Sfinții zilei – Sinaxar 17 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 17 august: Sfântul Mucenic Miron preotul; Sfântul Cuvios Gheorghe pelerinul; Sfântul Cuvios Alipie, iconarul Pecerskăi; Sfântul Mucenic Patroclu; Sfinții Mucenici Straton, Filip, Evtihian și Ciprian și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Sven („Svenskaya”). Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a șaptesprezecea pomenim pe Sfântul Mucenic Miron preotul

Sfîntul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgînului împărat Deciu, fiind judecător în acea țară Antipatru. El era de neam cinstit și bogat, bun la obicei și avînd dragoste către Dumnezeu și către oameni; astfel, era cu toată viața plăcut lui Dumnezeu.

În ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Antipatru a intrat în biserica creștinească, să prindă pe creștinii adunați și să-i schingiuiască. Sfîntul Miron, umplîndu-se de rîvnă, a defăimat pe judecător cu mustrări și l-a ocărît. Judecătorul, prinzîndu-l, l-a chinuit cumplit și, spînzurîndu-l de un lemn, l-a strujit cu unghii de fier și l-a ars cu foc. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieșit foc din cuptor și a ars 150 de slugi păgîne, care stăteau împrejur. Sfîntul, stînd viu și nevătămat în mijlocul cuptorului, era păzit cu darul lui Hristos și binecuvînta pe Dumnezeu. În văpaie se vedeau sfinții îngeri înconjurîndu-l și prefăcînd focul în răcorire.

După ce cuptorul s-a stins, sfîntul a ieșit din el fără vătămare, iar judecătorul îl silea să se închine idolilor. Nesupunîndu-se el, judecătorul a poruncit să-i jupească pielea de pe dînsul în curele, de la umeri pînă la picioare. Mucenicul, rupînd o curea de pe sine, a aruncat-o în fața judecătorului. După aceea a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mîncare, dar sfîntul a rămas nevătămat de ele. Văzîndu-se judecătorul Antipatru rușinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mînie și de nebunie și s-a ucis singur cu mîinile sale, pierind cu sunet. Astfel, dîndu-și diavolilor necuratul său suflet, s-a sălășluit în iad spre veșnica muncă.

Sfîntul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului și acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfîrșit, dîndu-și sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Deci, luînd cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Gheorghe pelerinul

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soției sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna. Altădată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el. Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de diavoli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic, și multe mănăstiri în împrejurimi.

Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Conductorul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre funcționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor predică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.

În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Alipie, iconarul Pecerskăi

Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul și după asemănarea Sa. El închipuia pe icoane cu minune nu numai fețele sfinților, dar și bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lîngă aceasta s-a arătat și doctor minunat, a cărui viață dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

Fericitul Alipie a fost dat la învățătura zugrăvirii icoanelor de către părinții săi, în zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici și pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon. El a fost dat după rînduiala lui Dumnezeu și după sfătuirea Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, zugravilor greci, care au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca. Alipie a fost singur văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfînta biserică Pecersca, cînd zugravii împodobeau cu aur altarul, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decît soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, și apoi a intrat în gura icoanei Mîntuitorului ce era sus. Încă de pe atunci fericitul Alipie, învățîndu-se, ajuta meș-terilor săi și toate le lua în mintea sa, căci lucrarea Preasfîntului Duh petrecea în acea sfîntă biserică a Pecerscăi.

Deci, zugravii sfîrșindu-și lucrul lor și împodobind cu chipuri sfînta biserică, Alipie s-a împodobit și el cu îmbunătățitul chip al rînduielii celei călugărești, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde cu duhovniceștile fapte bune ale sfinților, căci acum știa bine închipuirea cea materialnică a feței lor. Și era așa de meșter și preaînțelept în lucrul său, încît și din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de față îmbu-nătățitele chipuri duhovnicești. El a învățat meșteșugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogății, ci pentru săvîrșirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cît era de trebuință tuturor, egumenului și fraților, neluînd nimic pentru osteneala sa.

