Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 19 iunie: Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului după trup; Sfântul Cuvios Paisie cel Mare; Sfântul Mucenic Zosima ostașul și Sfântul Cuvios Ioan Sihastrul. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iunie, în ziua nouăsprezece, pomenim pe Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului după trup
Sfîntul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinți Apostoli ai lui Hristos, trăgîndu-se din seminția lui David și a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul – logodnicul Preacuratei Fecioare Maria – și din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta. Maica lui a fost fiica lui Agheu, fiul lui Valahie și fratele lui Zaharia, pe care a luat-o Iosif în însoțire legiuită și i-a născut pe acești fii, care sînt pomeniți în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon și Iuda. Însă acest sfînt, se numește Iuda al lui Iacov, numit fratele Domnului, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greșit din neștiință față de El, pe de o parte pentru necredință, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredința a greșit, precum adeverește despre aceasta Sfîntul Ioan, zicînd: Nici frații lui nu credeau în El.
Sfîntul Teofilact, spune că feciorii lui Iosif sînt frați ai Lui și zice: „Frații lui, feciorii lui Iosif, îl ocărăsc – între care este și acest Iuda”. Însă de unde aveau ei această necredință? Din socoteala cea putredă și din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decît pe cei străini. Deci, este arătat că Iuda de la început a greșit prin neștiință către Hristos, cu necredința și cu zavistia. El a mai greșit și cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în viața Sfîntului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărțind pămîntul său fiilor lui cei firești, pe care i-a avut cu femeia cea dintîi, a voit să facă parte și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de sămînță, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind atunci încă prunc mic, iar ceilalți fii ai lui Iosif – între care și acest Iuda – nu voiau să-L primească la moștenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeași maică. Dar Iacov L-a primit pe El, împreună moștenitor la partea sa, și de aceea Iacov s-a numit „fratele Domnului”. Deci, Sfîntul Iuda, știind greșelile sale cele dintîi, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie și în scrisoarea sa, zicînd: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos și fratele lui Iacov…”. Acest sfînt apostol are încă diferite numiri.
Astfel, Sfîntul Matei Evanghelistul îl numește Levi sau Tadeu și aceasta nu fără oarecare taine. Aceste taine le putem cunoaște din tîlcuiri, pentru că Levi se numește „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci, Sfîntul Iuda s-a numit ca un Levi, pentru că după greșeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neștiință, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lîngă Dînsul cu dragoste și ca un leu s-a nevoit cu bărbăție pentru El. Drept aceea, cu dreptate și cu cuviință s-au zis despre dînsul aceste cuvinte, care în aceeași vreme s-au zis și despre Iuda, fiul lui Iacov și strămoșul lui Hristos: Iudo, pe tine te laudă frații tăi; culcîndu-te, ai dormit ca un leu, ca un pui de leu. Tadeu se tîlcuiește „lăudător” sau „mărturisitor”. Deci, Sfîntul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudînd și mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învățăturile sale apostolești pe cei ce erau prunci în credință, adică pe cei dîntîi credincioși ai Bisericii.
Mai sînt încă și unii care socotesc cum că acest Sfînt Iuda este supranumit Varsava, după Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au venit Apostolii și bătrînii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înșii și să-l trimită în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava, adică „fiul întoarcerii”, fiindcă, după greșelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors prin pocăință, cu credință și cu dragoste. Căci, în cele ce greșise mai mult, în acelea a arătat mai multă îndreptare. El greșise mai întîi prin necredință, după aceea a crezut într-Însul fără îndoială și s-a făcut Apostolul și propovăduitorul Lui. Greșise apoi către Hristos prin neiubire, iar după aceea atît L-a iubit, încît și-a pus și sufletul pentru Dînsul, pentru că avea mare rîvnă pentru Hristos și dorea ca toată lumea să-L cunoască pe El, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-Însul, să-L iubească și să-și cîștige mîntuirea. Această rîvnă a lui este povestită și în Sfînta Evanghelie. Căci, pe cînd Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și singur Mă voi arăta lui… atunci Iuda – nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup – a zis către dînsul: Doamne, de ce voiești să Te arăți nouă, iar lumii nu? Ca și cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoștința Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăți mîntuirea Ta, ci la tot neamul omenesc. Nu numai noi, robii și ucenicii Tăi, ci toată lumea, cunoscîndu-Te pe Tine Făcătorul și Mîntuitorul nostru, să Te iubească cu căldură, să-Ți slujească cu credință și să Te preamărească în veci”.
După Înălțarea Domnului, Sfîntul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în diferite țări. Despre aceasta ne spune Nichifor, scriitorul istoriei bisericești, zicînd despre dînsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda – nu Iscarioteanul, ci altul – care avea două nume, Tadeu și Levi, fiul lui Iosif și fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întîi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, și Idumeea, apoi în cetățile Arabiei, în părțile Siriei și ale Mesopotamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei șaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acestui Tadeu, acest Iuda-Tadeu le-a împlinit bine. Să se mai știe că Sfîntul Iuda a binevestit cuvîntul mîntuirii și în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către credincioși. Acea epistolă, deși este scrisă pe scurt, este însă de mare înțelegere și plină de învățături folositoare.
