Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 19 septembrie: Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont; Sfântul Cuvios Zosima pustnicul și Sfântul Theodor, arhiepiscop de Canterbury. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna septembrie, în ziua a nouăsprezecea pomenim pe Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont

Aceștia au trăit pe când la Roma împărătea Probus împăratul (276-282), deci pe vremea când încă erau prigoniți creștinii, iar în Antiohia stăpânea dregătorul Eliodor. Deci, pe când se săvârșea praznicul zeului Apolo, din părțile din afară de cetate, veniră în Antiohia doi oameni neștiuți, Trofim și Savatie, creștini dreptcredincioși și închinători ai Dumnezeului celui adevărat. Și, văzând prăznuirea cea pierzătoare de suflete a păgânilor, n-au voit să intre și să se veselească cu dânșii, zicând: „Suntem creștini și nu se cade nouă a veni la ospețe păgânești”.

Acestea auzindu-le Eliodor, îndată a poruncit ostașilor să-i prindă și în temniță să-i despartă unul de altul. Și, aducând întâi pe Trofim, l-a întrebat pe el de nume, de viață și de credință. Deci, mărturisind el cu îndrăzneală credința în Hristos, dregătorul s-a umplut de mânie, văzând atâta tărie de credință la un tânăr ca dânsul, și dezbrăcându-l, a poruncit să fie bătut fără milă cu toiege, cât s-a roșit pământul de sângele lui, apoi, cu unelte ascuțite strujindu-i trupul până la oase, l-au aruncat în temniță.

A fost adus, apoi, fericitul Savatie, care, după mărturisirea credinței înaintea dregătorului, a fost spânzurat și strujit cu unghii de fier atât de mult, încât, pe când îl aduceau înapoi în temniță, și-a dat duhul.

Rămas singur, Trofim a fost trimis să îndure mucenicia în câmpul Sinadelor, din Frigia, la sărbătoarea păgână a dioscurilor. Deci, fiind în temniță și așteptând sărbătoarea, a cunoscut pe un tânăr bărbat creștin, din sfatul cetății, care în taină cerceta pe cei răniți pentru credință, în închisoare, Dorimedont cu numele. Dar fapta lui nu s-a putut tăinui multă vreme. Întrebat de crudul dregător al Sinadelor, Dionisie, Dorimedont a mărturisit, fără ocol, credința lui în Hristos. Deci, nesporind nimic, l-au dat la chinuri. I-au rupt fața cu unghii de fier, i-au dezrădăcinat dinții, l-au ars cu foc, iar lui Trofim i-au scos ochii, cu țepușe înfocate. La urmă, i-au osândit pe amândoi să-i dea spre mâncare fiarelor, în priveliște, unde era mult popor. Dar o ursoaică, un pardos și un leu se purtau cu ei ca niște animale de casă, uitând năravul lor de fiare. Deci, numindu-i fermecători, dregătorul i-a osândit să li se taie capetele cu sabia. Și așa, Sfinții Mucenici Trofim și Dorimedont, după multe și amare chinuri, cu ucidere de sabie au murit, iar acum, împreună cu Savatie, în ceruri neîncetat măresc pe Preasfânta Treime. Dumnezeului nostru, slavă!

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Zosima pustnicul

Sfântul Zosima a fost pustnic în părțile Ciliciei. Odată, înrăutățitul cârmuitor Domițian a mers la vânat cu slujitorii săi după ce a trecut prin multă pustie și peste dealuri, gonind și vânând fiare, au văzut într-un loc departe o mulțime de animale, iar în mijlocul lor era un om bătrân, umblând și vorbind cu ele ca și cu oamenii. Spre acestea s-au repezit vânătorii și au fugit fiarele, iar pe omul acela, prinzându-l, l-au dus la boier.

Părându-li-se că este vânător și că face farmece în pustie, a fost întrebat cine este și cum îi este numele. Iar el a zis: „Sunt creștin și îmi este numele Zosima”. Deci, legându-l pe el, îl duseră în cetate, unde, șezând boierul la judecată, îl întreba pe el de vrăji și de farmece și în ce chip a fermecat fiarele de trăia în mijlocul lor nevătămat și vorbea cu dânsele precum cu oamenii. Iar Zosima a răspuns: „Nu pentru farmece mi-am petrecut viața mea în pustie, ci pentru că, fiind creștin, nu puteam să petrec cu necredincioșii în cetate. De aceea m-am dus în pustie, vrând ca mai bine să fiu cu fiarele decât cu oamenii cei răi și vrăjmași ai Domnului meu Iisus Hristos. Pentru că m-am sârguit să duc o viață ca mulți sfinți părinți de-ai noștri, care, înstrăinându-se de lume, au viețuit în pustie. Iar Dumnezeu, Cel ce știe pe cei care Îi slujesc Lui, se îngrijește de dânșii. Acela, rânduind și pentru mine după bunătatea sa, mi-a supus fiarele cele sălbatice spre mângâierea mea. Și am viețuit cu dânsele, mângâindu-mă spre Dânsul, punându-mi în EI toată nădejdea mea”

Atunci boierul a zis: „Dar pe Nazarineanul Îl cinstești, răule bătrân? Bine, am să merg la Nazaret și acolo tare te voi munci pe tine, ca ori de Nazarineanul să te lepezi, ori rău să te lipsești de viața aceasta. Ba chiar și cei ce sunt nazarineni, văzând muncile tale, o să se înfricoșeze”