El mai ales îi ruga pe toți ca, văzînd în vreo biserică icoane învechite, să-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pămînt, le împodobea prin lucrul mîinilor sale. Sau de nu avea cîndva să lucreze cuiva, atunci lua împrumut aur și argint pentru trebuință; astfel că în ostenelile sale se îndeletnicea și, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinților părinți celor de demult, care la lucrul mîinilor se nevoiau de-a pururea, și însuși marele Apostol Pavel, care pentru sine zice: Că trebuinței mele și celor ce sînt cu mine, au slujit aceste mîini ale mele.

De i se întîmpla cîndva vreo dobîndă din lucrul mîinilor lui, atunci o împărțea în trei părți: întîia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuința mînăstirească. Deci, astfel făcînd în toți anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni și la închinăciuni, iar ziua se nevoia la lucrul mîinilor, cu toată smerenia, necîștigarea, curățenia, răbda-rea, postul, dragostea și dumnezeiasca gîndire. El niciodată nu se vedea fără lucru, nedeosebindu-se de soborul bisericesc.

Văzînd egumenul meșteșugul acestui cuvios zugrav atît de îmbunătățit, căci era vrednic ca lîngă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine și lucrarea chipului celui de o ființă, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preot după rînduiala lui Melchisedec, l-a ridicat pe el prin sîrguința sa la treapta preoției. Atunci cuviosul, punîndu-se în sfeșnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă a faptelor bune monahicești și preoțești, încît el s-a arătat nu monah simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră, a căutat ajutor de la doctori, de la vrăjitori și de la oameni de altă credință, dar n-a folosit nimic; deci, mai mult rău și-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mînăstirea Pecersca și să roage pe părinții aceia să se roage pentru dînsul, dar el abia a voit. Cînd îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puțul Cuviosului Teodosie și să-i spele capul și fața lui, și îndată a scos puroi pentru necredința sa, încît toți, de mirosul urît, au fugit de la dînsul; deci, s-a întors la casa sa, plîngînd și tînguindu-se de rușinea mirosului și n-a ieșit multe zile la lumină, zicînd către prietenii săi: „Am acoperit rușinea obrazului meu, m-am înstrăinat de frații mei și nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credință la cuvioșii părinți Antonie și Teodosie”.

Deci, el în toate zilele aștepta moartea. Venindu-și odată în sine, a gîndit să-și mărturisească toate greșelile sale; de aceea a mers iarăși la Mînăstirea Pecersca, la Cuviosul Alipie, și s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ți lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că așa și proorocul mărturisește de sine, către Domnul, zicînd: Voi mărturisi fărădelegea mea Domnului, și tu ai lăsat păgînătatea inimii mele. Apoi l-a învățat pe el mult despre mîntuirea sufletului; deci, luînd vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit fața lui, ungîndu-i bubele cele cu puroi; apoi, ducîndu-l în biserică, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obișnuiesc preoții a se spăla după împărtășire. Deci, chiar acolo i-au căzut lui bubele și îndată i s-a dat cea dintîi închipuire frumoasă a sănătății sale. Astfel s-a făcut de un chip, întru această facere de minuni, Cuviosul părintelui nostru Alipie cu Domnul Hristos, căci, precum Hristos a tămăduit pe cel lepros, i-a poruncit să se arate preotului și să aducă dar pentru curăția sa, tot astfel și acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rînduiala slujbei preoțești, și să aducă darul acela de care proorocul grăiește: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte ce mi-a dat mie? Paharul mîntuirii voi lua și numele Domnului voi chema!

Deci se pomenește aici și acest dar: că strănepotul acestui bubos, pentru curăția lui, a ferecat cu aur un chivot de la sfîntul prestol al bisericii Pecersca.

Cuviosul Alipie a mai fost iarăși de un chip cu Hristos, care a tămăduit pe un orb din naștere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întîi ungîndu-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se zice trimis, tot astfel și acest cuvios, întîi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care obișnuit se spală preoții după împărtășire. Deci, în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă și de orbirea păcatelor, de a cărui grabnică tămăduire, toți cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult.

Deci, Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraților, luați aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Acest om mai înainte se robise vrăjmașului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă venise la Dumnezeu, deznădăjduit de mîntuirea sa, după sfatul vrăjmașului, necrezînd Domnului cel ce poate mîntui; pentru aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui. Pentru că Domnul a zis: Cereți, și vi se va da; dar nu așa cu îndoială, ci cu credință. Iar acum, cînd acela s-a întors și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultîndu-l eu și Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit. Auzind oamenii acestea, s-au închinat și s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu și pe cel ce l-a născut pe el. A slăvit pe Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie și pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care se zicea că într-adevăr este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră, ca pe Neeman Sirianul.

