Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 18 august: Sfinții Mucenici Flor și Lavru; Sfântul Cuvios Ioan, starețul Mănăstirii de la Rila; Sfântul Sfințit Mucenic Emilian episcopul și cei împreună cu dânsul; Sfinții Mucenici Ermi, Serapion și Polien și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” – vindecătoarea de cancer. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a optsprezecea pomenim pe Sfinții Mucenici Flor și Lavru
Sfinții Mucenici Flor și Lavru au fost frați după trup și după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet și Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Și erau cu meșteșugul săpători în piatră, sub niște sfinți bărbați învățători, anume Proclu și Maxim, de la care s-au învățat nu numai meșteșugul, ci și viața cea plăcută lui Dumnezeu a credinței creștine. Și mai întâi învățătorii lor au fost uciși pentru Hristos, apoi și ei, după învățătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moștenitori ai cununii mucenicești, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Inceputul pătimirii lor a fost din niște pricini ca acestea:
Un oarecare stăpânitor al altei țări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită niște ziditori de piatră iscusiți, ca să zidească zeilor celor elinești o frumoasă capiște de piatră. Iar de vreme ce acești sfinți erau mult mai iscusiți decât alții în lucrul acela, Flor și Lavru au fost trimiși de ighemon la stăpânitorul acela. Și zidind ei capiștea după porunca aceluia, prețul pentru osteneală l-au împărțit săracilor, învățându-i pe ei sfânta credință cea în Hristos, iar ei înșiși petreceau în postiri, rugăciuni și osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârșeau lucrul lor, primind puțină hrană, iar pe cei săraci și flămânzi îi hrăneau din destul.
Dar nu numai pe săracii aceia, ci și pe un popă elinesc l-au adus la credința lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind și, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucățică, a lovit pe tânăr în ochi și, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, și văzând fața copilului însângerată și ochiul sărit, și-a rupt hainele de jale și a început a ocări pe sfinții lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânșii, dar a fost oprit de alții care au fost acolo și care spuneau nevinovăția lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta și se uita fără să se păzească. Iar sfinții plăcuți lui Dumnezeu, Flor și Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului și au să-l facă să vadă ca întâi.
Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor și au început a-l învăța pe el cunoștința adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui”. Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi așa precum a fost întâi, voi crede și mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduiește pe cei bolnavi și luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc și pe cei sănătoși”.
Și tânărul acela a povestit sfinților acest lucru: „Este între popii noștri un popă, anume Erm. Pe acela cu câțiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiștea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că așa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mișcând-o din încheietură cu o funie de argint, alți popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Și când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o țineau și, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată fața lui, până la oase, iar dinții lui se văd până astăzi de departe, și nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporește aceluia”. Acel tânăr după ce a spus aceasta, Flor și Lavru s-au sculat și au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea și luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci și a ochilor sufletești ai acelui tânăr. Și după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârșit și vedea bine ca și mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci și tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.
După aceasta, în puține zile, sfinții lucrători Flor și Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârșit capiștea pe care o zideau și nu au lăsat-o ca locuință idolilor, ci au sfințit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de frați săraci și au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cerești celei negrăite și a umplut locașul acela de strălucire minunată. Iar după săvârșirea laudei celei de toată noaptea, toți au mers în locașul care era aproape și în care erau pregătiți idolii pentru noul locaș. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i și sfărâmându-i în bucăți mici.
De toate acestea înștiințându-se boierul, a prins pe Sfinții Flor și Lavru și pe toți cei împreună cu dânșii, între care era și Memertin cu fiul său. Astfel pe toți cei ce erau cu sfinții i-a osândit la ardere, iar pe Sfinții Flor și Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânșii și aflân-du-i nemișcați în credința creștinească, i-a aruncat într-un puț adânc și i-a astupat cu pământ. Iar după mulți ani, s-au găsit sfintele lor moaște, izvorând tămăduiri de toate bolile, și au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan, starețul Mănăstirii de la Rila
Sfântul Ioan de la Rila, marele ascet spiritual al Bisericii Ortodoxe Bulgare și din-Rai-păzitor al poporului bulgar, s-a născut în anul 876 în satul Skrino în ținutul Sredets (astăzi Sofia).