Deci l-a trimis pe Zosima ferecat la Nazaret, înaintea sa. După o vreme și el a sosit la Nazaret și, alegând vreme de judecată, a adus de față pe Zosima și i-a zis: „Spune-ți vrăjile tale, cum ai fermecat fiarele? ” Iar el s-a mărturisit pe sine că este creștin. Și a ponmcit înrăutățitul să-l spânzure pe el cu capul în jos, să-i lege o piatră mare de grumaji și cu unghii de fier să-l strujească. După aceasta iar l-a întrebat pe el să-și spună farmecele. Iar Zosima a zis: „Hristos, Dumnezeul meu, Acela a trimis fiarele spre mângâierea mea în pustie”. Apoi i-a zis judecătorul: „Dacă fiarele ascultă pe Dumnezeul tău, poruncește să vină aici o fiară, și toți împreună cu tine vom crede” Iar Zosima, întinzându-și cinstitele sale mâini în sus și rugându-se, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și fă să vină aici un leu înfricoșat, ca să-mi slujească mie”.

Deodată un leu înfricoșat a alergat în cetate la acea priveliște și cu glas omenesc a grăit, înfricoșând pe toți. Toți, văzându-l, au fugit, iar leul, venind, sprijinea pe dedesubt piatra care era legată de grumajii lui Zosima. Văzând aceasta un oarecare Atanasie Comentarisie (Scribul), a cunoscut puterea lui Hristos și a crezut în El.

Tiranul Domițian, strigând din cetate, a zis: „Zosima, îmblânzește fiara, ca să te dezlegăm”. Iar Zosima a binecuvântat ca fiara să se îmblânzească. Deci boierul a poruncit să dezlege pe sfântul din legături, voind să-l trimită pe el la împărat. Zosima, însă, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, iar leul s-a dus în pustie. Apoi creștinii au îngrijit trupul sfântului și l-au îngropat pe el cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Cel slăvit în veci. Amin.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Theodor, arhiepiscop de Canterbury

Grec, născut la anul 602 în Tarsul Ciliciei, Sfântul Theodor a studiat la Atena, unde, din pricina multei sale învățături și înțelepciuni, a dobândit faimă de filosof. Acolo a îmbrățișat și viața monahală. La vârsta de 60 de ani s-a mutat la Roma și, șase ani mai târziu, în 668, după ce a petrecut o vreme în mănăstirea „Ad Aquas Salvias”, unde și-a întregit formarea monahală, Papa Vitalie l-a hirotonit arhiepiscop al tronului de Canterbury, care era vacant. I-a acordat jurisdicția Bisericii Britanice, care în acea vreme trecea printr-o criză datorată conflictelor dintre susținătorii tradiției celtice locale și următorii obiceiurilor romane care doreau să impună rânduielile Romei în ce privește prăznuirea Paștelui1.

În același an, luându-l ca ajutor pe avva Adrian Africanul, Theodor a plecat în Britania. A ajuns la Canterbury după o călătorie de un an de zile, în timpul căreia, trecând prin Paris, a fost înștiințat de Agilbert, episcopul acestui oraș și fost episcop de Wessex, despre situația Bisericii Britanice. Îndată ce a sosit, și-a preluat îndatoririle și a început să cerceteze turma eparhiei sale. În continuare, pentru a ușura lucrarea pastorală, a împărțit țara în parohii și episcopii, în care a așezat păstori și preoți vrednici. La anul 672 a convocat Sinodul de la Hertford în cadrul căruia s-a impus prăznuirea Paștelui potrivit tradiției de la Roma, a pus capăt divergențelor jurisdicționale dintre episcopi și a readus rânduiala și disciplina bisericească în mănăstiri, în rândul clerului și al poporului. Mai târziu, în anul 679, a convocat Sinodul de la Hatfield, la care au fost impuse hotărârile dogmatice ale Sinodului Lateran (649), care condamnau monotelismul.

În anul 678, sfântul arhiepiscop a împărțit marea episcopie a Yorkului, faptă care a provocat împotrivire din partea episcopului Wilfrid. Încercările acestuia din urmă de a i se face dreptate de către Roma l-au ținut mulți ani departe de tronul său. Cu puțin timp înainte de a muri, Sfântul Theodor a cerut de la regele Aldfrith să pună pe altul în locul său pe tronul episcopal și tot atunci l-a chemat și pe Wilfrid ca să se împace.

Pentru buna organizare a nou-înființatei Biserici Britanice, Sfântul Theodor lua cu fermitate toate acțiunile pastorale, așa încât Biserica Britaniei să se afle în comuniune cu tronul Romei2.

Prin aceste acțiuni, el a pregătit terenul pentru unitatea țării și pentru înflorirea culturii creștine, care a fost revigorată prin aprofundarea limbii și culturii elene. Pentru aceasta a întemeiat la Canterbury o vestită școală, unde, sub conducerea lui avva Adrian, se preda greaca și latina. Înțeleptul arhiepiscop a încurajat de asemenea învățarea muzicii bisericești, a științelor și a artelor în mănăstiri, care au devenit izvoare de răspândire a culturii. A adormit cu pace în ziua de 19 septembrie a anului 690.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *