Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 19 mai: Sfântul Mucenic Patrichie, episcopul Prusiei, și cei împreună cu el; Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni; Sfântul Dimitrie Donskoi, prințul Moscovei și Sfânta Muceniță Chiriachi. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna mai, în ziua nouăsprezece, pomenim pe Sfântul Mucenic Patrichie, episcopul Prusiei, și cei împreună cu el
Pe la mijlocul celui de al treilea veac, când în toată împărăția romanilor, nu era voie să fii creștin, fără de nici o răspundere, atunci, s-a petrecut și mucenicia Sfântului Patrichie. El era episcop creștin în orașul Brusa, oraș cu izvoare de ape fierbinți, pe malul dinspre Asia, al Mării Negre, din ținutul Bitiniei, unde mulțime de bolnavi veneau să se tămăduiască de neputințele lor. Și stăpânirea romană așezase acolo o capiște și o statuie a lui Esculap, în semn de mulțumire zeului păgân, vindecător de boli. Și era obiceiul, ca toți cei tămăduiți să lăsă în capiște un semn al închinării lui.
În acea vreme, s-a întâmplat că însuși dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, s-a vindecat la aceste ape. Și nu s-a mulțumit numai cu jertfă de închinare către Esculap, ci a socotit să silească și pe creștini să cunoască binefacerile acestui zeu păgân, întorcându-i la cinstirea idolilor.
Deci, a fost adus episcopul Patrichie și i-a poruncit să se lepede de Hristos și să mărturisească puterea zeului Esculap și, mergând în capiște, să aducă jertfă și să i se închine, după obiceiul păgânesc. Dar Patrichie răspunse, cu îndrăzneală, dregătorului, arătându-i cât de deșartă este credința lui în puterea unui zeu fără de viață și înfățișându-i adevăratele pricini ale tămăduirilor, ce se săvârșesc cu aceste ape, pe care Hristos, Dumnezeu cel viu, le-a făcut pentru binele oamenilor, atunci când a zidit lumea. Deci, mâniindu-se tiranul, a zis cu glas aspru către Petrichie: „Dacă te-aș arunca în mijlocul acestor ape fierbinți, pedepsind îndrăzneala ta de a defăima pe zei, crezi, oare, că Hristos al tău te va scăpa de la pierzanie?” Iar Patrichie a răspuns: „Hristos poate să-mi păzească viața în mijlocul acestor ape, dar poate să mi-o și ridice tot prin ele. Nici un fir de păr din capul oamenilor nu se clintește fără știrea Lui.
Spumegând, deci de mânie, dregătorul a poruncit să fie aruncat Patrichie în clocotul apelor, dar episcopul a ieșit nevătămat, mărturisind, și cu mai mare tărie, pe Hristos.
Drept aceea, a dat porunca să li se taie capul cu toporul, atât lui Patrichie, cât și celor trei preoți, împreună cu el: „Acachie, Menandru și Polien. Și, așa, a fost ucis Patrichie episcopul și cei trei preoți, la 19 mai, luând cununile de biruință de la Hristos. Domnul nostru, Căruia I se cuvinte slavă și cinste în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni
Cuviosul Părintele nostru Memnon s-a dat din tinerețe lui Dumnezeu și s-a făcut locaș curat al Sfîntului Duh; pentru că a supus pe trup duhului, omorîndu-și patimile cu petrecerea cea aspră în multe osteneli și a fost mai mare al călugărilor. Iar pentru viața sa asemenea cu îngerii, a luat de la Dumnezeu dar îndestulat de faceri de minuni; căci tămăduia boli netămăduite și făcea multe minuni. Pentru că în loc uscat a scos izvor de apă cu rugăciunea sa; o corabie, înviforîndu-se și afundîndu-se în învăluirile mării, prin arătarea sa, a izbăvit-o de la înnecare de multe ori; lăcustele ce năvăliseră și prăpădeau tot felul de roduri și iarbă, le-a izgonit, și altele preaslăvite minuni făcea.
De aceea s-a numit făcător de minuni și, nevoindu-se în pustnicie mulți ani și plăcînd lui Dumnezeu prin viața lui cea îmbunătățită, s-a dus bucurîndu-se la Domnul, pe Care L-a iubit. Dar nu numai în viața sa, ci și după mutare făcea minuni. Pentru că de la mormîntul lui se dădeau tămăduiri de toate bolile și prin chemarea numelui cuviosului se goneau lăcustele și toată vătămarea diavolească, preamărind pe alesul Său, Dumnezeu Cel slăvit între sfinții Săi. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Dimitrie Donskoi, prințul Moscovei
Dimitrie a ajuns cneazul Moscovei pe când avea doar nouă ani, iar trei ani mai târziu a fost numit și mare cneaz al Vladimirului. în ciuda tinereții, s-a dovedit a fi un cârmuitor viguros și însuflețitor. în acești primi ani s-a bizuit mult pe cuviosul Mitropolit al Moscovei, Sfântul Alexie (12 februarie), ce a domnit ca regent până ce Dimitrie a fost îndeajuns de vârstnic ca să domnească singur. Ajungând la vârsta bărbăției, s-a însurat cu credincioasa Evdochia. Locuitorii din amândouă cnezatele s-au bucurat mult de unirea lor.
