Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 16 august: Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol; Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec; Sfântul Mucenic Diomid doctorul și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a șaisprezecea pomenim Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol
În zilele în care Mântuitorul nostru Hristos S-a arătat pe pământ și propovăduia Împărăția lui Dumnezeu, săvârșind multe minuni, era cârmuitor în cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta pătimea de o boală cumplită, că avea lepra neagră, care-i cuprinsese tot trupul și stătea toată vremea în casă, chinuit de suferințe, și nu voia să-l vadă nimeni dintre supușii săi, fiind atât de urâți de boală încât, văzându-se, se scârbea singur de chipul său. Deci, auzind el de Domnul Hristos și de minunatele tămăduiri ce făcea numai prin cuvânt, a fost cuprins de dorința de a-L vedea cu ochii lui, încredințat fiind că va primi și el tămăduire de suferințele sale. Dar, neputând să meargă el însuși în Iudeea, a trimis o scrisoare, cu rugămintea către Hristos, ca să vină Domnul la dânsul, în cetatea Edesei. Scrisoarea aceluia este scrisă astfel:
„Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat, în părțile Ierusalimului, în Trup, să se bucure. Eu am auzit de Tine și de slăvitele Tale fapte minunate că tămăduiești fără doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, șchiopilor umblare, pe cei leproși îi curățești, gonești din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizați, care de mulți ani zac în pat, îi tămăduiești prin cuvânt și pe cei morți îi înviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din două, una gândesc că ești, ori Dumnezeu, pogorât din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, că faci niște lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu către Tine smerita mea carte, cu rugămintea ca să Te ostenești a veni la mine, să-mi vindeci boala mea cea netămăduită, de care pătimesc de mulți ani. Aud, încă, și acestea, că evreii Te urăsc pe Tine și că vor să-Ți facă rău. Deci, eu am o cetate, care, deși nu este foarte mare, însă este preafrumoasă și îndestulată cu toate bunătățile. Vino, deci, la mine și locuiește în cetatea mea, care ne va fi îndestulată cu toate cele de trebuință”.
Temându-se însă că Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviință să trimită, odată cu scrisoarea, și pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta să-i închipuiască fața Mântuitorului pe pânză, că, măcar în felul acesta, să poată vedea pe cel ce stăpânește toate tainele firii. Mergând, deci, la Ierusalim și aflând pe Hristos, Anania privea cu multă luare aminte fața Lui, străduindu-se să zugrăvească, cu meșteșugul lui, chipul Domnului, și nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate văzător, cunoscând gândul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma să cheme la sine pe acel bărbat, care stă pe o piatră, în mijlocul mulțimii, și încercă să-i zugrăvească fața. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris răspuns lui Avgar, astfel:
„Fericit ești Avgar, cel ce nu M-ai văzut și ai crezut în Mine, că scris este despre Mine: Cei ce Mă văd pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Mă văd, vor crede și vor moșteni viața cea de veci. Îmi scrii Mie, să vin la tine, dar se cade Mie să săvârșesc cele pentru care sunt trimis, iar, după săvârșirea lor, să Mă întorc la Tatăl, Care M-a trimis pe Mine. După Înălțarea Mea, însă, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tămădui de bolile ce te-au cuprins și viața veșnică îți va dărui ție și celor ce sunt cu tine”.
Deci, săvârșind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiești: „A lui Dumnezeu fata, dumnezeiască minune”. Și a împlinit Domnul și cealaltă dorire a lui Avgar și a zugravului Anania. Ca Domnul, cerând puțină apă și spălându-Se pe față, I s-a dat o năframă, ca să se șteargă, și, ștergându-Se, chipul Domnului s-a întipărit pe pânză, atât de limpede, cum n-ar fi putut nici o mână omenească să-L zugrăvească. Și Domnul, chemând pe Anania, i-a dat, o dată cu scrisoarea și această pânză, să o ducă stăpânului său, cu răsplătire pentru credința sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoană a Mântuitorului nefăcută de mână, și închinându-se ei, îndată a simțit cum îl părăsesc durerile și cum i se curățește trupul de lepră, că n-a mai rămas din ea decât o mică pată.