După ce și-a pierdut părinții, băiatul a devenit văcar pentru a se ține departe de lume. Odată stăpânul l-a bătut pentru că îi pierduse o vacă cu vițelul ei. Băiatul a plâns îndelung și s-a rugat, ca Dumnezeu să-l ajute. Când a găsit vaca și cu vițelul și a vrut să se întoarcă acasă cu ele, apă curgea mare și cu putere în râul Struma, pe care trebuia să-l treacă. Tânărul văcar s-a rugat, și-a pus cămașa lui zdrențuită pe apă, făcu deasupra ei semnul crucii, luă vițelul în brațe și merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, până pe celălalt mal al râului unde se află vaca.
Stăpânul, ascuns în pădure, se înspăimântă când văzu această minune. Recompensa cu generozitate pe tânăr, apoi îl alungă de la casa lui. Împărțind de pomană lucrurile sale, băiatul își părăsi satul. Nu se știe când, nici unde, sfântul a fost tuns monah.
La început și-a continuat asceza pe un deal înalt și arid, mâncând doar plante sălbatice. Adăpostul îi era un tufăriș. După puțină vreme tâlharii au venit peste el noaptea, l-au bătut și l-au scos afară de acolo. Și-a găsit apoi o peșteră adâncă și s-a instalat în ea. Peste puțină vreme, nepotul său, Sfântul Luca, s-a instalat și el acolo.
Locul era lipsit de lume, astfel încât Sfântul Ioan a crezut la început apariția lui Luca drept o înșelăciune diavolească, dar aflând că tânărul își caută mântuirea sufletului său, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multă vreme însă au viețuit ei împreună. Fratele sfântului Ioan i-a găsit pe asceți și cu forța și-a luat înapoi fiul. În drum spre casa tânărul a murit din cauza unei mușcături de șarpe. Fratele s-a căit și a cerut iertare călugărului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormântul tânărului cel drept ; acolo era locul său de odihnă preferat.
Sfântul Ioan a petrecut doisprezece ani în peștera pustie, apoi s-a dus în sălbăticia Rilei și s-a instalat în scorbură unui copac. Postea și se rugă mult, plângea neîncetat și mânca doar iarba. Văzând o asemenea nevoință, Dumnezeu a făcut să crească fasole, din care sfântul a mâncat multă vreme. Fasolea și faptele sale bune l-au făcut cunoscut oamenilor.
Odată o turmă de oi speriate alerga de-a lungul potecilor abrupte și prăpăstioase, și nu s-a oprit până la locul în care viețuia călugărul. Ciobanii, urmărindu-și turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a întâmpinat prietenește : „Voi veniți aici înfometați. Luați niște fasole de la mine și mâncați”. Toți mâncară și s-au îndestulat. Unul dintre ei a luat mai multă fasole ca să aibă provizii. În drum spre casă le-a oferit tovarășilor săi, dar nu era nici o boabă în păstăile șterpelite. Ciobanii se întoarseră cu căință iar bătrânul stătea drept, spunându-le zâmbind : „Vedeți, copiilor, aceste fructe sunt lăsate de la Dumnezeu ca hrană în sălbăticie”.
De-atunci ei începură să aducă la călugăr pe bolnavi și pe cei tulburați de duhuri necurate, pe care el îi vindecă prin rugăciune. Ca să nu cadă pradă faimei printre oameni, călugărul părăsi scorbură lui dragă și se instală pe un pisc înalt și stâncos dificil de acces, unde a sălășluit timp de șapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns până la regele bulgar Petru (927-969), care voia să îl întâlnească. Sfântul Ioan îi scrise o scrisoare, refuzând o astfel de întâlnire lipsită de smerenie.
