Sfinții zilei – Sinaxar 18 iulie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 18 iulie: Sfântul Cuvios Pamvo; Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum; Sfânta Nouă Cuvioasă Muceniță Elisabeta, ducesa Rusiei; Sfinții Mucenici Pavel, Teis și Valentina; Sfântul Cuvios Ioan mult pătimitorul și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Tolga (Tolgska). Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna iulie, în ziua  optsprezece, pomenim pe Sfântul Cuvios Pamvo

Sfântul Pamvo a trăit viața pustnicească în deșertul Nitriei (muntele Nitria) din Egipt. Sfântul Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) spunea despre el că „din frica de Dumnezeu a făcut Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el” (apotfegma Pimen 75 din Patericul Egiptean). Avva Pimen cel Mare (prăznuit la 27 august) spunea despre el: „trei fapte trupești am văzut noi la avva Pamvo: nemâncarea până seara în fiecare zi, tăcere și rucodelie (lucrul mâinilor) mare” . Iar sfântul Teodor Studitul spunea despre el că era „înflăcărat în lucrare și în cuvânt”.

S-a născut către anul 303 după Hristos și a fost unul din primii pustnici care s-au alăturat lui Avva Amun la Nitria. Deși fără carte, a învățat Scripturile și a fost hirotonit preot în anul 340. A adormit întru Domnul în mijlocul fraților și ucenicilor la anul 374.

La începutul vieții sale monastice, Sfântul Pamvo a auzit versetele Psalmului 38 al lui David: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea” (Ps 38, 1). Aceste cuvinte pătrunseră adânc în sufletul său iar el încercă să le urmeze pururea. De aceea, când era întrebat ceva răspundea doar după îndelungă meditare și rugăciune. Spunea: „Trebuie mai întâi să mă gândesc, și poate că voi putea, în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dau un răspuns”. Sfântul Pamvo a fost pentru ucenicii săi un model de iubitor al muncii.

Ucenicii Sfântului Pamvo au devenit mari asceți: Dioscor, devenit apoi Episcop al Hermopolisului (diferit de un alt Dioscor, un eretic și Patriarh al Constantinopolului. El a trăit mai târziu și a fost condamnat de Cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic) precum și Ammonius, Eusebiu și Eftimie, menționați în viața Sfântului Ioan Gură de Aur.

Odată Sfânta Melania cea Tânără (31 Decembrie) i-a adus Sfântului Pamvo o sumă mare de arginți pentru nevoile mănăstirii dar el nu-și părăsi lucrul și nici nu se uită la banii ce-i fuseseră aduși. Numai după cererile îndelungi ale Sfintei Melania el îi permise să dea milostenia unui frate monah pentru a o împărți după nevoile mănăstirii. Sfântul Pamvo se deosebea prin smerenia să dar în același timp avea prețuire înaltă pentru vocația de monah și îi învăță pe mireni să respecte pe monahi, care adesea vorbesc cu Dumnezeu.

Se spune că uneori fața Sfântului Pamvo strălucea ca fulgerul așa cum strălucise chipul lui Moise. Mai mult, vorbind fraților care stăteau în picioare lângă patul său de moarte, Sfântul Pamvo le spuse : „Mă duc la Domnul, ca unul care nu am început încă să-I slujesc”. A murit la vârsta de 70 de ani.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum

Pe vremea împărăției păgînului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creștinilor, ca un vifor și furtună, încît s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimițînd ighemoni aspri, în toată stăpînirea Romei, prin toate țările și cetățile, ca toți creștinii din toată seminția și neamul și de toată vîrsta, să fie dați fără de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtîndu-se cu mînie și cu vrajbă împotriva lui Hristos și a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, și a umplut Răsăritul și Apusul de sîngele creștinilor.

Și a așezat în cetatea Durostor, care se află în țara Mîsiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înșelăciune și cu mintea întunecată, pierzător de oameni și iubitor de idoli.

Acesta, intrînd în templu, după ce a adus jertfe tuturor zeilor săi, s-a întors în palatul său. În altă zi a ieșit la locul cel de judecată, care era în priveliște și a șezut pe un scaun înalt, cu mare mîndrie și cu îngrozire spre înfricoșarea creștinilor. Deci, punînd de față porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotrivește zeilor și mărturisește că este creștin. Cetățenii cu jurămînt îl încredințau că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toți cu închinăciune și cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.

Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult, și a poruncit să fie chemate la un ospăț toate căpeteniile sale, zicîndu-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osîrdie părinteștilor zei, se cade ca în ziua de astăzi să mîncăm, să bem și să ne veselim împreună”.

În acea cetate era un creștin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat cinstit și mai mare al cetății. Pe cînd aceștia petreceau împreună cu Capitolin, fericitul Emilian, aflînd vreme bună să cîștige cununa vieții celei de sus, fiindcă se socotea pe sine creștin nu numai în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, ci cunoscut și în fața oamenilor și ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaș al lui Hristos cu platoșa credinței și cinstita cruce, a intrat în capiștea idolească și, luînd un ciocan de fier, a răsturnat cu mîinile sale toți idolii, sfărîmîndu-i în bucăți. Apoi a răsturnat altarul lor, jertfele care erau înaintea lor le-a aruncat, a spart sfeștnicele și a vărsat toate vasele.

După plecarea lui, a intrat în capiște un elin oarecare, servitorul lui Capitolin, și văzînd toate sfărîmate, s-a spăimîntat. Alergînd, a vestit ighemonului și tuturor căpeteniilor ce erau la masă cu dînsul. Atunci el îndată s-a tulburat și s-a mîniat foarte tare și a trimis cu sîrguință să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Alergînd trimișii degrabă, au văzut pe un oarecare țăran venind de la țarină, mergînd pe lîngă capiște; deci, prinzîndu-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, tîrîndu-l ca pe un tîlhar. După el venea mult popor cu slujitorii idolești, plîngîndu-se de sfărîmarea zeilor lor.

Fericitul Emilian, văzînd aceasta, a gîndit în sine, zicînd: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu mai rău voi îngreuna conștiința mea, făcîndu-mă pricinuitor de moartea omului nevinovat și voi fi pedepsit ca un ucigaș înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gîndind, el a alergat la cei ce trăgeau și băteau pe omul acela, i-a oprit pe dînșii și cu glas mare a strigat: „Lăsați pe acest nevinovat, și luați-mă pe mine; pentru că eu am sfărîmat și am călcat pe zeii voștri cei fără de suflet”. Deci, apucîndu-l soldații l-au dus cu bătăi și cu ocări la palatul lui Capitolin, lăsînd pe omul acela.

Ighemonul, șezînd înaintea poporului la obișnuita lui judecată și văzînd pe Emilian, a zis către cetățeni: „Cine este acesta?” Iar cetățenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărîmat pe zeii noștri și a răsturnat jertfele”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a grăit către cetățeni cuvinte mai aspre: „Voi ați zis că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veți plăti la visteria împărătească o litră de aur”.

Aceasta zicînd către cetățeni, s-a întors spre fericitul Emilian și a început a-l întreba pe el cu mînie, zicîndu-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numești?” Emilian, viteazul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Sînt creștin”. Ighemonul, mîniindu-se și mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obișnuit, să știi că părinții mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi și a mă numi creștin”. „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”

Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: „Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să sfărîm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sînt pietre fără suflet, muți și surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Deci, să știi că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci am defăimat zeii voștri cei mincinoși, care n-au creat nimic, ca să piară în veci, ca unii ce sînt făcuți de voi”.

Capitolin a întrebat iarăși: „Singur tu ai sfărîmat pe zei, sau a fost și altcineva cu tine?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărîmat pe zeii voștri; iar jertfele și lumînările lor le-am călcat în picioare; astfel că nici unul n-a putut să-și izbîndească strîmbătatea sa, nici să scape din mîinile mele, pentru că n-au putere, nici simțire. Cu dreptate spune Sfînta Scriptură: Să se facă asemenea lor, cei ce-i fac pe ei și toți cei ce se încred în ei!

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi. Mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinstești pe zei?” Sfîntul, cu mare îndrăzneală i-a răspuns: „Ți-am spus mai înainte și îți spun și acum că nimeni altul decît numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „Întindeți-l și-l umpleți de răni adînci, ca să știe că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va elibera din mîinile mele”. Mucenicul fiind bătut cumplit și pămîntul roșindu-se de sîngele său, ighemonul a zis către dînsul: „Spune cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar muceni-cul a răspuns: „Ți-am spus și tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie și sufletului meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am rușinat pe diavol și am preamărit pe Dumnezeu!”

Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întorceți-l și-l loviți pe pîntece și pe piept, pentru că este îndrăzneț și neascultător legilor împărătești”. După ce mucenicul a fost bătut multă vreme fără de cruțare, ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia și a zis către sfînt: „Rob ești, sau liber?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Sînt rob al lui Hristos și slujitor unui om oarecare, prefectul acestei cetăți”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mîniat foarte mult pe omul acela din cetate care era stăpînul lui Emilian, că ține la dînsul pe un rob potrivnic zeilor și nesupus poruncii împăratului; de aceea a pus asupra lui condiție ca să dea la visteria împărătească o litră de argint; iar mucenicului i-a zis: „La ce-ți va folosi mărimea trupului tău? Căci ai disprețuit să te împotrivești chinurilor, ca să te arăți mai nevrednic dintre toți. Pentru aceasta, ca nu cumva și alții să se gîndească la acestea și, prin tine, să se rătăcească în numele tău, tu singur vei fi aruncat în flacăra cuptorului”.