Evdochia este descrisă într-una din colecțiile de Vieți ale Sfinților din Rusia cu aceste cuvinte: „Cuvioasa Evfrosinia (numele pe care l-a primit mai târziu la călugărie), fiica cneazului Dimitri Constantinovici din Suzdal și soția marelui cneaz al Moscovei, Dimitrie Ioannovici Donskoi, încă din primele zile ale căsniciei sale s-a vădit aleasă, pentru curata și arzătoarea dragoste față de soț și de copii, și bunătatea ei față de săraci și suferinzi. Ținea cu strășnicie posturile, înclinând către viața unei surori de mănăstire. Păstra ascunse de ceilalți oameni nevoințele sale întru rugăciune. Trupul îi era acoperit cu veșminte viu colorate și podoabe bogate, dar sub toate acestea se afla adânca dăruire către Dumnezeu… Împărțea cu soțul ei toate bucuriile și necazurile. Și cu creștinească răbdare și multă tărie ea a îndurat toate încercările și marile nenorociri abătute asupra pământului rusesc, împreună cu marele cneaz ea cerceta multe dintre bisericile moscovite și se ruga ca Dumnezeu să-l ajute să biruiască pe hanul mongol Mamai.”
Treptat cneazul Dimitrie a strâns laolaltă pe rușii din feluritele ținuturi, care prea adesea se luptau între ei, unindu-i pentru a alunga pe tătarii mongoli. Acești aprigi luptători din Asia Centrală cotropiseră și cuceriseră pământurile rusești în anul 1204, făcându-le state vasale. în anii 1367-1368, Dimitrie s-a simțit destul de puternic pentru a ridica ziduri de piatră împrejurul Moscovei, lucru oprit de mongoli. Tot atunci a încetat a mai plăti tributul anual către ei. Aceste fapte au stârnit furia stăpânitorilor tătari, care împreună cu ajutoare de la aliații lor apuseni din Lituania și Genova, au adunat o oaste de patru sute de mii de bărbați împotriva moscoviților.
Nicholas Zernov descrie întâmplările ce au urmat în acest chip: „Nu se poate spune că Dimitrie al Moscovei era un mare domnitor, dar în acel moment crucial din istoria neamului său s-a dovedit un cârmuitor vrednic. El și-a dat seama că era în joc nu faima sa personală și curajul, ci însăși existența rușilor ca popor creștin. Purtarea sa în acele luni hotărâtoare a fost cu adevărat măreață. A făcut toate pregătirile militare și a încheiat o alianță cu ceilalți cnezi ruși, înduplecându-i să-și uite măruntele rivalități și vechile dușmănii. Apoi, când trebuia să ia hotărârea finală, s-a dus să ceară încuviințarea unui bărbat în a cărui chibzuință și înțelepciune să poată avea încredere toată țara. Cneazul Dimitrie a ales să se sfătuiască cu Sfântul Serghie din Radonej (25 septembrie) care, acum, că Sfântul Alexie (mitropolitul Moscovei, 12 februarie) murise, era întruchiparea vie a conștiinței întregii națiuni.
Într-o zi de toamnă timpurie, în 18 august 1380, Dimitrie, însoțit de prietenii cei mai apropiați, s-a dus să-l cerceteze pe sfânt. Tătarii trecuseră hotarele, iar oastea rusească era adunată la miazăzi de Moscova, la Kolomn, gata să pornească în marș. Nici o inimă rusească nu poate rămâne neclintită la pomenirea acestui ceas solemn din istoria Rusiei. Era un contrast izbitor între puternicii bărbați înarmați, cei mai buni luptători ai țării, plini de teamă și îngrijorare, și bătrânul călugăr, senin și împăcat, stând în mijlocul ucenicilor săi.
Cneazul Dimitrie se temea să-și ia răspunderea de a face primul pas; încă mai era cu putință să lase armele, să ceară îndurare, cu nădejdea de a potoli furia tătarilor. Era o clipă de mare tensiune; fiecare știa prețul pe care l-ar fi avut de plătit în urma unei hotărâri greșite. De la convertirea tătarilor la islam, la începutul veacului al patrusprezecelea, atitudinea lor binevoitoare față de Biserică s-a preschimbat în dușmănie. Înfrângerea Rusiei ar fi însemnat măcelărirea poporului, pângărirea bisericilor, nimicirea creștinismului. Pe de altă parte, supunerea ar fi însemnat probabil pieirea conducătorilor și prăbușirea morală a poporului. Supunerea deci era mai mult decât primejdioasă, dar oare aveau cât de cât nădejde de izbândă împotrivindu-se ? Oare tătarii nu câștigau întotdeauna ? Oare nu nimiciseră ei orice încercare rusească de eliberare în ultimul veac și jumătate ? Acestea erau întrebările din mintea fiecăruia, iar ochii tuturor stăteau ațintiți către bătrânul călugăr.
