Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 18 septembrie: Sfântul Cuvios Evmenie; Sfânta Muceniță Ariadna; Sfântul Cuvios Ilarion de la Optina; Sfântul Cuvios Romil de Ravanița și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” („Țelitelnița”). Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a optsprezecea pomenim pe Sfântul Cuvios Evmenie
Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătățita viață a plăcut lui Dumnezeu din tinerețe, pentru că a călătorit pe calea cea strâmtă care duce la cer, ascultând pe cela ce zice: „Nevoiți-vă a intra prin poarta cea strâmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea și trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărțit-o la săraci, știind că bogatul cu greu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porțile cerești cele strâmte fiind încărcat cu sarcina bogăției?
După cum a sfătuit Domnul pe tânărul acela care a întrebat despre viața cea veșnică: „Vinde-ți – zice – averile și le împarte la săraci și vei avea comoară în cer” (Matei 19,21). Pentru că cel ce slujește Mamonei nu poate să slujească și lui Dumnezeu. Și cel însărcinat cu mulțimea bogățiilor nu va trece prin ușile cerești cele strâmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voiește să treacă prin strâmtoare, nu numai sarcina, ci și hainele le leapădă. Cel ce dorește ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai ave-rile acelea care sunt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci și pe acelea ce sunt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, și pe acelea le împarte la săraci.
Unul ca acesta era Sfântul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, și pentru ca să-L afle și să-L dobândească. Averea, dezbrăcând-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi și pe cei lipsiți i-a îmbrăcat, apoi el însuși, dezbrăcându-se de toată dulceața pământească, a trecut prin strâmtoarea sărăciei și a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăție.
Acest cuvios a lepădat și altă grosime a trupului când cu ne-voințele, cu ostenelile, cu înfrânarea, cu postul și cu pribegirea și-a supus poftele sale și s-a făcut subțire, ferindu-se de toată plăcerea trupească și de iubirea dulceților lumești. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrânează de la toate” (I Corinteni 9,25). S-a înfrânat și el de toate acelea prin care trupul s-ar fi îngrășat și s-ar fi îngroșat poftele, născându-se patimile. Nu și-a dat ochilor săi somn, până ce sufletul și trupul, curățindu-se de patimi, s-a făcut locaș Sfântului Duh. Așa lepădând amândouă sarcinile cele groase: una de avere, iar alta a trupului mult pătimașului, s-a făcut ușor trecerea pe calea cea îngustă a porților celor strâmte care duc la viața veșnică. Iar când viața lui îmbunătățită strălucea ca o lu-mină și era de folos tuturor, atunci a fost ales și ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stând în sfeșnic, a luminat păstoria sa și ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile și cu cuvintele, pentru că așa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea și acest sfânt, șezând pe scaunul său de episcop, învăța pe fiii săi sufletești mai întâi cu fapta, chip și pildă făcându-se turmei cu viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăța și cu cuvântul.
Mai întâi fiind lumină pentru sine, a luminat și pe alții. Întâi cugetând el la legea Domnului ziua și noaptea și pe alții după aceea i-a învățat. Întâi el a viețuit cu sfințenie și apoi i-a sfințit pe alții. Întâi a câștigat știința sa curată și apoi a curățit științele altora. Era încă și foarte milostiv și după numele său Eumenie, care se tâlcuiește milostiv, avea viața plină de lucruri bune. Era tată al sărmanilor, bogăție a săracilor, dătător celor ce cer, mângâietor, pătimitor celor ce pătimesc și făcător de minuni prea minunat.
O dată a omorât cu rugăciunea un șarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe șarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, pășind peste dânsul prin rugăciune și l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredințată lui. Și nu numai în Gortina, ci și în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungând la Roma, prin semne și minuni, pe mulți i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor și al mâniilor. Ajungând la Tebaida în vreme de secetă, a pogorât ploaie din cer cu rugăciunea și acolo sfârșindu-se cu pace, a început după viața cea vremelnică viața cea veșnică și nesfârșită. Iar sfântul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, și acolo l-au îngropat cu cinste.
Tot în această zi pomenim pe Sfânta Muceniță Ariadna
Această sfântă muceniță, Ariadna, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăției lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertill, mai mare al cetății Promisia, din țara Frigiei. Acel Tertill a făcut praznic în capiștea idolească la nașterea unui prunc al său, jertfind și închinându-se zeilor și dănțuind cu toți casnicii și cu prietenii și megiașii săi. Sfânta Ariadna a rămas acasă și n-a vrut să intre în capiștea idolească și să prăznuiască împreună cu stăpânul său. Deci mâniindu-se stăpânul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spânzurând-o, a strujit-o cu unghii de fier, după aceasta a aruncat-o în temniță și a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos și să se închine idolilor neînsuflețiți. Apoi, i-a dat drumul din temniță și ea s-a dus din cetate. Dar stăpânul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dânsa cu slujitorii săi, iar ea uitându-se înapoi și văzând pe urmăritorii săi, a fugit și, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile vrăjmașilor. Și îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra și a intrat sfânta înlăuntru, iar piatra s-a strâns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătându-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică și, hărțuindu-se cu sulițele lor, singuri s-au împuns pe ei și au pierit.