A mai fost încă și un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeași cetate a Kievului, care a zidit o biserică, și a voit să facă șapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint și scînduri pentru icoane la doi monahi, știutori ai Mînăstirii Pecersca, rugîndu-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Trecînd cîtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sînt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Lui Alipie îi trebuie mult argint”. Și iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind singuri fără de rușine, au vorbit cuvinte nedrepte asupra sfîntului, către omul acela, zicînd că: „Îi mai trebuie încă pe atît pe cît a luat”. Iar omul iubitor de Hristos, a dat a treia oară, zicînd: „Voiesc din mîinile lui numai rugăciune și binecuvîntare”. Dar fericitul Alipie nu știa nimic de ceea ce fac acei monahi.

După aceasta, omul iar a trimis, vrînd să știe cu adevărat dacă îi sînt icoanele zugrăvite sau nu. Monahii, nemaiștiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rînduri și acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos, a mers cu mulți tovarăși în Mînăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon, și i-a spus pricina mîhnirii sale. Chemînd pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dîndu-ți cît ai voit, iar tu, făgăduindu-te și luînd mult argint, nu-i zugrăvești icoanele, pe cînd uneori le faci în dar?”

Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, știi sfinția ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu știu despre ce-mi vorbești!” Egumenul iarăși a zis: „Ai luat trei prețuri pentru șapte icoane, și nici pînă acum nu le-ai zugrăvit”. Deci, spre mustrarea sfîntului, a trimis să aducă îndată scîndurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mînăstirească. Asemenea a poruncit să cheme și pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfîntului argintul. Deci, venind trimișii au adus icoanele zugrăvite cu meșteșug, punîndu-le înaintea egumenului și a celor ce erau cu el. Atunci toți s-au mirat și, înspăimîntîndu-se cu cutremur, au căzut cu fața la pămînt și s-au închinat acelor chipuri nefăcute de mînă al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților Săi.

Venind după aceasta și cei doi monahi care mințiseră împotriva lui Alipie, și neștiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfîntul, zicîndu-i: „Trei prețuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăvești”. Auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-a arătat icoanele, zicîndu-le: „Iată, icoanele s-au zugrăvit de Dumnezeu Însuși, Care mărturisește nerăutatea lui Alipie”.

Văzîndu-le ei s-au spăimîntat de această minune. Atunci egumenul, văzînd furtișagul și minciuna lor, i-a izgonit din mî-năstire, și au căzut din toate lucrurile lor. Însă nici așa nu și-au lăsat răutatea, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie și spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpînul lor nevrînd să ne dea plata, ne-am lipsit de tocmeală; și iată, a gîndit și a mințit că acele icoane s-au zugrăvit de Dumnezeu, și au îndreptățit pe Alipie”. Astfel a orbit poporul ce alerga la privirea icoanelor și la închinarea lor. Deși acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui, nici aprind făclia și o pun sub obroc, ci în sfeșnic ca să lumineze tuturor, – n-a tăinuit îmbunătățitele nevoințe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea a ajuns la domnul Vladimir Monomahul, adică despre minunea ce s-a făcut.

Această minune s-a adeverit însă și mai mult, pentru că, oarecînd, prin voința lui Dumnezeu, luînd foc toată cetatea Kievului, a ars și biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit acele șapte icoane întregi și nevătămate. Auzind voievodul de acest lucru, a mers singur să vadă minunea ce se făcuse. Văzînd icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredințare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, cel ce a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a preamărit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, care a făcut atîtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie, și, luînd una din acele icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dînsul. S-a întîmplat odinioară de a căzut și acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăși nevătămată, neavînd nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătățita viață a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mînă.