Atunci, Sfîntul Emilian a zis servitorilor: „Liberați-mă puțin ca să mă rog Dumnezeului meu”. Deci, după ce s-a rugat și și-a împlinit rugăciunea, îndată slujitorii și poporul, luînd pe sfînt, l-au scos afară din cetate și, aprinzînd un foc mare aproape de malul rîului Dunărea a aruncat într-însul pe Sfîntul Mucenic Emilian, socotind că va deveni îndată cenușă. Dar văpaia focului, înconjurînd pe sfînt, nu s-a atins de dînsul, ci l-a păzit întreg și neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, ce erau aproapre, i-a cuprins flacăra și i-a ars de tot.

Văzînd Slăvitul Mucenic Emilian că focul nu l-a atins, a mărit pe Dumnezeu și, întorcîndu-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și, ridicîndu-și privirile către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hrisoase, primește duhul meu!” Și, zicînd astfel, a adormit în pace. Iar focul fiind stins, trupul său a rămas nevătămat de foc, încît nici perii capului n-au ars. După aceasta, cetățenii care erau în taină creștini, mergînd la femeia ighemonului, care asemenea era în taină creștină, au spus ei toate cele despre sfînt, îndemnînd-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare.

Deci, femeia, rugîndu-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Credincioșii, luînd trupul Sfîntului Emilian, l-au îngropat cu pînze curate, l-au uns cu aromate și apoi l-au îngropat cu cinste cu psalmi și cu cîntări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.

Sfîntul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpînind în Roma Iulian Paravatul, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Nouă Cuvioasă Muceniță Elisabeta, ducesa Rusiei

Viitoarea Mare Ducesă și Nouă Muceniță Elisabeta s-a născut în 1864, al doilea din șapte copii. Era fiica lui Ludwig IV, Mare Duce de Hessen-Darmstadt, și a Prințesei Alice, fiica Reginei Victoria a Angliei. Pentru că era pe jumătate engleză, Ella, după cum era numită, a vizitat-o adesea pe Regina Victoria în Anglia, devenind nepoata ei favorită. S-a păstrat o corespondență bogată în engleză între ea și bunica ei iubită. Elisabeta a fost crescută în mod tradițional protestant, mama sa insuflându-i un spirit creștin, conform principiului „iubește-ți aproapele”. Încă de mică, sfânta a cunoscut greutățile vieții, mama ei murind în anul 1878, în vârstă de doar 35 de ani.

În 1884, la vârsta de 19 ani, Elisabeta s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei, fiul Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, săvârșindu-se două slujbe: una ortodoxă și una protestantă. Foarte îndrăgostită de soțul ei, Elisabeta a început să studieze poporul și cultura rusească, și mai ales credința ortodoxă care le formase. A ezitat îndelung până să intre în Biserica Ortodoxă, temându-se să nu-și supere familia și rudele apropiate, care erau luterani. După doi ani de studiu intens și rugăciune, a hotărât în cele din urmă, în chip liber, din convingere, să devină creștină ortodoxă. A fost unsă, după rânduială, cu Sfântul Mir, fiind primită astfel în Biserica Ortodoxă în Sâmbăta lui Lazăr (dinainte de Duminica Floriilor) a anului 1891. În această hotărâre doar bunica sa, Regina Victoria, i-a scris o scrisoare plină de încurajări și sprijin, la care Elisabeta i-a răspuns mulțumindu-i pentru bunătatea sa și dragostea părintească. Elisabeta a descris acest moment într-o scrisoare (din 5 ianuarie 1891) adresată viitorului Împărat Nicolae al II-lea. În ea, sfânta arăta cum multă vreme „continuasem să fiu protestantă în lucrurile exterioare, în timp ce sufletul meu aparținea deja credinței ortodoxe.”

Tot în anul 1891, soțul ei, care era foarte credincios, a fost numit Guvernator al Moscovei de către Țarul Alexandru al III-lea. În 1894, sora mai tânără a sfintei, Alexandra, s-a căsătorit cu viitorul Țar Nicolae al II-lea, fiind în aceasta călduros încurajată de Elisabeta. Marea Ducesă s-a dedicat lucrării de caritate, îngrijind mereu pentru bunăstarea poporului ortodox rus, mai ales în timpul Războiului ruso-japonez din 1904-5. Totuși, la 4 februarie 1905, pe când ieșea din casă pentru a-și continua lucrarea de îngrijire a săracilor, a auzit o explozie cumplită. Grăbindu-se spre locul din care se auzise zgomotul, a văzut un ostaș întinzându-și mantia peste ce mai rămăsese din soțul ei. Acesta tocmai fusese ucis de o bombă teroristă, trupul fiindu-i pur și simplu sfârtecat în bucăți.

Profund șocată, Elisabeta, de-acum văduvă fără copii, a avut totuși tăria sufletească să-l viziteze în închisoare pe ucigașul soțului ei, un oarecare Kaliayev, care fusese arestat. Nădăjduia să-i înmoaie inima prin pilda ei de iertare. Ucigașul i-a spus că de mai multe ori fusese aproape să-i omoare soțul, însă nu putuse deoarece ea era împreună cu el. Marea Ducesă i-a dat omului o Evanghelie și o icoană, sperând mai presus de speranță că se va pocăi înainte de sfârșit. I-a cerut apoi țarului să anuleze condamnarea la moarte a ucigașului soțului ei, însă nu a fost ascultată.

Șocul morții a schimbat-o însă adânc pe Elisabeta. S-a retras din viața socială și a început să mănânce numai de post. Rana din sufletul ei a lucrat în așa fel, încât ea și-a ridicat ochii pentru a privi spre veșnicie. Urmând îndeaproape sfatul episcopilor din Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, și-a închinat întreaga viață trăirii credinței ortodoxe. Și-a cumpărat o casă și o bucată întinsă de pământ în Moscova și a întemeiat o comunitate, dedicată Sf. Marta și Maria, care să împlinească sarcina diaconițelor de la începuturile Bisericii Ortodoxe. Intenționa ca această comunitate să devină ca și casa Sf. Lazăr, care fusese atât de des vizitată de Hristos. Mai multe femei din toate clasele sociale i-au urmat Marii Ducese și și-au închinat viața acestei slujiri, îngrijindu-i pe bolnavi, ajutându-i pe săraci, purtând grijă de copii străzii din Moscova. Marea Ducesă a întemeiat de asemenea și un cămin fără plată pentru tinerele femei muncitoare și pentru studenți, un spital, o clinică, o școală pentru asistente și o cantină pentru săraci.

În anul 1909, acest așezământ a fost numit „Mănăstirea Sf. Marta și Maria a milei.” De aici, Marea Ducesă și ajutoarele ei îi cercetau pe săraci, făceau treburile casei, îngrijeau de copii, aducând pace și bucurie oriunde mergeau. Marea Ducesă lua parte la toate lucrările ce se făceau, întemeind o minunată grădină a mănăstirii și vizitând chiar și cele mai sărace și mai periculoase cartiere ale Moscovei. După cum scria în aprilie 1909 Țarului Nicolae: „Vreau să lucrez pentru Dumnezeu, și în Dumnezeu pentru omenirea suferindă.” La rugăciune, strălucea cu lumina lăuntrică a sufletului, iarmulțimile o adorau. Ducea o viață de nevoință, toată averea ei fiind cheltuită pentru fapte bune. Singurele călătorii pe care le făcea erau pelerinajele la locurile sfinte ale Rusiei.

În 1910 a fost numită stareță a mănăstirii, care pe atunci număra 45 de surori. Scriind despre aceasta Țarului Nicolae la 26 martie 1910, spunea: „Mă închin lui Hristos și cauzei Sale, dau tot ce pot Lui și semenilor noștri, mă adâncesc tot mai mult în Biserica noastră Ortodoxă.”

În mănăstire a învățat Rugăciunea lui Iisus, sub stricta ascultare a părintelui duhovnicesc al mănăstirii, părintele Mitrofan, om cu viață sfântă, despre care îi scria Țarului Nicolae: „Este un om cu suflet mare, nu e defel un bigot îngust la minte, totul la el e întemeiat pe dragostea și iertarea nemărginită a lui Dumnezeu – un adevărat preot ortodox, ținând cu strictețe de Biserica noastră.” Rolul mănăstirii a devenit deosebit de important mai ales în timpul Primului Război Mondial, când atât de mulți erau în spital, atât de mulți aveau nevoie de mângâiere.

Când în anul 1917 a izbucnit Revoluția bolșevică, Stareța Elisabeta a continuat să trăiască ca mai înainte, participând la slujbele Bisericii, tratându-i pe bolnavi, îngrijindu-i pe săraci. A refuzat oferta Ministerului suedez de a părăsi țara (stăpânită deja de comuniști), spunând că dorea să împartă soarta țării și a poporului care-i dăduseră credința cea dreaptă. La început ignorată de regimul bolșevic (datorită lucrării sale sociale), în a treia zi de Paști a anului 1918, Stareței Elisabeta i s-a poruncit să părăsească mănăstirea pentru orașul Perm din munții Urali. A plecat împreună cu două călugărițe, Ecaterina și Varvara, însoțită de ostași letoni. Din Perm a fost mutată mai întâi în Ekaterinburg – unde era închisă familia imperială, inclusiv sora ei–, iar apoi în orașul Alapayevsk. A ajuns aici la 20 mai 1918.

Stareța Elisabeta a trăit închisă în Alapayevsk până în noaptea fatală de 18 iulie 1918. Era sărbătoarea Sf. Serghie de Radonej, ziua de nume a soțului ei. În acea noapte, ea, maica Varvara, cinci membri ai familiei imperiale și un secretar au fost duși la o mină și omorâți ca mucenici, fiind înainte legați la ochi, bătuți și aruncați de vii într-un puț de mină. Mai întâi a fost aruncată Stareța Elisabeta. Când au prins-o, ea s-a rugat, s-a însemnat cu semnul Crucii și apoi a spus: „Doamne, iartă-le, căci nu știu ce fac.” Ucigașii au aruncat apoi în puț grenade, însă auzind cântarea: „Mântuiește Doamne poporul Tău…”, au intrat în panică și au plecat. Doi dintre ucigași au înnebunit la scurtă vreme după îngrozitoarea crimă. Un țăran care a fost martor la cele petrecute a povestit că mai multe ore după aceea a auzit-o pe stareța Elisabeta, rănită de moarte, cântând Imnul Heruvic, cântări din slujba înmormântării și cântări de laudă și slavă către Dumnezeu. Aceste cântări au continuat până în ziua următoare.

Când în septembrie Armata Albă a eliberat Alapayevsk-ul și a găsit mina, au scos din puț trupurile, inclusiv pe cel al stareței Elisabeta. Au găsit-o nu la fundul puțului, adânc de 70 de metri, ci pe o ieșitură de pământ la 15 metri adâncime. Doar un singur trup fusese sfârtecat de grenade. Pe aceeași ieșitură cu trupul nestricat al Marii Ducese se găseau două grenade neexplodate, iar pe pieptul ei o icoană a Mântuitorului. Era icoana numită „Nefăcută de mână omenească”, dăruită de către Țarul Alexandru al III-lea în ziua primirii ei în Biserica Ortodoxă la 13 aprilie 1891. Sfânta zăcea alături de Marele Duce Ioan, și s-a văzut că încercase să-i lege acestuia rănile înainte ca ea însăși să moară.

Trupurile au fost așezate în sicrie în catedrala din orașul apropiat Alapayevsk la 1 noiembrie 1918. În 1919, Armata Albă fiind nevoită să se retragă, sicriele au fost duse în Siberia, iar de acolo, în 1920, în China. Trupul stareței Elisabeta a rămas neputrezit. Pe 3 aprilie a acelui an, sicriele au fost așezate în Biserica Sf. Serafim din Beijing. De acolo, moaștele sfintei au fost din nou mutate, de această dată în Palestina, fiind întâmpinate în Ierusalim la 15 ianuarie de către Patriarhul Damian, clerici ruși și greci, membri ai autorităților britanice și nenumărați credincioși ortodocși. Aici, stareța Elisabeta a fost înmormântată în Biserica Sf. Maria Magdalena din Ghetsimani. În anul 1888, încă înainte de a deveni ortodoxă, Marea Ducesă spusese că ar vrea să fie înmormântată aici. Aceasta se întâmplase chiar la sfințirea bisericii, la care Elisabeta luase parte împreună cu soțul ei, care era Președinte al Societății Palestiniene Rusești.

„Ca o arătare minunată, așa a trecut prin lume, lăsând în urma ei o dâră strălucitoare.” Așa scria primul biograf al stareței Elisabeta, Mitropolitul Anastasie Gribanovski. „Împreună cu alții care au suferit pentru patria lor, ea este în același timp pocăința vechii Rusii și întemeietoarea Rusiei ce va să vină, care se va înălța pe moaștele Sfinților Noi Mucenicii… Nu degeaba glasul poporului rus a numit-o sfântă încă din timpul vieții. Parcă pentru a-i răsplăti faptele minunate de pe pământ…, rămășițele ei de muceniță au fost sortite să odihnească în chiar același loc al Pătimirii și Învierii Mântuitorului.”

Stareța Elisabeta a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor în anul 1981, această canonizare fiind recunoscută mai târziu de Biserica din Rusia, în anii 1990.

Tot în.această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Pavel, Teis și Valentina

Acești frați egipteni cu neamul, fiind aduși în Cezareea, au stat de față înaintea ighemonului Firmin. Și, arzându-le tălpile picioarelor cu arsuri iuți, au fost chinuiți cu sabie și cu foc. Iar Sfânta Teis a fost șuvițată fără milă. De aceea, aducând pe Pavel și chinuindu-L, se ruga cu glas mare pentru creștini, pentru iudei și pentru samarineni și ca să înceteze prigoana. Apoi tuturor li s-a tăiat capul.

Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan mult pătimitorul

Prin multe scârbe ni se cade nouă a intra în împărăția Domnului zice Sfântul Pavel, învățătorul neamurilor. Cu acesta împreună glăsuiește și iubitul ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicând: Eu sunt Ioan, fratele și părtașul vostru în necazuri. Aceeași împreună glăsuire este potrivită și iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din Mănăstirea Pecersca, adică lui Ioan Feciorelnicul, cel de neam rus, care este numit „mult pătimitor” , pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri pentru fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur și-a mărturisit viața sa cea mult chinuită, când era aproape de moarte, într-o împrejurare ca aceasta:

Oarecare din frații ce se lupta cu asupreala diavolească spre pofta cea trupească venea de multe ori la acest cuvios, care se închisese într-un loc strâmt, în peștera Cuviosului Antonie, și acolo își petrecea toată viața sa. Acela se ruga de sfânt ca să se roage Domnului pentru ușurarea patimii lui. Iar Cuviosul Ioan îi grăia: „Frate, îmbărbătează-te și să se întărească inima ta. Așteaptă pe Domnul și păzește căile Lui, și Acela nu te va lăsa în mâinile vrăjmașilor tăi, nici te va da spre vânare dintilor lor”. Acel frate i-a răspuns: „Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da ușurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc”. Cuviosul Ioan i-a zis: „De ce voiești să te dai singur spre mâncare vrăjmașului, și să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmașul, deodată îl aruncă jos și căderea lui se face cumplită, încât nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfânta mănăstire, vei fi asemenea cu omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricât s-ar osteni vrăjmașul să-l tragă, nu va putea să-l surpe. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor și din tina necurăției. Dar ascultă-mă frate, să-ți spun ce mi s-a întâmplat mie în tinerețile mele”. Si a început să-și spună cu de-amănuntul toată viața sa astfel:

„Când am venit în această sfântă Mănăstire Pecersca și când am început a mă osteni după rânduiala sfântului chip îngeresc și călugăresc, am pătimit multe ispite fiind chinuit de desfrânare și nu știu ce nu răbdam pentru mântuirea mea. Câte două și uneori câte trei zile petreceam nemâncat, iar de multe ori și toată săptămâna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram și privegheam în toate nopțile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici așa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peștera Cuviosului părintelui nostru Antonie și petreceam ziua și noaptea, rugându-mă lângă mormântul lui. Și iată am auzit glasul cuviosului către mine: «loane, Ioane, ți se cade să te închizi aici în peșteră, ca, prin nevedere și prin tăcere, să ți se ușureze războiul, și Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioșilor Săi».

Drept aceea, din ceasul acela eu m-am închis aici în acest loc strâmt și chinuitor în care petrec acum de treizeci de ani și nu degrab am aflat odihnă, căci în toți anii mă luptam cu patimile și cu gândurile cele trupești. Si am petrecut mulți ani cu asprime, mai întâi cu postul și cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neștiind ce să fac și neputând să rabd războiul cel trupesc, am socotit să viețuiesc gol și să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci până acum mă obosesc de răceală și de roaderea fierului; iar când toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adâncă până la umeri și, sosind zilele sfântului post al Paștelui, am intrat în groapă și mi-am împresurat tot trupul cu țărână, încât numai capul și mâinile le aveam libere. Si așa am petrecut tot postul înghesuit de pământ, neputând a mă mișca cu nici un mădular, dar nici așa n-a încetat pornirea trupească și aprinderea trupului. Pe lângă aceasta, vrăjmașul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.

Iar meșteșugirea acestuia am simțit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încât și vinele se zgârciseră într-însele; oasele trosneau, iar văpaia ajungea acum până la pântece și mădularele mele au ars. Iar eu nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci acelea mi se păzeau curate de spurcăciune Si voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decât să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoșat și cumplit, care suflând cu văpaie și arzându-mă cu scântei; voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, Yoind să mă gonească. Si sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Invierii Iui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghițit capul și mâinile în gura lui și mi-a ars părul de pe cap și din barbă, precum mă vezi acum, Iar eu, fiind cu capul în gâtul acelui balaur, am strigat din adâncul inimii mele: «Doamne, Dumnezeule, Mântuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluiește-mă Stăpâne, că Tu Însuți ești iubitor de oameni! Mântuiește-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăvește-mă de spurcăciunea fărădelegii mele, ca să nu fiu legat în lațurile vicleanului în veci! Mântuiește-mă de înghițirea vrăjmașului acesta, că răcnește ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta și vino să mă mântuiești; fulgeră fulgerul Tău și-l gonește, ca să se stingă de la fața Ta!» Iar când am sfârșit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, și acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu, de atunci nu l-am mai văzut.

După aceea am auzit și glasul Domnului către mine: «Ioane, Ioane, iată ți s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimești ceva mai rău în veacul ce va să fie!» Iar eu, închinându-mă, am zis: «Doamne, de ce m-ai lăsat a fi muncit rău?» Răspuns-a mie, grăindu-mi: «După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca, fiind lămurit prin foc, să te arăți curat ca aurul. Pentru că Dumnezeu nu dă ispite omului mai presus de putere, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de șarpele cel viclean, ci ca un Stăpân înțelept, robilor tari și puternici le încredințează lucruri mari și grele, iar celor neputincioși și slabi, proaste și ușoare. Așa să înțelegi și de războiul poftei trupești, pentru care tu te rogi singur pentru tine; însă sfântului celui ce este lângă tine să te rogi ca să te ușurezi de patima desfrânării; căci acesta a făcut mai mult decât Iosif și poate să ajute celor ce pătimesc foarte de o patimă ca aceasta». Iar eu, neștiind numele unui sfânt ca acela, am început a striga: «Doamne, miluiește-mă cu rugăciunile acestui cuvios!» Apoi m-am înștiințat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită în care sunt și acum, netrebuindu-mi lumânare ziua și noaptea. Incă și toți cei vrednici ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta și văd la arătare mângâierea mea, care m-a luminat în noaptea aceea a Invierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie” .

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfârșindu-și mărturisirea mult chinuitei sale vieți, s-a întors spre cel pătimaș și i-a mai zis: „Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăință. Deci eu, frate, îți zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise și el îți va ajuta ție! ” Atunci s-a rugat împreună cu pătimașul si, luând un os din moaștele Cuviosului Moise, l-a dat lui, zicând: „Lipește acest os pe trupul tău”. Iar el, făcând aceasta, a simțit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea și i s-au omorât toate patimile desfrânării în trupul lui; și de atunci nu i se mai făcea lui supărare.

Deci sfântul și pătimașul au dat împreună laudă lui Dumnezeu, că pe aceia care L-au proslăvit pe El în viața lor prin curăție, îi preamărește după moarte prin minuni, curățind oamenii de păcat. Apoi mult chinuitul zăvorât, Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puțină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, și-a dat duhul în mâinile Domnului, ca să împărățească cu El. Iar sfintele lui moaște, care izvorăsc tămăduiri, stau și până acum nemișcate, ca un stâlp de tărie în fața vrăjmașului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur până la umeri, pe când se nevoia.

Deci, cu rugăciunile acestui zăvorât mult chinuit, ale Cuviosului Părintelui nostru Ioan – al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multa chinuire, s-a făcut stâlp în casa lui Dumnezeu să ne fie nouă a ne povățui, ca de o lumină și de o umbră a stâlpului ce s-a arătat înaintea lui Moise, spre pământul ceresc cel făgăduit, în care curge lapte și miere, care sunt vrednice celor de la piept și pruncilor, precum cel de la pieptul lui Hristos, așa și acestui feciorelnic Ioan, cu darul și cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Tolga (Tolgska)

În anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos, 1314, în zilele Sfântului Petru, mitropolitul Kievului și a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Prohor, episcopul Rostovului și al Iaroslavului, care de alții era numit Trifon, cercetându-și păstoria sa, s-a dus și în mânăstirea Cuviosului Chiril Biloezeski și de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul râului Șecsna, care curge în Volga; deci, plutind pe râul Volga, făcea călătorie spre cetatea Iaroslav. Când era aproape la șase stadii de Iaroslav, s-a plecat ziua spre noapte, și atunci s-a oprit la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea și, suindu-se în deal, și-a întins cortul.

Starea lui era în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este un pârâu ce se numește Tolga, și care se varsă în Volga. În partea aceea a Volgăi era o pădure mare. Episcopul, rămânând noaptea acolo, s-a deșteptat la miezul nopții și a văzut lumină în cortul său. Deci, sculându-se în grabă și ieșind din cort, a văzut pe toți ce erau cu dânsul dormind – preoți, clerici, slugi și păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Întorcându-se el spre râu a văzut în partea cealaltă a râului un stâlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, și vedea pod peste Volga până la stâlpul acela; deci, episcopul se mira cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieșit din cort și a mers la râu, nedeșteptând pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemne; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa și se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Trecând în partea cealaltă și apropiindu-se de stâlp, a văzut chipul Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ținând în brațe pe Domnul nostru Iisus Hristos, nu stând pe lemn, ci în văzduh, la înălțime de la pământ mai mult de cinci coți. Deci, episcopul a început a se ruga cu căldură, închinându-se la chipul acela și curgându-i lacrimi din ochi, și, rugându-se din destul, s-a întors înapoi, uitându-și toiagul în locul în care se rugase. După aceea, trecând podul cel văzut peste râu, a intrat în cortul său, toți dormind și neștiind nimeni de umblarea sa peste râul Volga, și s-a odihnit până dimineață.

Făcându-se ziuă și toți sculându-se din somn, au cântat Utrenia după obicei. Dar când era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit, și au spus arhiereului, că aseară puseseră în cort toiagul și nu se știe ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducându-și aminte că uitase toiagul în partea cealaltă de râu și înțelegând că Dumnezeu voiește ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba; apoi, abia grăind, le-a spus pe rând ce a văzut și cum a trecut peste Volga; deci, le-a poruncit să treacă râul Volga și să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.

Slugile, trecând râul Volga, căutau toiagul arhieresc și astfel au găsit în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, nu în văzduh, ci pe pământ stând între copaci, și aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinându-se icoanei, au luat toiagul și s-au întors la arhiereu și i-au spus de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsând calea ce ducea spre cetate, a trecut râul Volga cu toți oamenii ce erau cu dânsul și, văzând chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, strălucind ca stâlpul cel de foc și, căzând, a început a se închina cu osârdie, a face rugăciuni cu lacrimi, și a o săruta cu dragoste; deci, bucurându-se el și veselindu-se cu duhul, se bucurau și cei ce erau cu dânsul și vărsau lacrimi de bucurie, și astfel făceau multe închinăciuni și rugăciuni.