Mai târziu Sfântul Ioan acceptă sub călăuzirea lui călugări, care construiră o mănăstire cu o biserică în peștera în care Sfântul Ioan trăise mai înainte. Cu chibzuință își îndrumă turma și muri la 18 august 946, la vârsta de 70 de ani.
Cu cinci ani înainte de a-și da sfârșitul a scris cu mâna sa: „Un Testament pentru Discipoli”, una din cele mai rafinate creații ale literaturi bulgare vechi. Viața sfântă a ascetului și extraordinarele binecuvântări de la Dumnezeu prin rugăciunile sale fură o frumoasă predică a Credinței Creștine pe pământul nou creștinat al Bulgariei. În vremurile grele de luptă ale Bulgariei cu Bizanțul, sub regele bulgăr din vest Samuel (976-1014), Sfântul Ioan se arată discipolilor săi, ordonându-le să îi transfere moaștele la Sredets (Sofia), unde Patriarhul bulgar Damian ( 927-972) se ascundea. Se bănuiește că transferul moaștelor a avut loc în anul 980.
Puțin mai târziu, mâna dreaptă a Sfântului Ioan de la Rila a fost dusă în Rusia (probabil în orașul Rila, unde o biserică a fost construită în numele Sfântului Ioan de la Rila, cu o capelă dedicată martirilor Florus și Laurus, în ziua prăznuirii lor, 18 august, în care el a murit).
Numele Sfântului Ioan a fost cunoscut și iubit de poporul rus încă din vechime. Date despre moartea sfântului s-au păstrat mai ales în surse rusești (Menaion pentru luna august în secolul XII, în Cronica Mazurinsk).
În anul 1187, după ce a împodobit racla, a trimis înapoi sfintele moaște cu mari onoruri. La 19 octombrie 1238 moaștele Sfântului Ioan au fost transferate în mod solemn în noua capitală, Trnovo, și depuse într-o biserică consacrată sfântului. La 1 iulie 1469 sfintele moaște ale Sfântului Ioan de la Rila au revenit în mănăstirea de la Rila, unde se odihnesc și astăzi, aducând ajutor plin de har ceresc tuturor credincioșilor.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Emilian episcopul și cei împreună cu dânsul
Sfântul Emilian s-a născut în Armenia, din părinți creștini, de neam bun și bogați. El a fost dat de ei la învățătura cărții la un sfințit monah Ilarion, bărbat îmbunătățit. Și învățând el bine înțelegerea cărții și venind în vârsta cea desăvârșită, trăia în întreaga înțelepciune cu dumnezeiască și sfântă plăcere, în postire și în rugăciuni, silindu-se în citirea cărților și păzindu-și fără de prihană curăția sa cea feciorească. Și s-a auzit în Armenia că păgânii împărați ai Romei, Dioclețian și Maximian, au ridicat în Europa prigonire mare împotriva creștinilor. Deci Sfântul Emilian s-a aprins cu mare râvnă după dreapta credință și, arzând cu dragoste spre Hristos și dorind să moară pentru El, a gândit să se ducă în părțile acelea, ca să propovăduiască acolo celor necredincioși numele lui Hristos și să-și pună sufletul pentru Domnul său.
El avea doi frați, Dionisie și Ermip, și pe aceia i-a adus la scopul său, cu îndemnări insuflate de Dumnezeu. Deci, sfătuindu-se ei după ce acum părinții lor se duseră către Domnul -, și-au lăsat pentru dragostea lui Hristos casa, patria, moștenirile și toate bunătățile acestei lumi, și au trecut din Asia în Europa. Ei au luat cu dânșii și pe învățătorul lor – pe sfințitul monah Ilarion — și au mers în Italia, în cetatea ce se numea Spolition.
