Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 2 iulie: Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Biserica Vlaherne; Sfântul Voiezod Ștefan cel Mare; Sfântul Ierarh Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului; Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop de San Francisco; Sfântul Mucenic Iuvenalie al Alaskăi; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Ahtîrskaia”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Feodotevskaia”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pozhayskaia” și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vlahernskaya” (Vlahernitissa). Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna iulie, în ziua a doua, pomenim Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Biserica Vlaherne
În zilele dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (456-474) erau în Constantinopol doi bărbați cinstiți, din rândul senatorilor, anume Galvie și Candid, frați după trup. Și, sfătuindu-se între ei, au cerut împăratului învoire de a merge la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri. Și, luând învoire, au purces la drum. Deci, ajungând în Palestina, au mers în Galileia, vrând să vadă Nazaretul și casa Preacuratei Fecioare, în care după Bună vestirea Arhanghelului și prin venirea Sfântului Duh, s-a zămislit Dumnezeu-Cuvântul cel negrăit. Și, umblând ei și ostenindu-se, s-au odihnit, peste noapte, într-un sat din apropiere. Acolo, după dumnezeiasca purtare de grijă au găzduit la casa unei femei văduve, bătrâna de ani și cinstită prin viața ei curată.
Deci, pe când cinau ei, au văzut o altă cameră deosebită, în care erau multe lumânări aprinse și, de unde, arzând tămâie, ieșea o mireasmă de aromate, căci acolo, era ascuns cinstitul veșmânt al Maicii lui Dumnezeu, și zăceau, acolo, mulți bolnavi. Și se minunau senatorii, de acel lucru străin, și, socotind că acolo se păstrează ceva scump, din Legea veche, au rugat pe cinstită femeie să cineze cu ei, în vreme ce o întrebau. Iar ea, la început, tăinuia, zicând: „Iată, cinstiți, bărbați, toți bolnavii aceștia, tămăduire așteaptă și toate bolile nevindecate, aici, cu înlesnire, se tămăduiesc.” Iar senatorii, auzind acestea, au început, cu și mai mare stăruință, a o întreba: „Oare, pentru ce pricină, un dar și o putere de facere de minuni, ca acestea, s-au dăruit locului acestuia ?” Iar ea, încă tăinuind adevărul, a zis: „Se povestește, în neamul nostru, că, unuia din părinții noștri, i s-a arătat Dumnezeu, în acest loc și, de atunci, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu și se fac, acolo, minuni”. Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, în inimile lor s-au aprins, că, odinioară, inimile lui Luca și Cleopa, și au grăit către dânsa: „Te rugăm, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui adevărul”. Deci, femeia, rugată fiind, a grăit către dânșii: „O, bărbați aleși, nimeni, până astăzi, n-a știut această taină dumnezeiască, pe care mă siliți să v-o spun. Dar, de vreme ce se văd dreptcredincioși, vă spun vouă această taină, nădăjduind că o veți păzi, nespunând-o la nimeni. Aici, este ascuns, de mine, veșmântul Preacuratei Fecioare Maria. Că, pe când s-a mutat la cele cerești, în ziua îngropării sale, uneia din strămoașele mele, după hotărârea Preacuratei însăși i s-a dat acest veșmânt. Iar ea, luând veșmântul, îl păzea pe el cu cinste, în toate zilele vieții sale. Și, murind ea, l-a încredințat unei fecioare din neamul său, poruncindu-i, cu jurământ, ca și fecioria să-și păzească, în cinstea Pururea Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu. Și așa, din fecioară în fecioară, anii trecând, acest sfânt veșmânt a ajuns în mâinile mele. Iar, de vreme ce nu se mai afla nici o fecioară în neamul meu, căreia să-i încredințez această taină v-o spun vouă, ca să știți, pentru care pricină se fac aici minuni”.
Deci, ei, făgăduind să păstreze taina, au rugat pe bătrâna să le îngăduie a priveghia cu rugăciuni, toată noaptea, lângă sfântul veșmânt. Deci, intrând ei înăuntru, au văzut un sipet în care se păstra sfântul veșmânt. Și, pe când se rugau ei, cu lacrimi, către Născătoarea de Dumnezeu, făcând multe metanii, cu lumini și cu arome, le-a venit gândul ca să dăruiască acea comoară, împăratului lor din Constantinopol. Și, luminându-se de ziuă și mulțumind femeii, au dat îmbelșugată milostenie și s-au dus în cale, spre Ierusalim, făgăduind să vină iarăși, pe acolo, când se vor întoarce în țara lor.
Au ajuns cu bine la Ierusalim și au îngenunchiat la toate locurile sfintele de Mântuitor, apoi, au luat drumul întoarcerii. Și poposind iarăși la bătrâna aceea, au petrecut noaptea lângă racla sfântului veșmânt. Iar, la plecare, cu învoirea bătrânei, care nu mai avea în neamul ei nici o fecioară, căreia să-i lase această moștenire, au luat cu ei sfântul veșmânt, lăsând multe daruri. Și, purtându-i de grijă, au mers până la cetatea împărătească a Constantinopolului. Acolo, au înștiințat pe marele împărat Leon și pe împărăteasa Verina, asemenea și pe Ghenadie patriarhul, înaintea cărora, descoperind cinstita racla, au văzut sfântul veșmânt, umplându-se ei de nespusă bucurie. Deci, luându-l, l-au dus cu slavă în biserica Vlahernei și au hotărât ca în fiecare an, să se prăznuiască, punerea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu, în acea biserică, în ziua de 2 a lunii lui iulie, în cinstea și slava Fecioarei Maria și a Celui născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, celui slăvit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în veci Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Voiezod Ștefan cel Mare
Odrăslit din pământul Moldovei, măritul Voievod Ștefan cel Mare a fost numit și cinstit din totdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare și sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi și trădători, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creștinătăți și zidirea unui mare număr de biserici și mănăstiri.
Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt Dreptcredinciosul Voievod s-a născut la Borzești, din părinții binecredincioși creștini voievodul Bogdan al II-lea și doamna să Măria-Malină Oltea, arătându-se din fragedă copilărie cu deosebită dragoste față de țară și credința strămoșească. Curând, după uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei la 12 aprilie 1457. Încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferințe, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Bunul Dumnezeu ci, cu evlavie și-a purtat jugul vieții sale.
Ștefan cel Mare și cel Sfânt a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți „până la moarte” cu capul său adică, „cu prețul vieții sale”, cum arată în scrisoarea adresată principilor întregii creștinătăți, chemându-i la lupta sfântă de apărare a credinței creștine.
Ștefan, Dreptcredinciosul Voievod, a pus biruințele sale nu pe seama iscusinței minții sale ci, cu smerenie pe seama voii și puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu în ajutor. Măritul Voievod a fost nu numai apărător, ci și mărturisitor al credinței prin numărul mare de mânăstiri și biserici zidite, atât în Moldova cât și în Muntenia, Transilvania și Muntele Athos. Prin frumusețea și măreția acestor sfinte lăcașuri, împodobirea lor cu pictura, înzestrarea lor cu cele necesare sfintelor slujbe, toate lucrate cu o măiestrie artistică neîntrecute până astăzi, binecredinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt aduce înaintea lui Dumnezeu „slavă poporului său”, adică a neamului nostru românesc.
Ca om al rugăciunii, evlaviosul Voievod a cerut sfințiților părinți să se roage pentru poporul dreptcredincios al Moldovei, pentru oștenii săi, pentru cei vii și pentru morți. El însuși se ruga cu post și făcând nenumărate fapte de milostenie în vremuri de primejdie mai ales, așa cum este înfățișat pe icoanele pictate în ctitoria sa de la Putna. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul i-a fost părinte și povățuitor duhovnicesc și înțelept sfătuitor în ceasurile sale de rugăciune și veghe. Deopotrivă a fost om al înțelepciunii și dreptății, precum și al iubirii și iertării: „Te-am iertat și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria Voievodul, adresându-se boierului său Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său. Gândul morții pururea l-a avut în minte căci pentru el moartea era, potrivit învățăturii creștine, o strămutare „de la cele vremelnice” către „locașurile de veci”, așa cum el însuși a pus să se scrie pe piatra sa de mormânt, pregătită cu 12 ani înainte de mutarea la Domnul.
Paginile sfinte de cronica românească amintesc peste veacuri despre evlavia, cinstirea și credința poporului român față de Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: „iar pe Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere la mânăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți, ca după un părinte al lor”, zicând mai departe cronicarul: „Ce după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ștefan Vodă…, pentru lucrurile lui cele vitejești, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajuns”.
De la mutarea sa la Părintele Ceresc până astăzi, mormântul său de la Mănăstirea Putna este străjuit de o candelă pururea aprinsă, unde fiii neamului românesc neîncetat își pleacă genunchiul cu evlavie și rugăciune către Milostivul Dumnezeu. Măritul și drept-credinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt rămâne peste veacuri o pildă de adevărat conducător de țară, stăpânit permanent de credință în Puternicul Dumnezeu, iubirea de Biserică strămoșească și țara, spre slava lui Dumnezeu, unul în ființă și închinat în Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului
Sfîntul Iuvenalie a luat scaunul Patriarhiei Ierusalimului pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tînăr. În zilele patriarhiei lui, erau în Palestina marii luminători, Sfinții Părinți: Eftimie, Teodosie, Gherasim de la Iordan, căruia i-a slujit leul, și mulți alții. Acei luminători erau mîhniți din pricina tulburărilor care se făceau de eretici. Căci în acele vremuri se ridicase eresul lui Nestorie, care hulea pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Deci, s-a adunat al III-lea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, în cetatea Efesului. La acest sinod, Sfîntul Iuvenalie cu Sfîntul Chiril, Patriarhul Alexandriei, și cu ceilalți Sfinți Părinți, au anatematizat pe Nestorie și eresul lui. După sfîrșitul împăratului Teodosie, împărățind Marcian cu Pulheria, a ieșit un alt eres, al lui Dioscur și al lui Eutihie, care spuneau că în Domnul nostru Iisus Hristos este numai o singură fire. Deci s-a făcut al IV-lea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, în cetatea Calcedon. În acest Sinod, Sfîntul Iuvenalie, în mijlocul Sfinților Părinți, ca un luceafăr în mijlocul stelelor, strălucea prin dreapta credință, izgonind întunericul cel rău al credinței ereticilor.
După ce s-a întors de la sinod la scaunul său, a mers în Palestina un oarecare eretic Teodosie, cu chipul călugăr, iar cu obiceiul vrăjitor. Acela împărtășea credința cea rea a lui Eutihie, care hulea Sfîntul Sinod cel din Calcedon, ca și cum în el s-ar fi lepădat dogmele dreptei credințe și s-ar fi înnoit învățătura lui Nestorie, spunînd și multe alte necuviințe.
Evagrie povestește de acest eretic, că, izgonindu-se din mînăstirea lui pentru faptele cele rele și pentru necredința sa, s-a dus în Alexandria la răucredinciosul Dioscor și s-a lipit de el. Dar, și de acela fiind pedepsit cu multe bătăi, pentru meșteșugul și răutatea sa, punîndu-l ca pe un tulburător pe cămilă, l-a purtat cu batjocură prin cetate. Apoi, scăpînd în Palestina, a început a tulbura Biserica, semănînd eresuri hulitoare de Dumnezeu. Pe atunci, se afla în Palestina împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tînăr, care petrecea la Sfintele Locuri, după moartea bărbatului ei. Deci, acel eretic Teodosie, mai întîi a înșelat pe împărăteasa Evdochia spre lepădarea Sinodului din Calcedon, apoi și pe mulți monahi neiscusiți i-a vătămat cu eresul său și i-a făcut de un gînd cu sine. Deci a ridicat, cu mulți călugări înșelați, tulburare împotriva Patriarhului Iuvenalie, silindu-l să se lepede cu totul de Sinodul din Calcedon. Iar el nevrînd, l-au izgonit de pe scaun.
Atunci, Iuvenalie s-a dus la Constantinopol, la împăratul Marcian, iar ereticul Teodosie, avînd ajutătoare pe împărăteasa Evdochia și puterea călugărilor, care îl sprijineau la acel eres, s-a suit pe scaunul Patriarhiei și făcea multe primejdii celor dreptcre-dincioși. Episcopii și clericii care nu voiau să aibă împărtășire cu el, pe unii îi lepăda, iar pe alții, muncindu-i, îi ucidea, jefuindu-le averile și risipindu-le casele. Astfel a făcut lui Severian, Episcopul Schitopolei, care n-a voit să se supună eresului său, și, izgonindu-l de pe scaunul său, l-a ucis. Din aceste pricini se făcuse în toată Palestina mare tulburare. Astfel, Sfînta Cetate a Ierusalimului era prinsă și pustiită ca de niște barbari. Sfinții Părinți din Palestina, ne-suferind să vadă o prigonire ca aceea și o risipire a Bisericii, temîndu-se și de mîinile ighemonilor, s-au ascuns în pustia cea mai adîncă. Acolo s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru pierderea ereticilor și pentru grabnica liniștire a Bisericii.
Pe vremea aceea, în clerul Bisericii Ierusalimului era un diacon cu numele Atanasie, frumos grăitor la cuvînt și rîvnitor în dreapta credință. Acesta, văzînd în biserică pe ereticul patriarh, Teodosie, stînd ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste, în locul patriarhului, a stat înaintea lui și cu glas mare a strigat, zicînd: „O, Teodosie, încetează de a umple Sfînta Cetate de atîtea ucideri! Încetează de a ridica război împotriva lui Hristos și a alunga tîlhărește turma Lui din ogrăzile cele dumnezeiești”. Acestea zicînd Atanasie către el, îndată a fost prins de ostașii lui Teodosie și a fost tras afară din biserică, unde, chinuindu-l cu multe feluri de munci și bătîndu-l mult, l-au străpuns cu un fier ascuțit. Trupul lui a fost legat cu o funie de picioare și tîrît prin toată cetatea, iar la urmă l-au aruncat spre mîncare cîinilor.
Voievodul Dorotei, care era pus de împărat ca să ocîrmuiască Palestina, nu se întîmplase într-acea vreme să fie în Ierusalim, ci era cu oastea la război împotriva moabitenilor. Acela, înștiințîndu-se de cele ce se făcuseră în Sfînta Cetate, îndată întorcîndu-se cu oastea de la război, a alergat la Ierusalim. Dar, ostașii lui Teodosie și ai împărătesei Evdochia, din porunca lor, au închis porțile cetății înaintea voievodului, nelăsîndu-l să intre înăuntru. Astfel, ei nu l-au lăsat să intre înăuntru, pînă ce nu le-a făgăduit, că o să fie de un gînd cu ei în credința lor. Acel mincinos patriarh Teodosie, tulburînd Biserica, a fost pe scaunul Patriarhiei Ierusalimului douăzeci de luni, pînă ce a venit poruncă voievodului de la împărat, ca să-l prindă și să-l aducă ca pe un tulburător și ucigaș la judecată în Constantinopol.
Teodosie, aflînd mai înainte de porunca împărătească care avea să-i vină, s-a ascuns de toți și a fugit în Muntele Sinai, făcîndu-se neștiut. Atunci, Preasfințitul Patriarh Iuvenalie, întîiul șezător pe scaun, avînd în Constantinopol mare cinste de la împăratul Marcian și de la Pulheria, soția lui, și de la patriarhul locului, s-a dus la Ierusalim cu împărăteasca învoire și și-a luat în primire scaunul său, îndreptînd toate cele răzvrătite. Părinții din pustie, auzind de întoarcerea lui, s-au umplut de mare bucurie și s-au întors la locașurile lor.
Dar împărăteasa Evdochia, care fusese înșelată de răucredinciosul Teodosie cu eresul lui Eutihie, se muncea cu mintea, neștiind de care mărturisire să se țină. De aceea, ea a trimis în Antiohia la Cuviosul Simeon Stîlpnicul, să ceară de la dînsul sfat folositor și povățuire. Acela a scris către dînsa, poruncindu-i să se împace cu Preasfințitul Patriarh Iuvenalie și să urmeze drepcredincioasei lui învățături. Împărăteasa a făcut aceasta fără de zăbavă și, lepă-dîndu-se pe față de eres, s-a făcut părtașă Bisericii celei sobornicești. Poporul cel mult al mirenilor, văzînd aceasta, asemenea și monahii care fuseseră înșelați de ereticul Teodosie, s-au întors la dreapta credință prin chipul împărătesei.
Sfîntul Iuvenalie, după aceasta, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o în pace, împodobind Sfînta Biserică cu cuvîntul, cu viața și cu munca cea păstorească.
