pe acele vremuri, o stăpâneau goții. Sfântul a fost învățat și botezat în legea creștinilor de fericitul Teofil, episcopul goților, care a fost și la întâiul Sinod din Niceea, 325, întărind dogmele sfintei credințe.
Pe vremea sa, poporul goților era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Gotiei și era un rege barbar și păgân, purtând o ură de moarte creștinilor și Fridigern, care stăpânea asupra celor din apusul țării, fiind creștin cu credință. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370, Atanaric porni o prigoană grozavă împotriva creștinilor. El hotăra să poarte un idol, într-o căruță, în toate locurile unde unde se aflau creștini și porunci să fie omorâți toți, care nu vor să se închine la idol. Și ardeau pe creștini prin casele lor și prin bisericile unde se adunau la rugăciune. Iar Sfântul ajută în ascuns, din toate puterile sale, pe creștini, ascunzând pe unii, hrănind pe alții, îmbărbătând pe toți. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege.
Deci, aflând Atanaric de faptele creștinești ale Sfântului, porunci să fie prins și pus la chinuri. Și, nevrând el a se lepăda de Hristos, pentru a urma păgânătatea barbarilor, fericitul a fost ars de viu și așa, prin foc, s-a săvârșit. Iar trupul lui a fost strămutat în Cilicia și acolo înmormântat cu mare cinste. Dumnezeului nostru slavă!
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului
Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte.
Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif.
La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni. Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfințenia vieții sale avea încă și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mănăstiri atonite și vindeca pe călugări de grele suferințe trupești.
Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții au chemat în obște pe Cuviosul Iosif Valahul și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Și era atât de iscusit povățuitor de suflete, încât ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înțelepciune șase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni.
După ce formează numeroși fii duhovnicești, se retrage în liniște în preajma Mănăstirii Vatoped. Dar, răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață.
În anul 1650 este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune. A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timișoarei. Căci, ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoș. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 își dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Simeon al Tesalonicului
Cel întru Sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) a fost arhiepiscop al Tesalonicului de la 1410 și până la moartea sa, în septembrie 1429. Este considerat ultimul ucenic al Sfântului Grigorie Palama și un teolog important al vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Sfântul Simeon s-a născut în Constantinopol, cel mai probabil între 1381 și 1387. S-a făcut de tânăr călugăr într-una din mănăstirile contantinopolitane, poate la mănăstirea isihastă Xanthopouloi.
În 1410 sau 1416 sau 1417, Simeon a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului și a rămas în scaun până la moartea sa, în septembrie 1429, în perioada dificilă de dinaintea căderii orașului sub turcii otomani.
Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV). Scrierile sale au, în parte, cuprins dogmatic („Împotriva Eresurilor”, „Explicarea Simbolului credinței”, „Despre Preoție”), dar, în majoritate, au cuprins liturgic.
Ele explică simbolismul locașului sfânt – „Explicare (gr. ερμηνεία, ἡ – ermineia) despre Sfânta Biserică” – și slujba sfințirii ei, veșmintele și vasele liturgice, hirotonia și funcțiile lor („Despre hirotonie”), dar cele mai multe sunt consacrate descrierii și explicării doctrinare și simbolice a slujbelor Bisericii (cele 7 Taine, cele 7 Laude) și diversele forme de rugăciune („Despre dumnezeiasca Rugăciune”) și parte din ierurgii, ca rânduiala călugăriei („Despre pocăință”), rânduiala înmormântării, pomenirile morților („Despre sfârșitul nostru și orânduielile îngropării…”) etc.
Ca și Sfântul Nicolae Cabasila, Sfântul Simeon a făcut o explicare a Liturghiei („Despre Sfânta Liturghie”) care nu o egalează pe a marelui său înaintaș. Caracterul predominant al explicării lui Simeon este cel polemic. El combate cu multă competență atât practicile liturgice eterodoxe, dar mai ales practica liturgică latină (azima, împărtășirea sub o singură formă, obiecțiile latine împotriva epiclezei, întârzierea mirungerii copiilor, hirotonia prin ungere în loc de punerea mâinilor, etc).