Sfântul Serghie, de obicei foarte reținut, de data aceasta a fost foarte limpede. În fața celei mai mari primejdii, el nu s-a dat înapoi, dându-i blagoslovenia sa lui Dimitrie. Și, făgăduindu-i biruință, l-a îndemnat pe cneaz să întâmpine năvala vrăjmașilor în stepele deschise din miazăzi. Ultimele lui cuvinte au fost: «Mergi înainte și nu te teme; Dumnezeu te va ajuta».
La 20 august rușii au pornit către miazăzi. Oastea cuprindea bărbați din cele patru colțuri ale țării. Țara nu mai văzuse niciodată cnezi din Moscova, Vladimir, Serpuhov, Rostov, Pskov, Murom și Suzdal mărșăluind laolaltă. Oastea înainta cu repeziciune. La 26 august a trecut râul Oka; la 6 septembrie a ajuns la râul Don. Rușii se găseau din nou în stepele deschise unde strămoșii lor fuseseră copleșiți de valurile nestăvilite ale năvălitorilor mongoli. Sfatul oștirii se adunase, chibzuind dacă oastea trebuie sau nu să treacă râul. Voci temătoare cereau să se aștepte, dar Dimitrie dădu poruncă să se pornească mai departe, în câmpiile necunoscute din miazăzi. în acele clipe el era adevăratul cârmuitor al tinerei Rusii. Dorea să-i întâlnească dușmanul în inima stepelor, în tabăra celor ce ținuseră atâta vreme țara în frică și supunere.
Hotărârea arătată de Cneazul Dimitrie se datora înrâuriri Sfântului Serghie. Bătrânul călugăr se afla în spatele căpeteniei militare a națiunii rusești. În ziua sortită hotărârii finale, un sol aparte, venit de la Radonej, a ajuns în tabără. El a adus de la Sfântul Serghie o scrisoare către Dimitrie, și prin el către toți ceilalți bărbați ruși. Cuprinsul ei era următorul: «Nu te îndoi, stăpâne; mergi înainte cu credință și înfruntă cruzimea vrăjmașului; și nu te teme, căci Dumnezeu va fi de partea ta».
În sfârșit, la 8 septembrie 1380, cele două oștiri s-au întâlnit. Nici o bătălie din istoria rusească nu se asemuie cu cea de la Kulikovo Polie. Acolo a avut loc ciocnirea dintre două puteri de neîmpăcat. Patru sute de mii de nomazi, cu cămilele și caii lor și însuflețiți de Semilună, au stat în fața mult mai micii oștiri rusești, adunată sub Crucea Pravoslavnică cu opt vârfuri. Kulikovo Polie ocupă în istorie un loc asemănător cu bătălia de la Poitiers (732), când Franța a salvat Apusul de năvălirea musulmană, sau cu fatala înfrângere de la Kosovo Polie, din 1389, care a pus început unei dominații musulmane de cinci veacuri a turcilor otomani asupra creștinilor din Balcani.
Bătălia a fost cruntă și pierderile de ambele părți au fost uriașe. La început, tătarii au dominat, dar, în momentul critic, când principala forță rusească fusese împinsă să se retragă în neorânduială, norocul luptei a fost întors dintr-o dată de un atac neașteptat al rezervelor rusești, care au dat o lovitură zdrobitoare mongolilor. Proorocia Sfântului Serghie se împlinise: înaintarea mahomedanilor fusese oprită, iar Rusia avea să rămână o țară creștină.” Chiar dacă mongolii și-au reluat dominația asupra Moscovei doi ani mai târziu, aceasta a fost doar vremelnică. Biruința de la Kulikovo Polie a dat încredere rușilor că pot într-adevăr să scuture jugul tătarilor – ceea ce au reușit deplin doar în veacul următor.
Întru pomenirea înfrângerii lui Mamai în bătălia de la Kulikovo, cneaghina Evdochia a pus să se ridice o biserică în Kremlin, lângă iatacul ei, cu hramul Nașterii Maicii Domnului. Tot ea a pus să se zidească mănăstirea de călugări Gorițki, întru pomenirea slobozirii de sub jugul tătarilor. Cneazul Dimitrie a mai domnit nouă ani. Domnia sa a purtat semnele curăției și evlaviei sale, ale sfintei sale griji față de norodul său, ceea ce a făcut să fie foarte iubit.
La 19 mai 1389, la vârsta de treizeci și opt de ani, el a murit de o boală internă. Cu puțin înainte de moarte, el a scris în testamentul său: „Mi-am încredințat copiii cneaghinei mele. Iar voi, copiii mei, ascultați pe maica voastră în toate, și nu faceți nimic împotriva voii sale. Iar dacă vreunul dintre fiii mei nu-și ascultă mama și se împotrivește voii sale, blagoslovenia mea nu va fi asupra lui”. La moartea sa, chipul său strălucea de o lumină îngerească.
Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Chiriachi, care prin foc s-a săvârșit
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.