Notă – În prolog, se scrie și aceasta: Pe cînd Marcian cu Pulheria zideau biserica din Vlaherna în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au scris Sfîntului Iuvenalie, întrebîndu-l dacă știe unde s-a pus trupul Maicii Domnului. El a răspuns, tot prin scris, că nu știe; însă a spus un cuvînt vechi, adevărat, că a fost îngropată și s-a auzit de Sfinții Apostoli o cîntare îngerească pînă la a treia zi. După trei zile, unul din ucenici, nefiind la îngroparea preacuratului ei trup, i-a deschis mormîntul, dar n-a găsit trupul ei, decît numai cele de îngropare singure. Împăratul și împărăteasa, citind aceasta, au scris către dînsul, rugîndu-l ca măcar racla cu cele de îngropare s-o pecetluiască și s-o trimită la dînșii – lucru care s-a și făcut.
Sfîntul Iuvenalie, viețuind toți anii ierarhiei sale 38, a adormit cu pace și a stat înainte între cereștile ierarhii, la scaunul slavei Arhiereului cel Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi, Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop de San Francisco
Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând valul timpului și spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.
Acum în Ceruri, el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.
Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia și patriotismul său.
Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viță veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor și poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Cel mai mult ii plăcea să citească Viețile sfinților.
Moșia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, își petrecea toată vara la mănăstire.
La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava. În acești ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.
În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocației sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinții însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.
În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. În ceea ce-l privește pe însăși părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoștea, povestește cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se afla în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el – anume că, pe el vor să-l facă episcop!
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfășoară o activitate rodnică, în organizarea unor societăți filantropice și de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală.
Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze și de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiați locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucat „sfântul vostru binecuvântează lagărul în fiecare noapte din toate cele patru parți”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.
În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.
În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populatiei locale. El primește sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda și Franța. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă.
În anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.
La San-Francisco, Vlădica Ioan a găsit comunitatea scindată și construcția marii catedrale în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit.
În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frația preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, două trăsături principale ale caracterului său. Înainte de toate – strictețea în tot ce se referea la Biserică și la Tradiție. Era un apărător consecvent al legii creștine. Interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică.
Precum Părinții din vechime, care s-au văzut siliți să acorde o atenție specială ereziilor triadologice și hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistență statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria în cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mișcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreștină.
Cu toate acestea, Vlădica a rămas în memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia și chiar prin ceea ce se numește „nebunie întru Hristos”.
Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a și fost mereu, de când devenise arhiereu.
În 1966, după trecerea în veșnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea în timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flăcărilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus și, în sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili să prețuiască (poate din cauza că acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica își orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fără să se gândească cât de imprevizibile și chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omenești. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri și ospicii. Slujea desculț și în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci și în rândul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor față de credință prin următoarele cuvinte: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”
În toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.
Era cunoscut și venerat în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reținea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului rus”.
Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – făcătorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale și America de Nord.
În epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale și a rătăcirii minților, el a crezut de cuviință să trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei și Palestinei, care, exprimându-ne prin cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit până la urmă.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Iuvenalie al Alaskăi
Sfântul, slăvitul, biruitorul sfințit mucenic Iuvenalie al Alaskăi, cel dintâi mucenic din America, făcea parte din primul grup de misionari ortodocși care au venit de la Mănăstirea Valaam pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu locuitorilor băștinași din Alaska. El a suferit martiriul pe când propovăduia eschimoșilor ce locuiau în interiorul ținuturilor Alaskăi, în anul 1796. Ziua sa de prăznuire este 2 iulie, dar mai este sărbătorit și împreună cu toți sfinții Alaskăi în ziua de 24 septembrie, precum și în ziua de 12 decembrie, împreună cu cei dintâi mucenici ai pământului american.
Sfântul Iuvenalie s-a născut în 1761 la Ekaterinburg, în Rusia, având numele de Iacov Govoruchkin. Luând schima monahală, a primit numele de Iuvenalie, după Sfântul Patriarh al Ierusalimului din veacul al V-lea. Cei dintâi ani ai vieții sale de monah i-a trăit în regiunea Lacului Ladoga, în nordul Rusiei și în apropierea Finlandei, la mănăstirile Konyavesky și Valaam. A fost hirotonit diacon, iar mai apoi preot, devenind ieromonah.
În anul 1793, un grup misionar format din 8 monahi a fost organizat la Mănăstirea Valaam, lângă Lacul Ladoga, urmând să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu băștinașilor din Alaska. Acest grup de misionari era condus de Arhimandritul Iosif (Bolotov) și cuprindea încă patru monahi, printre care Iuvenalie, Macarie și Ștefan, precum și doi mireni, printre care și Gherman. Destinația lor era așezarea rusească de pe Insula Kodiak, din Golful Alaskăi, la peste 8 000 de mile depărtare, trecând prin Siberia și Marea Bering, în nordul Oceanului Pacific. Grupul a ajuns pe Insula Kodiak în ziua de 24 septembrie 1794, găsind lucruri la care nu se așteptau. Așezarea era mai rudimentară decât li se spusese, iar violența era la ordinea zilei. Biserica promisă nu exista, nici proviziile pentru 3 ani.
Arhimandritul Iosif a intrat în conflict cu cel care conducea așezarea, Baranov. Iuvenalie și ceilalți și-au început lucrarea de propovăduire. Vreme de doi ani, râvna lor a adus mai mult de 12 000 de băștinași ai Alaskăi la credința ortodoxă. Acest lucru l-au înfăptuit fără să le batjocorească fosta lor credință șamanică, ci arătându-le că ortodoxia este desăvârșirea credinței lor.
Pe măsură ce propovăduirea se extindea tot mai departe de așezarea de la Kodiak, Ieromonahul Iuvenalie a ajuns în 1796 să lucreze pe continent. Aici, munca sa aducea, în continuare, bogate roade, sute de indieni Athabaska și Chugach Sugpiag botezându-se. Dar, înaintând misiunea spre nord-vest, înspre Marea Bering, la un moment dat, a dispărut. Nici o urmă materială a acestei disparații nu a fost găsită, dar tradiția orală a băștinașilor Alaskăi pomenește un martiriu. Astfel, această tradiție relatează că, înaintând înăuntrul teritoriului locuit de eschimoși, unii dintre aceștia nu au înțeles gesturile Sfântului Iuvenalie, care făcea semnul crucii. Deranjat, un șaman a dat ordin de atac, iar ieromonahul a fost străpuns cu sulițele și cu săgețile. Astfel, Sfântul Iuvenalie a devenit cel dintâi mucenic ortodox din America.
Băștinașii spuneau că Sfântul nu s-a apărat în vreun fel, nici nu a încercat să scape. Lovit fiind pe la spate, s-a întors cu față spre atacatori, rugându-i să-i cruțe pe cei pe care îi botezase. Tot ei i-au povestit altui misionar, Sfântul Inochentie, că, după ce l-au omorât, Iuvenalie s-a ridicat și i-a urmărit, chemându-i la pocăință, astfel că au tăbărât încă o dată asupra lui și l-au bătut, dar acesta s-a ridicat iarăși în picioare, vorbindu-le. Petrecându-se aceasta de mai multe ori, în cele din urmă, băștinașii l-au tăiat în bucăți. Cel care îi era ghid, un indian convertit, probabil din tribul Tanaina, a suferit, de asemenea, moarte de martir, alături de el.
Se spune că șamanul i-a luat apoi crucea pectorală a Sfântului Iuvenalie, încercând să facă un descântec, dar a fost ridicat în aer. Încercând încă de trei ori acest lucru, cu același rezultat, a înțeles că avea de a face cu o putere mai mare decât a sa. După mai mulți ani, un băștinaș a apărut în avanpostul comercial Nushagak purtând o cruce pectorală.
În locul muceniciei Sfântului Iuvenalie, mai multă vreme s-a văzut un stâlp de lumină înălțându-se spre cer.
Sfântul Iuvenalie, în lucrarea sa de propovăduire, a slujit Biserica mai mult decât toți ceilalți misionari din Alaska la un loc. Să avem parte de mijlocirea lui!
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Ahtîrskaia”
Icoana Maicii Domnului „Ahtîrskaia” a apărut pe 2 iulie 1739, în satul Ahtîr, zona Harkov, la est de Kiev.
La Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Ahtîr slujea părintele Vasile Danilov, un om drept cu o credință puternică. Când și-a cumpărat coasă nouă și a ieșit la cosit în câmpul de lângă biserică, părintele Vasile a văzut în iarbă o icoană a Maicii Domnului, înconjurată de o lumină nemaiîntâlnită. Îndată a aruncat coasa din mână și a căzut în genunchi, începând să se roage. După un timp, când a terminat rugăciunea, a luat icoana și a dus-o acasă.
Icoana a rămas în casa preotului timp de trei ani. Nimeni nu își putea petrece noaptea în aceeași cameră cu icoana, deoarece o forță inexplicabilă îi determina să plece.
Într-o noapte, Maica Domnului i-a apărut în vis părintelui Vasile, reproșându-i că, în cei trei ani, de când a găsit icoana, el nu a curățat-o niciodată. Imediat, preotul s-a trezit și a spălat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu apă, după care s-a întors la somn. În acea noapte, părintele a visat cum mergea spre râu pentru a vărsa apa pe care o folosise să spele icoana. Maica Domnului i s-a arătat din nou, poruncindu-i să se întoarcă acasă cu apa, explicându-i că va vindeca oamenii de malarie și febră.
Când fiica părintelui Vasile s-a îmbolnăvit de malarie, el i-a dat o parte din apă ca să o bea, și s-a vindecat. Alți bolnavi au primit vindecare în același fel. Văzând acestea, preotul a hotărât că icoana trebuie așezată în biserică, nu în casa lui, așa că a dus-o în biserica din sat.
Un iconograf, pe nume Ioan, a fost chemat pentru a restaura icoana. Atunci când fiul său s-a îmbolnăvit de malarie, Ioan și-a amintit cum apa cu care se spăla icoana a vindecat mulți oameni de diferite boli. Prin urmare, el a spălat icoana și i-a dat fiului său să bea apa. Tânărul a fost vindecat îndată, după care a avut parte și de alte minuni.
Minunile săvârșite de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin icoana Sa, au fost cercetate de trei ori de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia. În anul 1751, Sfântul Sinod a stabilit că minunile săvârșite erau reale și a declarat icoana făcătoare de minuni.
Împărăteasa Elisabeta a dorit să construiască o biserică de piatră în satul Ahtîr, pentru icoana Maicii Domnului, și a donat personal două mii de ruble. Sfântul Ioasaf din Belgorod (prăznuit pe 4 septembrie și 10 decembrie) a binecuvântat punerea pietrei de temelie. Biserica a fost sfințită în anul 1768.
Țarul Nicolae a porincit ca icoana Maicii Domnului „Ahtîrskaia” să fie purtată într-o procesiune, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. Astfel, icoana a fost luată din biserica satului și purtată până la Biserica Mănăstirii „Sfânta Treime” din Ahtîr. În Duminica Tuturor Sfinților, icoana a fost adusă înapoi în biserica de piatră.
Pe 1 aprilie 1905, icoana a fost furată din biserică. Înainte de aceasta s-au zugrăvit mai multe copii ale icoanei Maicii Domnului „Ahtîrskaia”.
În multe biserici a rămas obiceiul ca în ziua de 2 iulie să se săvârșească sfințirea apei, în amintirea vindecărilor minunate săvârșite prin apa cu care părintele Vasile spălase icoana „Ahtîrskaia”.
Icoana Maicii Domnului „Ahtîrskaia” este una mai neobișnuită, care nu are un prototip înaintea sa. Aceasta este pictată în stil occidental, Maica Domnului fiind zugrăvită cu capul descoperit. În partea stângă a fecioarei este zugrăvită scena Răstignirii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos, iar Fecioara pare că privește înduioșată spre Fiul Său. Mâinile îi sunt strânse la piept în poziție de rugăciune, atipică pentru iconografia ortodoxă. În copiile ulterioare, Maica Domnului este zugrăvită conform tradiției bizantine, cu capul acoperit.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Feodotevskaia”
Icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” este prăznuită pe 2 iunie. Icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” a fost descoperită în anul 1487 în apropiere de satul Feodoteva (în prezent Fedotevo). Potrivit altor surse, icoana a fost adusă în ținutul Ryazan din Athos, de Episcopul Eufrosin. După stilul în care este zugrăvită, se crede că icoana a fost pictată în Muntele Athos sau în Balcani.
Conform istoricilor, icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” este cea mai veche icoană din regiunea Ryazan. Deoarece icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Fedotevo a devenit foarte cunoscută pentru vindecările minunate care se săvârșeau înaintea acesteia, Marele Cneaz de Ryazan a mutat cu cinste icoana în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Ryazan.