Caracteristic pentru explicarea Liturghiei la Sfântul Simeon este nu numai polemica (combaterea practicilor și inovațiilor latine și a ereziilor liturgice mai vechi), ci și pledoaria pentru păstrarea nealterată a practicii sau tradiției liturgice ortodoxe.
Pentru acest motiv, explicarea Liturghiei Sfântului Simeon, deși inferioară celei a Sfântului Nicolae Cabasila, a fost cultivată și folosită de ortodocși mai mult decât cea a Sfântului Nicolae Cabasila, care a fost apreciată mult de catolici, atât pentru valoarea ei, cât și pentru caracterul ei irenic (lipsit de polemică, evitând chestiunile de amănunt prin care Liturghia ortodoxă se deosebește de cea catolică și care constituie obiect de polemică interconfesională).
Locul cel dintâi, ca valoare și extensiune, în opera liturgică a Sfântului Simeon, îl ocupă nu explicarea Liturghiei, ci a veșmintelor și obiectelor liturgice, a bisericii și a sfintelor slujbe, el fiind în această materie singurul interpret ortodox și deci singura călăuză, neavând nici înaintași și nici urmași.
Explicarea sa se bazează – în majoritatea cazurilor – pe înțelesul direct al formulelor sau textelor liturgice. Marele ierarh nu este însă numai un tâlcuitor al slujbei ortodoxe, ci și un restaurator sau orânduitoral ei: el a așezat canoane la Utrenia cântată, după Ps. 50, căci la această slujbă, după vechiul tipic al Bisericii din Constantinopol, nu erau prevăzute canoane.
A orânduit de asemenea să se facă înălțarea pâinii în cinstea Sfintei Fecioare, la fiecare Utrenie, după Cânt. 9. El este totodată un mare animator al spiritului liturgic, făcând apeluri numeroase către clerici de a nu-și uita slujba, adică misiunea, funcția lor harismatică sau sfințitoare.
Tratatul său „Despre preoție” este în fond o caldă pledoarie pentru slujba Liturghiei, care constituie culmea darurilor supranaturale conferite clericilor prin hirotonie și pe care îi îndeamnă să o săvârșească cât mai des pentru sfințirea credincioșilor.
Opera Sfântului Simeon are, în întregimea ei, semnificația și valoarea unei ultime și mari apologii a Ortodoxiei. Ea urmărește să explice și să expună pentru fiecare dintre instituțiile și tradițiile de cult ale Bisericii Ortodoxe temeiurile dogmatice, istorice și simbolice care le justifică și prin care ele se valorifică în tezaurul dogmatic și liturgic al creștinătății, mai ales în comparație cu particularitățile și inovațiile catolice de atunci.
Opera Sfântului Simeon al Tesalonicului a fost tipărită pentru prima dată la noi în țară de patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Iași, în 1683. Această ediție este folosită de J.P. Migne, care o retipărește în vol. 155 al Patrologiei sale, în secolul trecut.
Chezarie, episcop al Râmnicului, o traduce în limba română și o tipărește la București, în 1765, sub titlul: „Voroavă de întrebări și răspunsuri”. Va fi retipărită în 1865-1866, cu titlul: „Tractat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe”, București, de tipograful Toma Teodorescu.
În 1929, Pr. M. Bulacu publică la Oradea: „Voroavă de întrebări și răspunsuri, a lui Simeon arhiepiscopul Tesalonicului”. Forma de expunere a operei Sfântului Simeon este de întrebări și răspunsuri, formă ce va fi folosită mai târziu de catehismele și erminiile liturgice ortodoxe.
Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost canonizat la 3 mai 1981 de Patriarhia de Constantinopol și de Biserica Greciei, cu data de prăznuire la 15 septembrie.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Porfirie
Sfântul Mucenic Porfirie era dintre saltimbanci și a primit poruncă de la urâtorul de Dumnezeu și păgânul împărat, Iulian Paravatul (361-363), să hulească și să batjocorească lucrurile creștinești la serbarea zilei de naștere a împăratului. Când Porfirie a intrat în apă, ca și cum ar fi vrut să se boteze după chipul botezului creștinesc, a strigat tare: „Botează-se Porfirie, în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Prin minunata lucrare a darului lui Dumnezeu, din necredincios cum era, s-a schimbat în creștin și L-a mărturisit pe Hristos. Deci, ieșind afară, îmbrăcându-se cu haine albe și mărturisind că este creștin și propovăduind aceasta pe față, i s-a tăiat capul.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Filotei preotul
Cuviosul Filotei Preotul era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul numit Opsichiu, îi purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Insurându-se și făcându-se tată de copii, s-a învrednicit și a fost făcut preot. Și nevoindu-se cu postul și cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni. La vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi; a prefăcut apa din râu în vin și a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său.
Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, și-a întins mâinile, ca și cum ar fi fost viu, și, apucându-se de umerii a doi preoți ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare și, pășind de trei ori, s-a mutat, așezându-se în locul în care și acum zace. Si izvorăște mir tămăduitor, dând minunată dovadă de viața sa îmbunătățită.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Novonichita”
La 15 septembrie, a doua zi după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, sărbătorim o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos Care ține în mână o cruce cu care binecuvântează credincioșii. Această icoană poartă numele sfântului prin care ea a venit în lume: Sfântul Mare Mucenic Nichita Gotul.
Atât de mare este cinstea acordată acestui sfânt, încât numele său a devenit foarte comun ca nume de botez pentru creștinii ortodocși.
Sfântul Nichita s-a născut și a crescut pe malurile Dunării, pe actualul teritoriu al României. El era de neam got (un trib germanic) și ucenic al episcopului got Teofil, luminător al goților, care a participat la Sinodul I Ecumenic (din anul 325), și înaintea căruia Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce a Domnului la Ierusalim.
Sfântul Nichita, al cărui nume provine de la cuvântul grecesc care se tâlcuiește „biruință”, a primit Botezul de la Teofil, după ce o tânără creștină, Iuliana, l-a auzit cum povestește un vis misterios pe care-l avusese, în care un copil cu o cruce i-a zis să își privească pieptul. Când s-a trezit și a făcut acest lucru, a descoperit icoana pe care o pomenim astăzi, împreună cu Sfântul Nichita.
Sfântul Nichita a avut o lucrare importantă de răspândire a creștinismului printre discipolii săi goți. Prin propriul exemplu și prin cuvintele sale pline de duh, a adus mulți păgâni la credința creștină.
Sfântul Nichita a devenit liderul spiritual al goților creștini, devenind chiar episcop. El l-a mustrat pe Atanaric, regele păgân al goților, pentru cruzimea sa și pentru faptul că persecuta creștinii.
Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân și a murit după ce a fost aruncat în foc, la 15 septembrie 372. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări și a fost iluminat cu o minunată strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creștin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita. O parte din moaștele Marelui Mucenic Nichita se găsesc la Mănăstirea Vsokie Decani în Serbia.
Crucea pe care Copilul Hristos o ține în icoană ne amintește de biruința Domnului nostru, care nu a fost câștigată prin mijloace militare. El le-a interzis celor care Îl urmau ca să-L apere cu sabia. În schimb, El a îmbrățișat de bună voie Pătimirile Sale și Crucea, încrezându-Se în Tatăl Ceresc, de a folosi acest lucru pentru binecuvântarea lumii pe care a venit să o salveze datorită iubirii Sale nemăsurate. Murind pe Cruce, El a biruit moartea pentru totdeauna și dăruiește această biruință tuturor celor care-L slujesc. El i-a arătat soldatului Nichita că adevărata izbândă nu vine din faptele sale eroice de pe câmpul de luptă, ci din urmarea lui Dumnezeu, a vieții și a pătimirilor Sale.
Sfântul Nichita a câștigat într-adevăr o victorie de durată. Creștinii ortodocși consideră această victorie finală, sărbătorindu-l pe Sfântul Nichita și prin icoana sa, precum și prin însemnarea prescurilor folosite pentru Euharistie cu „IC XC NI KA” care înseamnă „Iisus Hristos, Biruitorul”.
Doamne, ajută-ne să trăim zilnic acestă biruință, să ne întoarcem către Domnul, să-I mulțumim, să-L ascultăm cu umilință și să ne pocăim pentru greșelile și păcatele noastre.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.