Deci, după ce Domnul a înviat și s-a înălțat la Cer, Sfântul Apostol Tadeu a venit în Edesa, propovăduind credința cea nouă. Și l-a chemat, îndată, la sine Avgar și, primind, de la Sfântul Apostol, botezul, s-a tămăduit deplin. A dărâmat, apoi, și idolul cel păgânesc, de la poarta cetății, și, zidind o firidă rotundă deasupra intrării, a așezat acolo icoana cea nefăcută de mână a lui Hristos, pentru că toți cei ce vor intra și vor ieși pe poartă, să dea cinstire lui Dumnezeu cel adevărat. Și a stat acolo sfânta mahramă tot timpul cât a domnit Avgar și fiul său. Dar a venit, la cârma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepădat de credința cea dreaptă și acesta vroia să așeze un idol, în locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firidă în care se află sfânta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivăzând-o, și-a părăsit gândul său.
Au trecut, după aceea, mulți ani și Edesa a căzut sub turci, iar icoana a rămas tot acolo. Și a fost lăsată în acel loc până la anul 944, când a fost adusă la Constantinopol, de împărat, plătită cu slobozirea unor turci vestiți, care erau în robie la greci. Deci, s-a adus cu slavă chipul cel nefăcut de mână au lui Hristos în împărătească cetate și, așezându-se prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână la 16 august, sfânta mahramă a fost pusă în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită a Farului, spre apărarea cetății și spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache
Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654 din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea voievodului Șerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod, își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mânăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mânăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însă la hotarele Țării Românești, ci se vor întinde și la frații români din Moldova și din Transilvania, fiind vrednice de pomenit și multele ajutoare trimise dreptcredincioșilor creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucasiene și arabe, precum și la toate locurile sfinte ale Răsăritului.
„Se întâmplă deci că în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, mulțime de ostași de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și în jalea tuturor locuitorilor orașului București l-au dus la Înalta Poartă. Aici creștinul Voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, fiind supuși la amarnice suferințe”.
După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-și încununeze fruntea, el și cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și sfetnicul său, Ianache, cu coroana sfântă a muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care au mărturisit-o și nu au părăsit-o nici în fața călăului păgân.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârșitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul său, Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioși în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod mucenic au fost aduse în țară la anul 1720 de către doamna Marica, soția sa și înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului.
La 20-21 iunie, 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii și rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec
Ieroschimonahul Iosif „Pustnicul” a strălucit în monahismul nostru ca o făclie de mult preț, din a doua jumătate a secolului XVIII, până la începutul secolului trecut. Căci era sihastru și dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot și duhovnic renumit, părinte adevărat pentru mireni și călugări și bun organizator de mânăstiri. Iată faptele cele mai importante ale Cuviosului Iosif, numit de toți „Pustnicul”.
Acest mare duhovnic era de loc din ținutul Neamț. Iubind pe Hristos, a îmbrățișat din tinerețe viața călugărească. Mai întâi s-a nevoit în obștea Mânăstirii Neamț, întrecând pe mulți cu smerenia și ascultarea. Văzând aceasta, starețul lavrei l-a făcut călugăr și ieromonah. Mai târziu, râvnind marilor părinți, ieroschimonahul Iosif s-a retras la singurătate, în pădurile seculare din apropierea Schitului Sihla. Acolo s-a nevoit mulți ani în post și rugăciune, împreună cu doi ucenici ai săi. Până astăzi, locul acela poartă numele de „Chiliile lui Iosif”.
La rugămintea starețului Paisie, Cuviosul Iosif ajunge duhovnic la o mică sihăstrie de călugărițe de la Pârâul Carpenului–Pipirig, în anul 1780. De aici se mută cu toată obștea la Schitul de maici Durău, lângă Ceahlău. Acolo organizează o sihăstrie călugărească renumită în partea locului. În 1785 se retrage iarăși la liniște în pădurile Văratec, ajutând la întemeierea mânăstirii cu același nume, împreună cu schimonahiile Olimpiada și Nazaria.
După ce formează o obște de peste 200 de călugărițe, pe care le povățuiește duhovnicește mai bine de 30 de ani, Cuviosul Iosif Pustnicul se mută în odihna lui Hristos, în anul 1828, și este înmormântat în biserica mare ctitorită de el. În anul 2008 a canonizat de către Biserica Ortodoxă Română cu zi de prăznuire 16 august.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Diomid doctorul
Sfîntul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meșteșugul doctor, iar de credință creștin. El tămăduia nu numai trupurile, dar și sufletele omenești, pentru că învăța pe păgîni să creadă în Hristos și apoi să se boteze. În vremea împăratului Dioclețian a lăsat Tarsul și a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcînd multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pămîntești, ci cu chemarea numelui Atotputernicului și dătătorului de tămăduiri, Hristos și cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile și astfel încredința pe cei necredincioși. Mulți se întorceau de la înșelăciunea idolească prin doctoria și învățătura lui.
Împăratul Dioclețian, fiind atunci în părțile Răsăritului și înștiințîndu-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Ostașii trimiși, mergînd la dînsul, l-au aflat sfîrșit în Domnul. Deci, au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului. După tăierea capului, toți ostașii aceia și-au pierdut luminile ochilor, rămînînd orbi. Astfel au fost duși de alții la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Văzînd împăratul capul și ostașii orbi, le-a poruncit să ia capul și să-l pună la locul său. Făcînd ostașii aceasta, îndată au văzut și au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor
Conform tradiției, Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor a fost pictată de către Sfântul Evanghelist Luca, și seamănă cu celebra Icoană a Maicii Domnului din Vladimir.
Această Icoană și-a primit numele de la Marele Voievod Iaroslav Vsevolodovici (+ 1246), tatăl Sfântului Alexandru Nevski, care la Sfântul Botez a primit numele Teodor, în cinstea Sfântului Teodor Stratilat (8 februarie).
Conform tradiției, fratele său mai mare, Sfântul Gheorghe (4 februarie), a găsit Icoana într-o capelă veche din lemn din apropierea orașului Gorodeț. După descoperire, a zidit pe locul vechii capele, Mănăstirea Sfântul Teodor – Gorodeț. Când cetățenii din Gorodeț au părăsit orașul în urma unui atac, nu au avut timp să ia Icoana cu ei.
În 1239, locuitorii din Kostroma au văzut Icoana purtată prin orașul lor de către o figură radiantă care semăna cu Sfântul Teodor Stratilat. A doua zi, Icoana a fost găsită într-un copac de către prințul Vasile din Kostroma, fratele mai mic al Sfântului Alexandru Nevski, în timp ce se afla la vânătoare în pădure. Icoana a fost așezată în Biserica Sfântul Teodor Stratilat și multe minuni au avut loc în fața ei.
Prințul Iaroslav – Teodor, a devenit Mare Voievod de Vladimir după ce fratele său, Sfântul Gheorghe, a dispărut în bătălia cu mongolii la râul Sita. El a dat Icoana, pe care a moștenit-o copilul său de la fratele său, Sfântului Alexandru Nevski.
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor, a fost în permanență cu Sfântul Alexandru și acesta s-a rugat de multe ori înaintea ei. După ce Sfântul Alexandru Nevski a murit pe 14 noiembrie 1263 la mănăstirea fondată de tatăl său, Icoana a fost luată de către fratele mai mic, Vasile.
S-au făcut numeroase copii ale Icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor, iar una din primele copii a fost comandată și dusă la Moscova de către mama țarului Mihail Romanov, călugărița Marta. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numeroase copii ale Icoanei s-au îmbogățit cu scene ce zugrăvesc evenimente din istoria Icoanei făcătoare de minuni.
Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor este pictată față-verso. Pe verso se află icoana Sfintei Mari Mucenițe Parascheva, pictată într-o ținută splendidă de prințesă. Se crede că icoana Sfintei Parascheva de pe spatele Icoanei este legată de soția Sfântului Alexandru Nevski.
Primul Țar Romanov a fost proclamat suveran în fața Icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Theodor în 1613.
Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Theodor este sărbătorită la 16 august, data aflării ei, dar și la 14 martie, în cinstea proclamării țarului Mihail Romanov înaintea ei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.