Acolo, între cei necredincioși, aflând pe mulți creștłnł cu dreaptă credință și cu plăcere dumnezeiască, au început a viețui cu dânșii. Fericitul Etnilian era la toți pildă de sfințenie, pentru că ziua și noaptea se îndeletnicea în rugăciuni și în învățătura cuvintelor lui Dumnezeu. Iar după câtăva vreme, murind episcopul din cetatea ce se numea Trevia, oamenii acelei cetăți, câți erau creștini, între închinătorii de idoli, trăind ca grâul între neghine și precum crinul între spini, au auzit de viața și de înțelepciunea Sfântului Emilian; deci l-au ales pe el episcop al lor, pentru că deși era tânăr, dar covârșea pe cei bătrâni cu înțelepciunea și cu faptele. Si luându-l pe el, l-au dus la Roma, la preasfințitul papă Marchelian, pentru hirotonie. Deci Sfântul Emilian luând de la papa arhierească sfințenie, a mers în Trevia, cetatea scaunului său episcopal, cu învățătorul Ilarion și cu cei doi frați, Dionisie și Ermip. Și luând el păstoria, o ocârmuia bine, conducând turma lui Hristos cu fapta și cu cuvântul. Si pe mulți din cei necredincioși îi aducea la sfânta credință, dând cu minuni tămăduiri de neputințe și tămăduind trupurile și sufletele omenești cu darul lui Hristos.
Pe atunci era în țările acelea un ighemon cumplit cu năravul, cu numele Maximian. El era pus de împărații cei păgâni peste Etruria și Umbria. Auzind acela de Emilian, episcopul creștinesc, cum că întoarce pe mulți de la slujba idolească la Hristos și face jertfirile idolești deșarte, s-a dus îndată la Trevia și, prinzând pe arhiereul lui Dumnezeu, l-a adus înaintea judecății sale. Acela a zis către dânsul: „Ce aud de tine, Emiliane? Pentru ce voiești cu nebunia ta să te dai de bună voie la moarte, căci cumplit te vei chinui și la amară moarte vei fi dat, de nu te vei închina zeilor noștri? ” Iar Sfântul Emilian a răspuns cu toată îndrăzneala: „Nu mă voi închina diavolilor – pentru că toți zeii păgânilor sunt draci, precum zic sfintele cărți – și cel ce se închină lor, acela va moșteni iadul cu veșnicele lui chinuri”
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe sfânt fără cruțare. Apoi, după bătaie, batjocorindu-l cu cuvinte urâte, hulea pe Hristos Dumnezeu, zicând că Dumnezeul creștinilor nu are nici o putere, iar zeii pe care îi cinstește el sunt atotputernici. Iar Emilian, arhiereul lui Dumnezeu, a zis către dânsul: „Cercetează, dacă voiești, și vezi a cui este puterea mai mare, a lui Hristos sau a zeilor tăi? Poruncește să aducă aici pe un slăbănog oarecare sau pe orice om cuprins de boală, și poruncește popilor voștri să se roage către zei pentru tămăduirea celui bolnav, și după aceea mă voi ruga și eu către Dumnezeul meu. Deci cu puterea cărui Dumnezeu se va scula bolnavul sănătos, acel Dumnezeu să se mărturisească de toți ca adevărat și toți să se închine lui”
Ighemonului i-a plăcut acest cuvânt al lui Emilian și îndată a trimis să caute pe un om bolnav. Si au adus pe un bărbat oarecare, slăbănog, de multă vreme zăcând în pat și care avea toate mădularele nelucrătoare cu totul. Și s-a adunat mulțime de popor la priveliștea aceea, voind să vadă minunea care era să fie. Si mai întâi au început popii idolești, după porunca ighemonului, a se ruga către zeii lor și a chema pe Apolon, pe Die, pe Mercurie și pe ceilalți zei ai lor deșerți și mincinoși, ca să tămăduiască pe cel slăbănog. Si s-au rugat multă vreme, dar n-au sporit nimic; iar sfântul sta și privea la dânșii, râzând de ei și de zeii lor.
