Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 16 iulie: Sfântul Mucenic Antinoghen cu cei 10 de ucenici ai săi; Sfânta Muceniță Iulia fecioara; Sfântul Mucenic Avudim și Sfântul Mucenic Faust. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua a șaisprezecea, pomenim pe Sfântul Mucenic Antinoghen cu cei 10 de ucenici ai săi
Pe vremea lui Dioclețian, păgînul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creștinilor. Pe atunci erau în primejdie toți cei ce viețuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura și mulți se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate și rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulțime de slujitori idolești și le-a poruncit să-și pună cununi pe capete și să aducă jertfe cu veselie și dănțuire necuraților lor zei, zicînd din trîmbițe, glăsuind din țimbale și cîntînd din viori și din fluiere. Iar el, stînd în divanul din fața poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: „Cetățeni și oameni de seamă, ascultați porunca împăratului și apropiați-vă de aduceți jertfe zeilor”.
Atunci toată mulțimea poporului a strigat, zicînd: „Sîntem creștini și nu ne vom închina idolilor!” Ighemonul a poruncit ostașilor să-i ucidă pe toți. Deci, mulți au murit pentru Hristos, luînd cununile cerești. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-ma-rele oștilor, apropiindu-se de muncitor, a zis: „Stăpîne, aici este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creștin, care întorce pe mulți la credința sa și petrece în satul Pidaton”. Atunci ighemonul a trimis îndată ostași să-l prindă. De satul acela fiind aproape o mănăstire mică, Sfîntul Atinoghen petrecea acolo, într-un loc deosebit și liniștit în post și rugăciuni. El viețuia acolo împreună cu zece ucenici ai săi.
Venind ostașii la mînăstirea lui, n-au găsit pe sfîntul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuință pentru nevoile mînăstirii. Deci, au prins pe ucenicii lui și, legîndu-i, i-au dus în Sevastia. Ighemonul, văzîndu-i, a poruncit să-i bage în temniță, să-i lege și să-i păzească cu strășnicie. Iar către ostași a zis: „Să-mi căutați și pe învățătorul acestora”.
Ostașii, ducîndu-se, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mînăstire și negăsind pe frații săi, a intrat în casa de rugăciune și, uitîndu-se spre Sfînta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sînt frații pe care ți i-am încredințat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obișnuite lui Dumnezeu? Unde sînt ramurile cele frumoase de măslin? Nu știu ce li s-a întîmplat”. Deci, sfîntul era în mare mîhnire și umbla împrejurul mînăstirii, mirîndu-se și nepricepînd unde s-au dus frații. Atunci a alergat la dînsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu de mult cu mîinile sale și, bucurîndu-se la dînsul, i-a lins mîinile. După aceea, a întîlnit pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpîne sfinte, unde ai fost cînd ostașii ighemonului au prins pe ucenicii tăi și i-au dus în cetate legați, ca să-i muncească?”
Sfîntul, auzind aceasta, s-a umplut de bucurie și, căutînd spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îți mulțumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăție pe aleșii robii Tăi!” Deci, dînd drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sîrguință în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Ajungînd în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce mi-ai furat și mi-ai prădat biserica! Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut și să-și îndrepte mînia Sa asupra ta”. Ostașii, prinzînd îndată pe sfînt, l-au dus înaintea ighemonului, zicînd: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăște foarte rău stăpînirea ta”.
Ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniță, unde erau închiși ucenicii lui. Sfîntul, văzînd pe frații săi, s-a bucurat foarte mult și a zis către dînșii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulțească și darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-ați făcut bine- plăcuți lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prînzul cel ceresc. Îmbărbătați-vă și nu vă temeți de îngrozirea muncitorului, pentru că Domnul vă va dărui nevoința, dacă mîine de dimineață vă veți săvîrși. Și astfel, vă sălășluiți întru bucuriile raiului cu îngerii și cu cetele sfinților și întru veselie veți slăvi în veci pe Stăpînul cerului”.
A doua zi, muncitorul a venit la judecată și a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen și pe cei zece ucenici ai lui. Ei fiind aduși, ighemonul a zis către dînșii: „Jertfiți zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veți asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite și vă voi pierde din viața aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere și rău au pierit acei răi”. Sfîntul Atinoghen, i-a răspuns, zicînd: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sînt pieriți, n-au pierit; ci sînt în cer, dănțuind cu sfinții îngeri”. Acela a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarășii tăi, jertfește zeilor, ca să nu pieriți rău”. Sfîntul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, întinat și nerușinat, nu ne vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voiești pentru că sîntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen, să-i dezbrace și, spînzurîndu-i la muncire, să-i bată cumplit și să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata sîntem la bătăi pentru Hristos cel fără de moarte și nu ne vom lepăda de Tine, Stăpînul și Dumnezeul nostru!”
Văzînd muncitorul mărimea lor de suflet cea neschimbată și răbdarea cea cu bărbăție, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Așa s-au sfîrșit sfinții în bună mărturisire și au trecut cu slavă în lăcașurile Raiului. După uciderea celor zece sfinți mucenici, ighemonul, întorcîndu-se spre Sfîntul Episcop Atinoghen, a zis către dînsul: „Unde este Hristosul vostru, de care ziceți voi că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici și n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mîinile mele?” Ighemonul, zicînd aceasta, a poruncit ca și pe el să-l spînzure de lemnul de muncă și să-l bată. Deci, sfîntul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ție, Dumnezeule, că m-ai învrednicit și pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Ighemonul a zis către dînsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăvește pe tine și din mîinile mele?” Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, el m-a izbăvit și mă va izbăvi din meșteșugirile tale cele rele”. Atunci ighemonul a poruncit ca, luîndu-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Dar sfîntul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mîntuiește-mă cu mila Ta!”
Atunci el a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicîndu-i: „Îndrăznește alesul Meu, Eu sînt cu tine; Eu sînt Dumnezeul tău, Cel ce te păzește pe tine!” Acest glas a fost auzit nu numai de sfînt, dar și de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputînd să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înțepeniseră mîinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonului, cu numele Filip, șezînd cu dînsul, a zis către ighemon: „Oare nu ți-am spus eu ție mai înainte, că acești creștini sînt niște vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înșele cei ce privesc la dînsul”. Atunci ighemonul a osîndit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Sfîntul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ție, poruncește acestora să mă ducă la mînăstirea mea și acolo să mă omoare”. Ighemonul i-a îndeplinit ultima lui dorință.
Sfîntul, fiind dus spre mînăstirea sa, cînta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurîndu-se și veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul. Apropiindu-se el de mînăstirea cea zisă mai sus, a ieșit din pustie cerboaica. Aceea, a întîmpinat pe sfînt și i s-a plecat la picioarele lui, iar sfîntul a zis către dînsa: „Te-ai lipsit de frați, iar acum te vei lipsi și de acela care odinioară te-a hrănit pe tine. Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine și seminția ta spre vînarea vînătorilor, ci seminția ta astfel să fie, adică să-și aducă puii aici spre junghiere și mîncare pentru slava lui Dumnezeu și întru pomenirea noastră, a celor ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre”.
Cerboaica, vărsînd lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfîntului, iar el, însemnînd-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dînsa: „Mergi cu pace în sînul pustiei”. După aceea, intrînd Sfîntul Atinoghen în mînăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, primește în pace sufletul meu și mă învrednicește să fiu împreună cu frații mei, ca să slăvim sfîntul Tău nume, în toți vecii. Dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvîntarea cea veșnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ție cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău și le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor”. Astfel rugîndu-se el, s-a auzit un glas din cer, zicîndu-i: „Astăzi, cu Mine și cu ucenicii tăi, vei fi în rai și toată dorința ta se va împlini”.
Mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecîndu-și cu veselie capul sub sabie, s-a sfîrșit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioși în același loc. Acolo creștinii se adunau în tot anul, în ziua sfîrșitului lui, și săvîrșeau pomenirea lui cu prăznuire mare. În fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfîntul a hrănit-o și a binecuvîntat-o, venea după porunca lui la praznic și aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsîndu-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toți anii, căci ea, venind la praznic, își aducea puiul său, care se junghia și se mînca de creștini, întru cinstea și pomenirea Sfîntul Mucenic Atinoghen episcopul și a celor zece ucenici ai lui. Acestea se făceau spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Iulia fecioara
Cînd perșii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie și o mulțime de robi. În acel timp, împreună cu alți robiți, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, și au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credință păgîn. Fecioara, deși era la stăpîn necredincios, însă ținea cu tărie la sfînta credință cea întru Hristos în care se născuse și la obiceiurile cele bune creștinești, cu care se învățase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga și postea. Ajungînd la anii desăvîrșiți, își păzea foarte mult curăția sa cea feciorească, petrecînd în înțelepciune și în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credință, după cuvîntul Apostolului: În curăția inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înțelegere toate lucrurile ce i se porunceau și care nu erau potrivnice lui Dumnezeu și vieții ei celei înțelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.
Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos și să viețuiască în necurăție, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos și să se lipsească de înțelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruța. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndețea și răbdarea ei, de smerenia și de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă și Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deșert și în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărților pe care le învățase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopții și totdeauna era galbenă la față și trupul îi era slab și obosit de osteneală și de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi și a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine și pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulțește prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preț, a luat și pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, și a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăți creștinești și păgî-nești. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credință cu el, făcînd prăznuire și jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toți slujitorii lui și, cumpărînd un vițel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor și au început a se veseli mîncînd, bînd și dănțuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii și plîngînd pentru rătăcirea și pierzarea acelor oameni.
Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie și văzînd pe fecioara Iulia plîngînd și suspinînd, și aflînd că este creștină, s-a dus și i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care hulește pe zeii noștri și defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieșit din corabie la jertfe și la prăznuirea noastră toți ai tăi?” Negustorul i-a spus că au ieșit toți, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocorește pe zeii noștri și hulește numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înșelăciunea creștinească și s-o aduc la credința noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, și, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă și de foarte mare trebuință în slujbe, de mult aș fi pierdut-o cu diferite chinuri”.
Mai-marele acela a zis: „Acum s-o silești ca, împreună cu noi, să se închine zeilor și să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îți voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ți dau pentru dînsa prețul de argint, numai să mi-o dai mie și eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noștri”. Negustorul i-a răspuns: „Ți-am spus că este cu neputință a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credința sa. Iar să ți-o vînd, nici aceasta nu este cu putință; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulți bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, și averile mele se înmulțesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredințat ei pe toate”.
Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeți o masă mai mare. Și astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat și a adormit și asemenea s-au îmbătat și toți cei ce erau cu el, atunci nelegiuiții păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal și au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: „Fecioară, jertfește zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine prețul, cît va voi, și-ți voi da și ție libertatea”. Sfînta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conștiința curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc”.
Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar mucenița zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea!” Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr și, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Mucenița, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini și răstignirea pe Cruce, se cade ca și eu, roaba Lui, să fiu părtașă și următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăția Sa”.
Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deștepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce și să răstignească pe muceniță, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuși Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
Fiind spînzurată pe cruce și apropiindu-se de sfîrșit, stăpînul ei s-a deșteptat din somn și, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești, s-a văzut de toți zburînd pe deasupra capului ei o porumbiță mai albă ca zăpada, înălțîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, și o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
Nu tocmai așa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numește Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniță Iulia și le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă și să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei mucenițe și, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie și ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puțin mai departe de ea, lîngă o piatră și, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.
Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire și au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoință muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputințele; asemenea se făceau minuni și la locul unde a pătimit. Înștiințîndu-se creștinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că și acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie și dătătoare de tămăduiri; căci toți neputincioșii cîți beau din această apă sau se spălau cu ea, cîștigau sănătate.
Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toți anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea niște sudori și picături de lapte și sînge, întru mărturisirea fecioriei și a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăția fecioriei și s-a roșit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieșeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineață pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîștigau tămăduire. După ce au trecut mulți ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei mucenițe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit și începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă și mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul și toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineață au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile și celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, și zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
După o vreme, le-au mutat iarăși pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăși noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire și ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voiește ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoința ei. Se făceau însă și alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica și la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaște și nu se mutaseră la Brizia.
Dar, după mutarea moaștelor, poporul din Corsica, alergînd cu credință la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei și oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmașilor nerisipiți, cu sfintele ei rugăciuni și cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Avudim
Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Dioclețian. Fiind prins și neprimind să aducă jertfă la idoli, a fost întins la stâlp și bătut de noua slujitori. Iar nevrând a gustă din cele jertfite la idoli, a fost sfâșiat cu gheare de fier; dar stând neschimbat și întărit în credință, i s-a tăiat capul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Faust
Acest sfânt a trăit în zilele împăratului Deciu. Fiind prins pentru credință în Hristos, pe Care îl mărturisea pe față și cu îndrăzneală, a fost răstignit și rănit cu săgeți. Și stând cinci zile pe cruce, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.