Acum să venim și la minunea ce se povestește de sfîrșitul sfîntului, anume, cum acest făcător de minuni și meșter zugrav a trecut de la această viață vremelnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugîndu-l s-o gătească de praznicul Adormirii. După cîteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit, și se apropia de sfîrșitul său; astfel că icoana era nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra și se mîhnea asupra sfîntului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ți spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi, adică icoana, la al său praznic va sta la locul ei”. Deci, omul, crezînd cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurîndu-se la casa sa. Apoi, venind iarăși la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și văzîndu-și icoana nezugrăvită și pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicîndu-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aș fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos și cinstit, dar acum, iată că m-ai rușinat”. Cuviosul a răspuns cu blîndețe: „O, fiule, n-am făcut aceasta din lenevire, însă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvînt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

Îndată după plecarea acelui om, a intrat un tînăr luminos la Cuviosul Alipie și a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpînul icoanei s-a supărat pe dînsul, a trimis alt zugrav. La început i se părea că acela este un om, dar graba și frumusețea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele și cu acelea zugrăvea; astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, lipsește ceva de aici sau am greșit în ceva?” Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ți-a ajutat să o zugrăvești cu așa frumoasă podoabă, și singur El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

Deci, stăpînul icoanei, de mare mîhnire, toată noaptea a petrecut-o fără somn, că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic și păcătos de un dar ca acesta. Sculîndu-se, s-a dus la biserică să plîngă a sa greșeală; dar, deschizînd ușa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte mult. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, arătîndu-se puțin și privind, a cunoscut că este icoana lui, și de aceea, fiind în cutremur și spaimă mare, și-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergînd, a deșteptat pe casnicii săi, și îndată au mers cu bucurie în biserică după dînsul, cu lumînări și cu tămîieri.

Văzînd ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu fețele la pămînt, i s-au închinat ei și au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen și a început a-i spune și lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Apoi au mers împreună la Cuviosul Alipie și l-au văzut pe el ducîndu-se din lumea aceasta. Însă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum și de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?” Iar spunîndu-le lor toate cele ce a văzut, a zis: „Îngerul a zugrăvit-o și iată-l și acum stă de față, vrînd să mă ia pe mine”. Acestea zicîndu-le, și-a dat sufletul său în mîinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Frații, îngrijindu-i trupul, l-au pus în biserică, și făcînd deasupra lui cîntarea cea obișnuită, l-au pus în peștera Cuviosului Antonie.

Astfel, acest sfînt zugrav și făcător de minuni, a împodobit cerul și pămîntul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătățit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul și asemănarea noastră. Asemenea și a chipului Ipostasului său, lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul, împreună cu a Sfîntului Duh, Care s-a coborît în chipul limbilor de foc, prin Care, deoființă fiind, să ne fie și nouă, ca, împreună cu părintele nostru Alipie, să-l lăudăm în vecii vecilor. Amin.

Notă – În această zi mai facem pomenirea sfinților mucenici Straton, Filip, Evtihian și Kiprian, care în Nicomidia au fost aruncați fiarelor spre mîncare, pentru Hristos, dar ele nu s-au atins de dînșii. Ei s-au sfîrșit aruncîndu-se în foc.

În Prolog sînt puși în această zi și sfinții mucenici Pavel și Iuliana. Pomenirea acestora a fost pus în ziua de 4 martie. Tot acolo este pus pe larg și pătimirea lor; deci cel ce va voi să știe mai mult, să citească despre această zi.

Tot în Prolog mai sînt puși în această zi și sfinții mucenici Tirst și Levchie, cu soțiile lor. Aceștia se pare că sînt aceia de la 14 decembrie; acolo găsiți ceva despre pătimirea lor pe larg.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Patroclu

Pe vremea împărăției lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creștinilor din Galia, precum și de prin alte părți, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El viețuia înaintea cetății, în casa care îi rămăsese de la părinții săi, având bogății și averi multe, slujind ziua și noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui și păzind creștineasca credință. Deci, fiind învățat bine la înțelegerea cărților, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieștilor Scripturi și în toate ceasurile își pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, și anume în ceasul al doisprezecelea, săvârșind mai întâi, înaintea mâncării, multe laude și rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogățiile pe care le avea, el le împărțea la săracii care aveau trebuință, la văduve și la orfani, dar mai vârtos la creștinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învățătorul acela le împarte comori cerești, pentru că nu-și ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; și se înstrăina de toate desfătările lumești, așteptând împărăția lui Dumnezeu.