Așa a izbăvit Domnul pe roaba sa din mâinile lor, ca pe o pasăre din cursa vânătorilor. Cu ale cărei rugăciuni să ne izbăvească Domnul și pe noi de vrăjmașii noștri și cu aceeași sfântă să ne învrednicească și pe noi a dănțui în bucuria cea cerească în veci. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Ilarion de la Optina
Părintele Ilarion de la Optina este unul dintre părinții cu viața sfântă care au sfințit pământul de taină al Mănăstirii Optina, din Rusia. Născut în data de 9 aprilie 1805 și trecut la cele veșnice în data de 18 septembrie 1873, părintele Ilarion s-a alăturat celorlalți părinți sfințiți ai mănăstirii, în rugăciune neîncetată către Dumnezeu.
Mănăstirea Optina este una dintre cele mai mari și renumite mănăstiri de călugări din întreg Răsăritului Ortodox. Aceasta se află în Rusia Centrală, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova și la mică distanță de localitatea Kozelsk. Ea este considerată a fi centrul spiritualității Bisericii Ruse, încă din secolul al XIX-lea. Obștea acestei mănăstiri a dat lumii mulți sfinți cuvioși părinți.
Rodion Nikitici Ponomarev, după numele său de mirean, s-a născut în noaptea de Înviere, în dimineața zilei de 9 aprilie 1805, din părinții creștini Nikita Filimonovici și Eufimia Nikiforovna, în localitatea Novohopersk, din regiunea Voronej. Tatăl său, croitor de meserie, va îmbrățișa și el viața monahală, la câțiva ani după intrarea în monahism a fiului său, primind numele Nifont și fiind rânduit cu ascultarea la îngrijirea albinelor (la stupi). Acesta a trecut la cele veșnice în anul 1849.
Vreme de peste douăzeci de ani, tânărul a locuit în casa părintească, ajutându-și tatăl în toate cele de croitorie. Mai apoi, în anul 1829, pe când tânărul avea 24 de ani, familia sa s-a mutat în orașul Saratov. În acest loc, el a petrecut vreme de nouă ani, în apropierea atelierului de croitorie al tatălui său. În acest loc munceau numai creștini, care Îl iubeau pe Dumnezeu și Biserica Sa. Pe aceștia i-a învățat vrednicul Rodion să scrie și să citească, după sfintele cărți.
Începând să simtă chemarea monahală, în anul 1837, tânărul Rodion a plecat într-un pelerinaj hotărâtor, pe la cele mai mari mănăstiri rusești ale vremii sale. După aproape doi ani, timp în care a putut cunoaște mai în detaliu viața monahală din mănăstirile vizitate, sfântul a ales să se oprească în Mănăstirea Optina.
Părintele Ilarion a fost primit în obștea din Sihăstria Optina în ziua de 13 martie 1839, pe când în obște se nevoiau cuvioșii Leonid și Macarie. Noul viețuitor a fost rânduit în apropiere de chilia cuviosului Varlaam, egumenul de la Mănăstirea Valaam. Pe lângă spovedania făcută către cuviosul Macarie, sfântul mergea periodic la cuviosul Leonid, pentru povățuire duhovnicească.
Începând cu ziua de 1 decembrie 1839, cuviosul Macarie l-a rânduit pe părintele Ilarion drept ajutor de chilie pentru stareț, slujire pe care a îndeplinit-o cu smerenie vreme de peste douăzeci de ani, până în anul 1860, când cuviosul Macarie a trecut la cele veșnice. Pe lângă ascultarea primită, părintele Ilarion s-a nevoit și cu munca în grădină, cu frământarea pâinii și creșterea albinelor.
Cu ceva timp mai înainte de a trece la cele veșnice, cuviosul Macarie l-a rânduit pe părintele Ilarion drept stareț și părinte duhovnicesc al multor viețuitori din obștea mănăstirii. Această ascultare a ținut-o părintele Ilarion până la sfârșitul vieții sale, cu multă smerenie, dragoste și răbdare. Primirea oficială a acestei ascultări a început din ziua de 8 aprilie 1863, când acesta a fost numit conducător al schitului și duhovnic general al mănăstirii.
Potrivit celor care l-au cunoscut și l-au ascultat, pe lângă darul binecuvântat al discernământului, cuviosul părinte Ilarion avea încă și darul cunoașterii duhovnicești, ca urmări ale unei vieți pustnicești încărcate cu multă smerenie și dragoste.
Începând cu anul 1870, părintele a început să sufere, de pe urma unor boli. Mai târziu, în ziua de 4 martie 1872, în Sâmbăta Mare, părintele Ilarion a săvârșit ultima Sfântă Liturghie. În ziua de 9 martie 1872, după câteva zile de stat în pat, răpus de boală, cuviosul părinte a fost tuns în schima mare, fiindu-i pus numele de Ilarion. Părintele Ilarion de la Optina a trecut la cele veșnice în ziua de 18 septembrie 1873, cunoscându-și sfârșitul cu patru săptămâni mai înainte, după cum a mărturisit celor de aproape ai săi.
„O, preaslăviți drepți ai lui Hristos, Cuvioșilor Părinți și Stareți, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif și al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Vărsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie și Nicon, ca șapte stâlpi și șapte luminători ați strălucit în Sihăstria de la Optina! Auziți această rugăciune a noastră și pogorâți-ne de la Hristos dar de smerenie și pomenire a morții, să ne izbăvească cu harul Său de tot răul și să ne învrednicească de sfârșit creștinesc pe toți care îi cântăm Lui: Aliluia!”
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Romil de Ravanița
Sfântul Romil s-a născut din părinți evlavioși în jurul anului 1300, în orașul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, și încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învățat, uimindu-și dascălii prin inteligența și înțelepciunea sa.
Împotriva voinței părinților, a fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. După o perioadă de noviciat, a îmbrăcat haina cu numele de Roman și a primit ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.
În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ținutul Paroriei (Stranța de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul și ucenicii săi [27 noiembrie]. Cum fusese înștiințat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii și al vieții isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se așeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârșită față de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă și pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arțăgos care, din pricina sănătății sale șubrede, avea nevoie tot timpul de pește proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până și în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde pește într-o copcă pe care o făcea în gheață. Toate aceste virtuți au făcut din el un mucenic de voie, care și-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul și, la puțină vreme după aceea, și Sfântul Grigorie (1346), Roman și Ilarion s-au așezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci niște tâlhari care bântuiau în acel ținut i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.
Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), datorită intervenției tovarășului lor, Sfântul Teodosie [27 noiembrie]1, i-a alungat pe tâlhari, sfinții s-au întors la Paroria (1350), pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. Virtuțile pe care Roman le câștigase ca pe o a doua natură și îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, și mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a viețui pustnicește.
Cum turcii invadaseră acel ținut, distrugând printre altele și mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sfântul Munte al Athosului, unde s-a așezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Cum părinții din Sfântul Munte au băgat lesne de seamă virtuțile lui și veneau mereu să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor, sfântul i-a povățuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică, aflată pe coastele Athosului. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor și bulgarilor și moartea Despotului Ioan Ugleș în bătălia de la Marița (1371) i-au determinat pe mulți monahi să fugă din Athos ca măsură de precauție.
Sfântul Romil i-a urmat și s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor și cu învățarea locuitorilor acelui ținut. Însetat după singurătatea ce înlesnește vorbirea cu Domnul și primind sfat de la un părinte athonit care viețuia la Constantinopol2, a mers în Serbia și s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravanița (1375)3.
În acel loc, după câțiva ani petrecuți cu pace, sufletul său a plecat spre locașurile cerești (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască și tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credință.
Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” („Țelitelnița”)
Icoana Maicii Domnului „Vindecătoarea” („Țelitelnița”) este prăznuită la 18 septembrie.
Icoana originală, cunoscută sub numele de „Țelitelnița” sau „Vindecătoarea” s-a aflat în Biserica Țilkan din regiunea Kartli, Georgia. Aceasta a fost zugrăvită pe vremea Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii, și luminătoarea Georgiei (14 ianuarie).
O copie a icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” se află în Mănăstirea Alexeev din Moscova, înaintea căreia se săvârșesc minuni consemnate încă din secolul al VIII-lea. Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (21 septembrie, 28 octombrie) a consemnat în cartea sa Lâna rourată minunea care a inspirat zugrăvirea acestei icoane.
Preotul Bisericii Navarninsky, Vincent Bulvinensky, se ruga întotdeauna la icoana Maicii Domnului, atât la intrarea, cât și la ieșirea din biserică. El spunea în fața icoanei următoarea rugăciune: „Bucură-te Ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântat este pântecele care L-a purtat pe Hristos și fericiți sunt sânii care L-au hrănit pe Domnul Dumnezeu, Mântuitorul nostru!”.
Într-o vreme, el însuși a suferit de o boală îngrozitoare. Limba lui începuse să putrezească, astfel încât el leșina de durere. Când își venea în fire, preotul rostea rugăciunea obișnuită către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
De îndată ce a terminat să se roage cu ardoare Maicii Domnului, el a văzut la capătul patului un tânăr frumos. Preotul a înțeles îndată că tânărul este îngerul său păzitor. Îngerul l-a privit cu milă, chemând-o el însuși pe Maica Domnului să-l vindece pe bărbat. Deodată, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a apărut în camera preotului și a vindecat pe omul bolnav care i-a fost atât de credincios. Preotul s-a ridicat imediat din pat și a mers în biserică, slujind din nou. Cei prezenți, care știau starea în care se afla, au fost uimiți văzând recuperarea lui.
Această minune a inspirat zugrăvirea icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” („Țelitelnița”), icoană ce o înfățișează pe Maica Domnului stând în picioare lângă patul bolnavului.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.