Unele din acele scrieri erau dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi și a Întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi, și despre înfricoșata judecată ce va să fie. Iar altele erau învățătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurățiile păcatelor trupești, de huliri, de mîndrie, de neascultare, de zavistie și de urîciune, de meșteșugiri și de vicleșuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credință, în rugăciune și în dragoste; în a se îngriji de întoarcerea celor rătăciți la adevărata credință și a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a arătat luminos, iar pierderea lor o asemăna cu a sodomitenilor.
În scrisoarea sa arată însă și aceasta: Nu este destul pentru mîntuire, ca să se lepede cineva de păgîneasca credință și să se apropie de sfînta credință ortodoxă, ci se cuvine ca, pe lîngă credință, să facă și fapte bune. Pentru aceasta el aduce spre chip și pilda celor pedepsiți de Dumnezeu, îngeri și oameni. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veșnice și spre judecata Sa îi păzește, deoarece nu și-au păzit rînduiala lor. Pe oamenii cei scoși din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii.
Astfel Sfîntul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari. El a suferit multe dureri și osteneli, trecînd prin multe țări, propovăduind pe Hristos, botezînd și încredințînd popoarele și povățuindu-le la mîntuire. Apoi, după ce s-a dus în părțile Araratului, întorcînd mulțime de popor de la înșelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli și, după ce l-au muncit mult, l-au spînzurat pe un lemn în chip de cruce. Și străpuns fiind cu sulița de cei necredincioși, și-a sfîrșit nevoința și alergarea sa. Deci, a trecut în cer la Hristos Dumnezeu, ca să-și ia cununa cea veșnică a răsplătirii apostolești, fiind numărat în ceata celor doisprezece Apostoli.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Paisie cel Mare
Acest de trei ori fericit, Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Paisie cel Mare era, de neam, din Egipt, de unde era și Moise, văzătorul de Dumnezeu. Născut a fost din părinți cinstiți de Dumnezeu, învățați în credința lui Hristos și, fiind împodobiți și cu celelalte străluciri, ei l-au învățat, cu stăruință și pe fiul lor sporirea în cele dumnezeiești și omenești. După moartea tatălui său, acest fericit copil, a rămas mai mic decât ceilalți frați la mama lor. Acesteia, fiind foarte amărâtă, i s-a arătat un ceresc înger, spunându-i bună-sporirea copilului și zicându-i: „Pe fiul tău, Paisie, l-a ales Domnul, ca să slăvească și să laude sfânt numele Lui, cel lăudat în vecii vecilor. Acesta este plăcut lui Dumnezeu.“ Și. aceasta zicând, îngerul l-a apucat pe Paisie de mână. Iară mama a răspuns cerescului înger: „Toți copiii mei, ai lui Dumnezeu sunt, dar facă-se mila Domnului, spre noi.“ Și. deșteptându-se, s-a minunat de acel vis.
Deci, după ce s-a făcut copilandru, preamarele și fericitul între cuvioși a fost tuns monah, de Cuviosul Pamvo, de către care, sfătuit fiind să nu se uite la fata oamenilor trei ani, a petrecut neuitându-se în sus, ci avându-și capul plecat, în jos. Și, dându-se la petrecerea sihăstrească, întru atâta a covârșit pe toți, încât vorbea împreună cu Hristos, și-l spăla picioarele Lui. Și îndată s-a făcut nevoitor, în viețuirea cea mai presus de om, și a ajuns la cea mai înaltă culme a nevoinței. Iar, despre vestitele lui bunătăți și despre minunata viețuire, cea întocmai cu a îngerilor, precum și despre aspra viețuire în pustie și despre minunile sale, va citi cel ce dorește să știe, în cartea numită Noul Evloghion. Pentru care, pe scurt, zicem, iubitorilor de prăznuire, doar atâta că acest fericit, aflându-se cu trup muritor, s-a ridicat mai presus de trup.
Deci, ajungând la bătrâneți preaadânci, s-a mutat către Domnul, în ceruri, unde, împreună cu îngerii, cântă Țiitorului a toate, cântarea cea întreit sfântă. A căruia pomenire, cu credință săvârșind, pentru rugăciunile lui, să ne fie nouă să ne învrednicim veșnicilor bunătăți și fericirii celei veșnice. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Zosima ostașul
Acesta era ostaş pe vremea împăratului Traian. Iar apoi aruncând armele şi năzuind la Biserica lui Hristos, s-a învrednicit de botezul cel întru Hristos. Pentru aceasta fiind adus la guvernator şi mărturisind că este creştin, a fost spânzurat şi strivit, şi după aceasta bătut, fiind întins de patru; apoi a fost aşezat pe un pat de aramă, înroşit. Dar prefăcându-se focul în răcorire, mulţi din cei ce stăteau de faţă s-au spăimântat de acea minune, şi au trecut la credinţa în Hristos.
Iar Sfântul Zosima a fost ferecat cu cătuşe şi legat de cai, fiind nevoit să alerge în urma guvernatorului care mergea la oraşul cananiţilor, timp de trei zile fără hrană; dar prin dumnezeiască purtare de grijă i s-au arătat lui doi tineri, unul aducându-i pâine şi celalalt un vas cu apă, şi mulţumind lui Dumnezeu a gustat din acestea. Deci adus fiind la cercetare, a fost din nou supus la chinuri şi la urmă tăindu-i-se grumazul, a luat cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Sihastrul
Cuviosul părintele nostru Ioan, lăsând lumea, s-a făcut monah și petrecea cu plăcere de Dumnezeu, în post și în rugăciune, în sihăstria pustiei din părțile Palestinei, nu departe de Ierusalim. Despre viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, în cartea ce se numește ”Limonar”, alcătuită de cuvioșii noștri părinți Ioan și Sofronie – care a fost mai pe urmă patriarh al Ierusalimului , se scrie astfel: „Ne-a spus nouă adică lui Ioan și lui Sofronie – avva Dionisie presbiterul și păzitorul de vase al sfintei biserici cea din Ascalon, despre avva Ioan Sihastrul, zicând că acel bărbat a fost mare cu viața în neamul cel de acum și foarte plăcut lui Dumnezeu. El viețuia în hotarele satului Sehusta, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii. Starețul avea în peștera sa chipul Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria, având în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos Dumnezeul nostru.
De câte ori starețul voia să se ducă în vreun loc, ori în pustie departe, ori la Ierusalim să se închine cinstitei Cruci și Mormântului Domnului Hristos și să cerceteze Sfintele Locuri, sau să se roage la Muntele Sinai, sau la sfinții mucenici care se aflau departe de Ierusalim – căci era bătrânul mare iubitor de mucenici și se ducea uneori în Efes, la mormântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, alteori se ducea în Evhaita la Sfântul Teodor, sau în Seleucia Isauriei, la Sfânta Tecla; ori în Sarafas, la Sfântul Serghie, uneori la acela, iar alteori la alt sfânt și când se ducea, își așeza candela în peștera sa înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, o aprindea precum avea obiceiul și, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să îndrepteze calea pașilor săi. Si căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, zicea: «Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale depărtată, unde am să zăbovesc multe zile, tu singură îngrijește-ți candela ta și păzește-o nestinsă după rugăciunea mea, până ce mă voi întoarce, pentru că eu, având ajutorul tău însoțitor în călătorie, mă duc în calea în care am gândit». Zicând acestea spre sfânta icoană, se ducea în calea sa și zăbovea de multe ori o lună, alteori două și trei, iar alteori cinci sau șase luni. Apoi, când se întorcea, găsea întotdeauna candela plină și arzând, precum o lăsa când pleca în cale și niciodată n-a găsit-ę stinsă”.
In aceeași carte, „Limonar” , se mai scrie încă și aceasta despre Cuviosul părinte Ioan: „Odată, umblând în hotarele satului acela, unde își avea peștera, a întâlnit un leu mare venind asupra lui, la un loc unde calea era foarte strâmtă – între două garduri de spini din acelea cu care obișnuiau lucrătorii să-și îngrădească țarinile lor. Calea aceea era atât de strâmtă, încât un om pe jos abia putea să treacă printre acei spini. Și când amândoi starețul și leul – s-au apropiat unul de altul, starețul nu-i tăcea loc leului, nici leul, din pricina locului strâmt, nu putea să se întoarcă din cale, nici să treacă unul pe lângă altul nu era cu putință. Și văzând leul că plăcutul lui Dumnezeu nu voia nicidecum să se întoarcă înapoi, ci voia să treacă în calea care îi era înainte, a stat în stânga starețului pe picioarele cele dinapoi și gardul acela lărgindu-l puțin cu greutatea trupului său, a lăsat cuviosului cale liberă; și a trecut starețul pe lângă leu, atingându-se de pieptul lui cu pieptul său și așa s-a dus fiecare în calea sa”.
Odată a venit un frate la părintele Ioan și, văzând că nu se află nimic în peștera lui, i-a zis: „Avva, cum petreci aici, neavând cele trebuincioase pentru viață? ” Starețul a răspuns: „Fiule, această peșteră este neguțătorie duhovnicească: dă și ia; dă lucru de mâini și ia cele trebuincioase! ” Și viețuind acest plăcut al lui Dumnezeu ani îndelungați în pustniceștile sale nevoințe și în osteneli, s-a dus către Domnul și s-a numărat în ceata sfinților, care stau înaintea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.