Astfel acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri și rugăciuni și viețuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor și darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos și tămăduia toate bolile întru oameni.

În acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creștinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia și, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă și să-l aducă la dânsul. Si, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînțelegerea ta, că cinstești credința cea deșartă și te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numești? ” Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credință ești și cărui Dumnezeu te închini?” Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu și adevărat, Care viețuiește în ceruri, Care privește pe cei smeriți și Care le știe pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta și închină-te zeilor noștri, căci vei avea de la noi cinste și bogăție, iar numele tău va fi slăvit”. Sfântul a răspuns: „Eu nu știu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele văzute și nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăiești” Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de accea nu credeți, pentru că adevărul este urât minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfântul a răspuns: „Eu aduc jertfă de laudă și pe mine însunłi întnł jertfă Dułnnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt”. Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroșite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanț de fier înroșit în foc și să-l arunce în temniță până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău”. Si iarăși: „Mă voi bucura și mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, șezând înaintea poporului la divanul cel din priveliște, a poruncit să scoată pe mucenic din temniță și să-l pună înaintea judecății sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte și jertfește zeilor! ”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veșnică și nu părăsește pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; iar de voiești să ai ceva din vistieriile mele, îți voi da ție, pentru că te văd că ești sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numești pe mine că sunt sărac, când sunt împărat și am bogății fără de număr? ” Sfântul a răspuns: „Ai bogății pământești pieritoare, dar ești sărac, neavându-te nici pe tine însuți, căci sfânta credință cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăști pe mine și nu pot ca să-ți fiu ție milostiv”  Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinerețe; și amar va fi ție, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujești; acolo vei vedea chinurile cele veșnice ce te așteaptă pe tine! „

A zis împăratul: „Eu nu știu cele ce zici, ci știu numai că tu ești în mâinile mele și nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele”. Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poți să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el și Care ne-a zis și nouă, robilor Săi: Nu vă temeli de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeli mai ales de Acela Care poate ca și sufletul și trupul sô-l piardă în gheena focului”. Împăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noștri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, și pe tine, vrăjmașul și hulitorul lor, te lasă până acum să trăiești?” Grăit-a sfântul: „Știi cine sunt zeii voștri? ” Aurelian a răspuns: „Zeii noștri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare și Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinții noștri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, știm că a fost un om necurat, prea desfrânat, răpitor și scornitor de toate răutățile. El semăna învrăjbiri și zavistie între oameni, făcea ucideri și jefuia cele străine; și a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voștri, cine nu știe că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiți cu necredința, care cinstesc cele deșarte și mincinoase!”

Împăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci cuvântul cel mai de pe urmă îți spun ție: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia și Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preanecurat, tu ești asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel ești și tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei și ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai și mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poți să-l vatămi”. Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare și îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostașilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări și de fiare.

Si luând ostașii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmașilor Tăi, și să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise și pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, și, despărțindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Așa să-mi poruncești și mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele meu pentru Tine și trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mântuiește-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăvește-mă de cei ce prigonesc”.

Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostașilor care îl duceau pe el și au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Și era râul acela mare și adânc, și încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzește sufletele cuvioșilor Săi și îi izbăvește pe ei din mâna păcătosului. Iar ostașii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau și se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit și să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!” Iar alții ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noștri!”

Astfel cercetând ei mult și neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului și, auzind cearta și mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creștin, pe care voi îl căutați, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu fața în jos și rugându-se către Dumnezeul său”. Iar ei, având picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea și, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaș a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat ești vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăși ești în mâinile noastre și de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voiești să fii viu”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necurați, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostașii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deșartă! O, ce necredință a înșelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Și neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis și toate s-au tăcut. Acela a poruncit și s-au zidit toate cele ce sunt văzute și cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Și-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare și din veșnica moarte. Si, înviind a treia zi din morți, S-a înălțat la cer, ucenicii privindu-L, și le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Îl făgăduise. Și precum Sfântul Duh a învățat prin gurile apostolilor, tot așa se cuvine a crede; pentru că învățătura Aceluia este dreaptă și adevărată. Iar cel ce nu va crede învățătura Aceluia, nu va vedea viața veșnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creștinii, credem cu neîndoire și așteptăm să câștigăm viața veșnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul și murim cu osârdie, știind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toți cei ce se închină diavolilor, ca și voi, cu diavolii împreună vor fi afundați în focul gheenei! ”

Sfântul grăind acestea, ostașii mai mult s-au pornit spre mânie și, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu știi că mor pentru numele Tău cel preasfânt!” Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostașii luând capul lui, l-au aruncat departe de trup și s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind și ei creștini, au văzut sfârșitul mucenicului și au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostașilor, au luat cu mare frică trupul și capul mucenicului, temându-se să nu fie prinși de păgâni, și l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al acelei cetăți, cel cu numele Evsevie.

Și sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie și, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeași noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi cu liniște și nu cu multe lumânări, pentru că se temeau de păgâni. Așa s-a sfârșit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărățind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Straton, Filip, Evtihian și Ciprian

Acești sfinți mucenici aflându-se în Nicomidia, într-adins se duceau la priveliște, de învățau poporul ce se strângea acolo și-i scoteau din închinarea la idoli, și-i aduceau la credința lui Hristos. Odată, văzând domnitorul priveliștea fără de oameni, și aflând că sfinții mucenici învață poporul să părăsească viața de veselie și că trăiesc altă viață nouă, călcând obiceiurile lor cele părintești, a poruncit de au adus pe sfinți înaintea lui cu grabă. Aceștia stând de față și mărturisind că ei țin credința în Hristos, și că nu vor înceta a învăța pe alții, au fost aduși la priveliște și dați la fiare sălbatice. Și fiind păziți nevătămați de ele au fost chinuiți în alte multe feluri. În cele din urmă băgându-i în foc, au luptat lupta cea bună pentru Hristos, și biruind au luat cununa.

Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Sven („Svenskaya”)

Icoana Maicii Domnului din Sven, numită și „Svenskaya”, a fost pictată de Sfântul Alipie, iconarul Peșterilor (17 august).

În icoană, Maica Domnului este reprezentată șezând pe tron, ținând Pruncul Sfânt pe genunchi. Sfântul Teodosie se află în partea dreaptă a tronului, iar Sfântul Antonie al Peșterilor în partea stângă. Până în anul 1288 icoana a stat la Lavra Peșterilor din Kiev, unde a fost preamărită prin minuni. În 1288 a fost transferată la Mănăstirea Sven din Briansk, care are hramul Adormirea Maicii Domnului.

Prințul Roman Mihailovici de Cernigov, fiind în Briansk, a orbit. Auzind despre minunile făcute de icoana Sfântului Alipie, prințul a trimis un mesager la mănăstire, solicitând ca icoana să-i fie trimisă la Briansk. Călugării au trimis un preot cu icoana pe râul Desna. În timpul călătoriei, au înnoptat pe malul drept al râului Sven. După trecerea nopții, călătorii au mers la barcă, să se închine în fața icoanei, dar nu au găsit-o acolo. Atunci au văzut-o atârnând printre ramurile unui stejar, pe un deal de pe malul opus. Vestea aceasta a ajuns la prințul Roman, care a fost adus la icoană pe jos de către însoțitorii săi.

Prințul s-a rugat cu râvnă în fața icoanei și a promis să construiască o mănăstire pe acel loc, donându-i tot ținutul ce se vedea de pe acel deal. După rugăciune, prințul și-a recăpătat vederea. Prima dată a văzut cărarea, apoi obiectele din apropiere și, în cele din urmă, toate împrejurimile.

După ce a făcut un altar pentru icoană, prințul a săvârșit un paraclis, iar apoi au pus piatra de temelie pentru o biserică de lemn în cinstea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Copacul în care icoana s-a odihnit a fost tăiat și folosit ca lemn pentru alte icoane.

Icoana Maicii Domnului din Sven are două sărbători: 3 mai, a doua zi de la moartea Sfântului Teodosie al Peșterilor, și 17 august, ziua de pomenire a Cuviosului Alipie, iconarul Peșterilor, care a zugrăvit-o. Cinstirea de pe 17 august a fost stabilită în 1815, în semn de recunoștință pentru eliberarea celor din Briansk de invazia trupelor lui Napoleon în 1812.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.