Această minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut în opt zile ale lunii august, în care se cinstește pomenirea Sfântului Emilian, episcopul Cizicului. Apoi, episcopul a început în același ceas a tăia pădurea cu mâinile sale, și a pregătit lemne de biserică. Același lucru făceau toți cu osârdie și au croit în aceeași zi o biserică mică pe care au și întemeiat-o până la amiază. Despre acest lucru toți s-au înștiințat din cetatea Iaroslavului, și mulțime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici, mireni, bătrâni, tineri, bogați, săraci, sănătoși și neputincioși, care, văzând icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat și se închinau la ea cu osârdie, ajutând la lucrul ce se făcea, tăind lemne și ajutând meșterilor.

Săvârșindu-se acea mică biserică, episcopul a sfințit-o în aceeași zi spre seară, ducând în ea acel chip făcător de minuni. Deci, slujind în ea, a numit-o în numele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei intrări în biserică; iar prăznuirea arătării icoanei a săvârșit-o și a arătat-o în opt zile ale lunii august. Câți din popor erau bolnavi atunci, au luat tămăduire cu darul Preasfintei Fecioare Maica Domnului. Arhiereul a poruncit ca lângă această biserică să fie o mânăstire și un egumen, pe care l-a și pus în aceeași zi. De atunci s-a așezat acolo un locaș, întâi mic, apoi, după o vreme, s-a făcut mai mare. Acel locaș este și acum, păzindu-se de Dumnezeu. El se numește Tolgsca, de la râul Tolga, care se varsă în Volga. De ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvârși, prin care cele mai alese de pomenit sunt acestea:

În anul 6900 (1392 de la Hristos), în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cântând frații în biserică Utrenia, la a noua pesnă, când preotul a zis: „Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii întru cântări, cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir, din mână dreaptă; biserica s-a umplut de mare și bună mireasmă, și toți priveau acea minune cu mirare și cu spaimă. Pentru aceia ei au preamărit pe Dumnezeu și pe Preacurata Lui Maică. După Utrenie au cântat paraclisul și după ce l-au sfârșit, au cântat: „Stăpână, primește rugăciunea robilor…”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stâng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgând două izvoare de mir, unul din mâna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și altul din piciorul stâng al Domnului nostru Iisus Hristos. Egumenul și frații, văzând acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune, și cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvântare din sfântul mir pe tâmplele lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci câți se ungeau cu el, fiind cuprinși de orice neputință, îndată câștigau sănătate.

Trecând câtăva vreme, un bărbat cinstit cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părțile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpânitor în cetatea Iaroslav. Venind el cu femeia și cu oamenii săi, a șezut în luntre, ca să călătorească pe apa râului în sus. Acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decât patru ani de la naștere și care era bolnav. Pe drum a murit și l-a adus mort la mânăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrând să-l îngroape acolo. Deci, tatăl și mama copilului plângeau în fața icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului și se tânguiau nemângâiați, căci nu mai aveau alt fiu. Ei se îngrijeau de trupul mortului și găteau groapa și pe cele de îngropare; astfel că vremea s-a lungit de la întâiul ceas la al nouălea; și, cântându-se rugăciunea și obișnuita rânduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort și a vorbit. Atunci toți s-au înspăimântat și s-au bucurat, dar mai ales părinții s-au umplut de mare bucurie, deoarece și-au luat copilul viu și sănătos; deci, au dat mulțumire lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui.

După câțiva ani, cu voința lui Dumnezeu, s-a întâmplat un foc mare în mânăstire, și văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încât frații nu au putut să deschidă ușile bisericii, și să scoată câte ceva de acolo. Biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea și toți credeau că a ars și icoana cea făcătoare de minuni, pentru care erau triști. Însă după acel foc au găsit sfânta icoană din biserică, în dumbravă, stând pe un copac, fiind scoasă din foc de mâini îngerești, nu de mâini omenești, și acolo strălucea cu lumină.

Apoi iarăși au luat-o cu bucurie și îndată au zidit o biserică mai frumoasă decât cea dintâi, înfrumusețând-o cu toate podoabele. Acum se vedea biserica și mânăstirea zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează și acum a face minuni, curgând mir ca din izvor din sfânta icoană, dând tămăduiri la toate neputințele și izgonind duhurile viclene din oameni.

Despre acele minuni se scrie pe larg în locașul acela, iar noi, din cele multe, pentru că nu ne ajunge vremea, am povestit puține, ca să preamărim pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, și să cinstim preacinstita ei icoană cu dreaptă închinăciune, pe care toate neamurile creștine sunt datoare să o cinstească, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.