Apoi ighemonul a poruncit popilor săi să înceteze cu rugăciunea și a zis către Emilian, episcopul creștinesc: „De acum roagă-te tu către Dumnezeul tău, dacă aștepți să câștigi ceva de la dânsul”. Iar arhiereul, plecându-și genunchii la rugăciune, înălțându-și mâinile la cer și ridicându-și ochii, a început a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea mea, și strigarea mea să vină la Tine. Nu întoarce fața ta de la mine, în orice zi te voi chema, auzi-mă. Doamne, arată tuturor care stau aici că Tu ești Unul adevăratul Dumnezeu și mântuiește pe cei ce cred în Tine”. Astfel rugându-se arhiereul, s-a apropiat de cel slăbănog și, luându-l de mână, i-a zis: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și fii sănătos!” Si îndată s-a sculat slăbănogul sănătos cu tot trupul și umbla înaintea tuturor, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu. Apoi, arătându-se tuturor că s-a tămăduit desăvârșit, s-a dus la casa sa cu bucurie.
Această minune a făcut pe toți care priveau să se minuneze, și mulți au crezut în Hristos. Chiar și ighemonul începuse a se pleca cu gândul către credință, dar popii cei necurați îl sfătuiau să nu creadă, zicând că Emilian n-a făcut acea minune cu putere dumnezeiască, ci cu meșteșug vrăjitoresc; deci strigau ighemonului: „Pierde pe vrăjitorul acesta de pe pământ, ca să nu strice cinstirea zeilor noștri”.
Iar ighemonul, ascultând pe popii cei necurați și crezând mai mult cuvintelor lor mincinoase decât puterii văzute a lui Dumnezeu, iarăși a început să silească pe Sfântul Emilian spre închinarea către idoli, zicându-i: „Jertfește zeilor, căci știi că mulți din cei ce n-au ascultat sfatul meu zilele trecute, au fost pierduți cu cumplite chinuri”. Sfântul a răspuns: „Cei ce n-au jertfit necuraților tăi zei și au voit să moară pentru Hristos, acum se îndulcesc cu dânsul de veșnicele bunătăți”. Ighemonul a zis: „Să nu-mi pomenești mai mult de numele lui Hristos, ci caută de-ți cruță tinerețile tale, pentru că îți sunt gătite chinuri mari”. Sfântul a răspuns: „Sunt robul lui Hristos și nu voi tăcea mărturisind și preamărind numele lui Iisus Hristos. Pentru dânsul sunt gata a suteri toate chinurile și chiar moartea”
Atunci ighełnonul a poruncit să spânzure pe sfânt la chinuire și să-i ardă trupul cu lułnânări aprinse. Iar mucenicul, răbdând cu mare bărbăție. se ruga către Domnul să-l întărească în pătimire; deci, i s-a arătat Donłnul llristos, zicându-i: „Emiliane, nu te teme, că eu sunt cu tine”. Atunci îndată s-au stins lumânările și s-au strâmbat mâinile celor ce ardeau. Iar ighemonul, văzând aceea, a poruncit să ia pe mucenic de la chinuire și a zis către dânsul: „Cu ce meșteșug faci acestea, că ai stins lumânările și ai strâmbat mâinile slujitorilor? Dar am asupra ta chinuri mai mari, pe care nu vei putea să le biruiești”. Mucenicul a răspuns: „Meșteșugul meu este Hristos, și chiar de vei pune chinuri mai mari peste mine, El îmi va da răbdare mai mare și mai mare putere va arăta în mine”.
Deci ighemonul a poruncit să fiarbă o căldare cu plumb și să pună pe mucenic într-însa. Dar Hristos s-a arătat iar robului Său și, luându-l de mână, a intrat cu dânsul în căldare. Atunci îndată s-a stins focul, căldarea s-a spart și plumbul s-a vărsat, iar sfântul a rămas nevătămat. Si s-au mirat ighemonul și cei care erau cu dânsul de această minune, însă nu voiau a cunoaște puterea lui Dumnezeu. După aceea a poruncit să-i lege o piatră mare de grumaji, să-l arunce și să-l înece în râul Clitumpa, care era aproape de cetate. Dar și acolo Hristos s-a arătat Sfântului Emilian și, luându-l de mână, precum a luat odinioară pe Apostolul Petru, l-a scos din adâncul apei și l-a pus pe mal. Deci ostașii l-au prins din nou și l-au dus la ighemon, spunându-i minunea care se făcuse.
După aceasta, ighemonul l-a dat spre mâncarea fiarelor, dar nici acelea n-au vătămat pe arhiereul lui Dumnezeu, pentru că Însuși Domnul era acolo, arătându-se plăcutului Său și zicându-i: „Îndrăznește, Emiliane, bunul și credinciosul Meu rob”. Deci fiarele se îmblânziseră, astfel că leii și leoparzii s-au făcut ca niște miei, și unii din ei îi lingeau picioarele, iar alții, mâinile. Iar poporul, văzând niște minuni ca acestea, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Să se lase în libertate robul Lui!” Si au crezut în Hristos în ziua aceea o mie de suflete. Iar ighemonul, umplându-se de mare mânie asupra poporului, a scos asupra lor ostași înarmați și a poruncit să ucidă pe toți cei care proslăveau pe Hristos. Atunci au fost uciși o mie din cei ce crezuseră, bărbați și femei de toată vârsta. Apoi ighemonul, de mânie, a poruncit să ucidă și fiarele care n-au vătămat pe mucenic. Iar Sfântul Emilian, văzând uciderea fiarelor, a strigat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar și fiarele mor pentru tine!” Deci chinuitorul, neștiind ce să mai facă ucenicului, l-a aruncat în temniță.
În vremea aceea, după sfatul slujitorilor săi, a pregătit o roată de chinuire, plină cu mulți dinți de fier ascuțiți. Apoi, scoțându-l din temniță pe mucenic și legându-l de roata aceea, vroiau să o lase de sus; dar, îndată arătându-se Domnul, sfântul a fost dezlegat de pe roată și luat, iar roata cea învârtită a omorât pe mulți necredincioși. Deci temnița iarăși a primit pe mucenic.
Iar ighemonul, înștiințându-se de acei doi frați ai lui Emilian — Dionisie și Ermip — și de Ilarion, dascălul lor, a trimis ostași ca să-i caute pe ei, căci ei se ascunseseră de frică. Si găsindu-i pe ei și aducându-i, i-a aruncat în temniță la Emilian. Deci Emilian s-a bucurat foarte, văzând pe dascăl și pe frații săi, și toți s-au bucurgt împreună, că s-au învrednicit a pătimi pentru numele lui Hristos. In acea noapte s-a făcut descoperire de la Dumnezeu, fericitului stareț Ilarion, că degrab vor primi cununa mucenicească. Si puțin după aceea, Dionisie și Ermip au fost scoși la judecată cu bătrânul Ilarion. Iar după ce ighemonul i-a silit să se închine la idoli și i-a îngrozit cu chinurile, li s-a arătat lor Domnul Hristos, întărindu-i pe ei. Și s-a făcut cutremur de pământ și au căzut idolii din locurile lor și s-au sfărâmat ca praful. Deci mucenicii au fost chinuiți cumplit din porunca ighemonului, iar la sfârșit, tăindu-li-se capetele, au luat de la Domnul cununile cele făgăduite.
Iar a doua zi, ighemonul scoțând la judecată pe Emilian, i-a zis: „Frații tăi și dascălul tău s-au lepădat de Hristos și au fost trimiși de mine în altă cetate, ca acolo să-și ia cinstea”. Iar sfântul, știind din dumnezeiasca descoperire despre pătimirea sfinților, a zis către ighemon: „Minți, chinuitorule. Ei nu s-au lepădat de Hristos, ci sufletele lor le-au pus pentru El; și tu adeverești când zici aceasta, că i-ai trimis pe dânșii în altă cetate, căci, prin uciderea lor, i-ai trimis pe dânșii în cetatea cea cerească, ca să-și ia cinstea de la Împăratul slavei, Hristos, pentru care au pătimit”. Deci, umplându-se de mânie, ighemonul a osândit pe Sfântul Emilian ca să fie tăiat de sabie. Si a fost scos la moarte afară din cetate, ca la o stadie depărtare, la locul ce se zicea al lui Carpian, urmându-i lui popor mult. Iar mucenicul cânta, slăvind pe Dumnezeu, și se ruga pentru popor.
Si când călăul a lovit cu sabia în grumajii sfântului, sabia s-a îndoit ca ceara, iar pe grumaji nu s-a făcut nici o rană. Atunci ostașii căzând la picioarele sfântului, își cereau iertare, mărturisind că Unul Hristos este adevăratul Dumnezeu. Si se rugau mucenicului, ca să se roage pentru ei lui Hristos Dumnezeu. Iar când mucenicul plecându-și genunchii, a început a se ruga nu numai pentru dânșii, ci și pentru toți, atunci s-a făcut un glas din cer către dânsul, adeverindu-i că rugăciunea lui este primită, chemându-l pe el la cele de sus. Iar sfântul mucenic, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie și, deși dorea ca să se dezlege degrabă din trup și să viețuiască cu Hristos, dar nu dorea ca să se dezlege prin moarte de rând, ci prin sfârșit mucenicesc. Deci s-a rugat lui Dumnezeu ca să-l lase să se sfârșească prin sabie. Atunci a venit un alt călău care i-a tăiat cinstitul lui cap; și astfel s-a încununat cu mucenicia Sfântul Emilian episcopul. Iar din rănile lui a curs lapte în loc de sânge și mulți din cei necredincioși, văzând niște minuni ca acestea, au crezut în Hristos.
Apoi, învelind cinstitul lui cap și trup cu pânze curate și cu aromate, l-au îngropat în același loc. Și când a încetat prigonirea, moaștele lui le-au mutat în cetate cu multă cinste și le-au pus la un loc sfințit, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Căruia și de la noi să-I fie slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Ermi, Serapion și Polien
Acești sfinți erau din Roma, și fiind pârâți de cei necredincioși că cred în Hristos și nu se închină la idolii, au fost duși înaintea eparhului Romei. Și mărturisind cu îndrăzneală credință în Hristos, întâi au fost băgați la închisoare într-o temniță întunecoasă și plină de necurații. După aceea fiind scoși de acolo, și neprimind a jertfi la idoli, au fost chinuiți în multe feluri. Și așa și-au dat sufletele la Dumnezeu.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” – vindecătoarea de cancer
Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:
Într-o zi, un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheron Iosif a văzut deodată că fața Maicii Domnului strălucește. În același moment, o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce și-a revenit, a mărturisit cu lacrimi părinților că era necredincios, disprețuind poruncile lui Dumnezeu și se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenția miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-și schimbe viața și să devină un bun credincios.
Această icoană are de la Dumnezeu și harul deosebit de a vindeca înfricoșătoarea boală a cancerului. Sunt cunoscute foarte multe cazuri de canceroși vindecați recent, după citirea acatistului sau a paraclisului Maicii Domnului „Pantanassa”.
De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia, după ce au fost duse – la cererea Patriarhului Moscovei – trei copii ale icoanei „Pantanassa”: una la biserica Tuturor Sfinților din Krasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Față a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam.
Câteva icoane ale Maicii Domnului „Pantanassa” vindecătoare de cancer – copii după original – pot fi găsite spre închinare și în România: la Biserica Rusă din București, la Mănăstirea Oașa din județul Alba și la Mănăstirea Șinca Nouă din județul Brașov.
De asemenea, parohia ortodoxă română „Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Mucenic Alban” din Luton, Marea Britanie, a primit în primăvara anului 2014, ca binecuvântare, o copie a icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” de la Mănăstirea Vatoped.
Așadar, să alergăm cu credință la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului și aghiasmă și citind în fața icoanei acatistul sau paraclisul Maicii Domnului.
La Mănăstirea Vatoped, icoana Maicii Domnului „Pantanassa” este sărbătorită pe 15 Octombrie, în timp ce la Metocul „Sfântul Nicolae” din Porto Lagos prăznuirea se face pe 11 septembrie.
În Rusia, icoana este sărbătorită pe 18 August.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.