Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 19 aprilie: Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, episcopul Antiohiei Pisidiei; Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche; Sfinții Mucenici Hristofor, Teona și Antonin și Sfântul Cuvios Trifon, patriarhul Constantinopolului. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna aprilie, în ziua nouăsprezece, pomenim pe Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, episcopul Antiohiei Pisidiei
Cuviosul Părintele nostru Gheorghe, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii luptătorilor de icoane. El, din tinerețe iubind pe Hristos, s-a tuns în chipul monahicesc și pentru multele osteneli ale sale și nevoințe bisericești, s-a făcut sălășluire și casă a Sfîntului Duh. El a fost pus episcop al Antiohiei Pisidiei, păscînd bine turma încredințată lui. Iar cînd eresul luptătorilor de icoane se întărise cu sporirea diavolului, și cînd toți episcopii, fiind chemați prin scrisoare împărătească, se sîrguiau să se ducă la cetatea lui Constantin, s-a dus acolo și acest arhiereu. Și a stat cu vitejie pentru dreapta credință, zicînd împăratului să se supună așezămintelor bisericești și sobornicești ale Sfinților Părinți, povățuitorii credinței, urmînd credinței lor, iar la învățături străine și de multe feluri să nu se mute, după porunca Sfîntului Apostol Pavel. Apoi a fost silit ca și el să se lepede de închinarea sfintelor icoane, dar nu s-a supus. De aceea a fost izgonit de la scaunul său și, fiind în surghiun, s-a dus către Domnul.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche
Lavra cea veche se numea locașul Cuviosului Hariton și era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfîntul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viața lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustnicește acest Cuvios Ioan, care, din tinerețe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: Iar mie îmi este bine a mă lipi de Dumnezeul meu.
Trecînd cu vederea plăcerile lumii deșarte și mîndria, și înstrăinîndu-se de patrie, a luat crucea vieții monahicești și s-a dus în țară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pămînt, încît de la nașterea Sa și pînă la moarte nu avea unde să-Și plece capul. Și ajungînd la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinîndu-se Cinstitei Cruci și Mormîntului lui Hristos Cel de viață primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfîntului Hariton și s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoțească, pentru viața lui îmbunătățită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrîngîndu-și patimile cele trupești cu mare înfrînare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morții, cu omorîrile cele de multe feluri, cu care și-a subțiat trupul foarte, încît a fost un înger în trup pămîntesc.
Apoi, după viața cea îndelungată și desăvîrșită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către El, de mîinile sfinților îngeri cei fără de trup, ducîndu-se sufletul lui în locașul ceresc cel neînvechit. El este numit de alții „al peșterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost de la început o peșteră tîlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de niște tîlhari, s-a dezlegat prin minune. Fiindcă au murit deodată tîlharii aceia, prin niște vin otrăvit de veninul unui șarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peșteră mult aur și a făcut mai întîi o biserică în aceeiași peșteră și a adunat frații, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peșterii. Deoarece Cuviosul Ioan a viețuit în acea peșteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit și al peșterii celei vechi.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Hristofor, Teona și Antonin
Când Sfântul Marele Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, a fost muncit, acești trei erau ostași ai împăratului Dioclețian, purtând sulițe în mâini. Si văzând muncile ce se făceau Sfântului Gheorghe, și-au lepădat armele și brâiele cele ostășești și au stat înaintea împăratului, mărturisind pe Hristos. Pentru aceea, prin tirană poruncă, au fost legați cu lanțuri și închiși în temniță.
Iar a doua zi scoțându-i, i-au pus înaintea judecății păgânului împărat și îi sileau să se lepede de Hristos. Si neplecându-se tiranului și având mintea afundată întru adevăratul Dumnezeu, Îl preamăreau la arătare. Atunci spânzurându-i pe ei la munci, le-au strujit trupurile cu unghii de fier și cu lumânări le-au ars coastele, iar la sfârșit, văzându-i neplecați, i-au aruncat în foc. Si așa s-au sfârșit sfinții mucenici Hristofor, Teona și Antonin prin pătimire pentru Hristos.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Trifon, patriarhul Constantinopolului
Roman, Împăratul grecesc, socrul împăratului Constantin Porfirogenetul, a avut un fiu mai tânăr cu numele Teofilact, făgăduit din scutece la duhovniceasca rânduială. Și voia ca, după moartea patriarhului Ștefan, să-l facă patriarh al Constantinopolului. Dar, de vreme ce tânărul era încă nevârstnic, având numai 16 ani, și nu putea, după pravila bisericească, să se suie la o treaptă ca aceea, a fost ales până la o vreme Trifon monahul, spre păzirea și îndreptarea patriarhiei, până ce Teofilact, fiul împăratului, va ajunge la anii cei cuviincioși de primire a arhieriei. Si a fost sfințit Trifon monahul, rânduindu-se după trepte la arhierie și a luat rânduiala patriarhiei bărbatul cel cu adevărat vrednic de o așa rânduială, cel desăvârșit în fapte bune și care avea viață tără prihană. Iar după ce a ținut patriarhia puțin mai mult de trei ani, a fost depărtat într-un chip ca acesta: Teofilact fiind de 20 de ani, Roman împăratul stăruia ca Trifon să lase locul patriarhiei fiului său. Dar fericitul Trifon nu voia să lase o rânduială ca aceasta unui tânăr neiscusit, care avea trebuință de un bărbat desăvârșit cu anii și cu înțelegerea, care să știe bine dumnezeieștile cărți și să poată îndrepta cârmuirea bisericească cum se cade. Si se mâhnea împăratul Roman, neștiind ce să facă, deoarece nici o pricină nu putea să afle asupra lui Trifon, cu care ar fi putut să-l depărteze de la scaun. Căci Cuviosul Trifon era sfânt cu viața, fiind îndreptat din tinerețe spre fapte bune, nefiind într-însul nici o prihană.
Iar Teofan, episcopul Cezareei și prieten al împăratului, fiind viclean, a zis către împăratul: „O, împărate, lasă acest lucru asupra mea și voi face cu înlesnire după dorința voastră împărătească”. Iar împăratul s-a bucurat mult de cuvântul lui Teofan și l-a rugat să se străduiască precum știe. Atunci Teofan, venind la prea sfințitul Patriarh Trifon, a vorbit cu dânsul bine, arătându-se a-i fi credincios și prieten. Însă îi grăia cu vicleșug astfel: „Stăpâne, mare este meșteșugirea împărătească împotriva ta, se cugetă multe asupra ta de către cei de un același gând. Toți caută pricini cu care să te surpe de pe scaun, dar deși se îngrijesc de aceasta cu multă osteneală, nimic nu sporesc, deoarece caută pricini asupra celui nevinovat. Și numai una îți găsesc, zicând că nu ești cărturar și nu știi să scrii, și pentru aceasta te judecă că ești nevrednic de scaunul patriarhiei. Deci, este trebuință să-i rușinezi desăvârșit întru aceasta și să le astupi gura ca să tacă. Iar de mă vei asculta, să faci aceasta: înaintea a tot sinodul scrie pe o hârtie curată numele tău și cinstea patriarhiei, și o trimite împăratului, ca să se rușineze cei ce te clevetesc, zicând că nu știi să scrii, și vor tăcea gurile cele mincinoase”.
Iar fericitul Trifon, fiind fără răutate, n-a cunoscut vicleșugul lui Teofan, socotind că este bun sfatul lui. Și adunându-se sinodul, patriarhul a grăit către toți: „Cei ce voiesc, cu nedreptate să mă surpe de pe scaun, o, dumnezeieștilor împreună slujitori, se ostenesc în deșert, căutând împotriva mea oarecare pricini binecuvântate. Eu nădăjduiesc spre Dumnezeul meu, că nimic de acest fel nu vor afla asupra mea, deși mult s-ar osteni, ca să poată a mă înstrăina de la scaunul ce mi s-a încredințat de Dumnezeu. Iar cea mai de pe urmă clevetire ce au alcătuit asupra mea este aceasta, că au mințit cum că n-aș fi cărturar și n-aș ști să scriu nicidecum. Deci, iată, înaintea feței voastre scriu aceste litere, ca înștiințându-se clevetitorii, să se umple de rușine și să înceteze a mă cleveti”.
Zicând aceasta, fericitul a luat o hârtie curată și, privindu-l toți, a scris aceasta: „Trifon, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopul Constantinopolului, Roma cea nouă, și patriarh a toată lumea” Scriind aceasta, a trimis-o la împărat prin mâinile unui mai susșezător. Iar împăratul, luând hârtia aceea, cu sfatul celui mai înainte pomenit Teofan, episcopul Cezareei, a poruncit ca altcineva pe aceeași hârtie să scrie astfel: „Eu, Trifon, mă dau în lături de la scaunul patriarhiei, nu pentru altă pricină, decât pentru aceea că mă știu nevrednic de o treaptă ca aceasta”. Și scriind așa, împăratul a poruncit să citească hârtia aceea înaintea domnilor și a boierilor și înaintea a toate rânduielile. Și, trimițând pe cei de un gând ai săi, a dat jos cu sila din casele patriarhiei pe prea sfințitul Patriarh Trifon și a poruncit să-l numească patriarh pe fiul său, Teofilact. Si a fost tulburare mare în Biserică, pentru că mulți din duhovniceasca rânduială țineau la Trifon, nevoind pe Teofilact.
Iar fericitul Trifon, suferind cu răbdare acea izgonire nedreaptă, s-a dus la mănăstirea sa unde a slujit întâi și, viețuind doi ani și cinci luni, s-a mutat la Domnul. Iar cinstitul lui trup s-a adus în biserica cea mare patriarhală și s-a așezat cu patriarhii, ca un adevărat patriarh. Atunci s-a adus pace Bisericii, pentru că după mutarea Sfântului Trifon, toți s-au învoit cu patriarhia lui Teofilact și spre împărtășirea aceluia s-au înțeles. Iar pomenirea Sfântului Trifon au cinstit-o cu prăznuirea de peste ani, slăvind pe Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.