În anul 1611, la porunca Arhiepiscopului Teodorit de Ryazan, a fost pictată o copie a icoanei și așezată în biserica din satul Fedotevo. Maica Domnului a izbăvit orașul de ciumă în anul 1771. Când tot ținutul a fost cuprins de ciumă, episcopul a purtat icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” în procesiune prin oraș și satele din jur. Imediat după aceasta, ciuma a dispărut.
O altă vindecare minunată s-a săvârșit în anul 1812, în casa unui sergent din Ryazan. Sergentul avea o soră ce suferea de o boală a ochilor, din cauza căreia nu a mai putut vedea deloc. În ziua de 19 martie 1812, a fost adusă icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” în casă, pentru ca bolnava să se poată ruga înaintea icoanei.
Această practică de a duce icoanele făcătoare de minuni în casele unor credincioși era foarte răspândită în Rusia. Astfel bolnavii care nu se puteau deplasa până la biserica une era așezată icoana aveau posibilitatea ca sa se roage înaintea ei. Prăznuirea icoanei Maicii Domnului „Feodotevskaia” a fost instituită pe 2 iulie 1618, în amintirea eliberării orașului Ryazan de asediul cazacilor.
După închiderea Catedralei „Adormirii Maicii Domnului” din Ryazan în anul 1930, icoana Maicii Domnului „Feodotevskaia” a dispărut. Se crede că icoana s-ar afla într-o colecție muzeală privată. Cu toate acestea, atât în Ryazan cât și în satul Fedotevo se găsește câte o copie a icoanei făcătoare de minuni.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Pozhayskaia”
Icoana Maicii Domnului „Pozhayskaia” își are numele de la Mănăstirea Pozhayskaia ce se află în satul Pozhaytse, din apropierea orașului Kaunas, pe râului Neman.
În anul 1661, Papa Alexandru al VII-lea a oferit această icoană în semn de mulțumire Cancelarului Marelui Ducat al Lituaniei Christofor Sigismund Patsu, fondatorului mănăstirii.
Icoana a fost pictată pe pânză ovală de către un pictor necunoscut. Experții afirmă că icoana a fost zugrăvită de doi pictori: unul a pictat-o pe Maica Domnului cu Pruncul Hristos, iar celălalt a pictat coroana de flori colorate din jurul acestora. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este zugrăvită cu capul acoperit de o năframă neagră, și privind cu milă și dragoste către cei ce se află înaintea icoanei Sale.
Mai târziu, icoana Maicii Domnului a devenit cunoscută în lumea catolică ca „icoană făcătoare de miracole”, și drept mulțumire, pe capul Fecioarei Maria a fost așezată o coroană împodobită cu pietre prețioase.
În anul 1830, datorită evenimentelor politice, Mănăstirea Pozhayskaia a trecut sub cârmuirea Bisericii Ortodoxe. Imediat după aceasta, mănăstirea a primit hramul Adormirii Maicii Domnului. În anul 1840, a fost sfințită Biserica rezidită a Adormirii Maicii Domnului din cadrul Mănăstirii Pozhayskaia, devenind reședință a Episcopului vicar al Episcopiei de Kaunas, Lituania.
Orașul Kaunas a fost amenințat de holeră în anul 1893. Speriați, oamenii au mers și s-au rugat înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care nu i-a lăsat fără ajutor, boala cumplită retrăgându-se în mod minunat. După săvârșirea acestei minuni, a fost zugrăvită o copie a icoanei și așezată în Catedrala „Buna Vestire” din Kaunas.
În anul 1898, icoana Maicii Domului „Pozhayskaia” a fost îmbrăcată într-o ferecătură de argint, care a produs în timp unele deteriorări ale icoanei.
În timpul Primului Război Mondial, icoana a fost mutată la Moscova în anul 1928. Cu toate acestea, lituanienii nu au uitat minunile săvârșite de Maica Domnului prin icoana sa.
În prezent, icoana Maicii Domului „Pozhayskaia” se află în locația sa istorică, Biserica Mănăstirii Pozhayskaia din Lituania.
Tot în această zi, pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vlahernskaya” (Vlahernitissa)
Icoana Maicii Domnului Vlahernskaya este prăznuită pe 2 iulie (Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne), pe 7 iulie și în sâmbăta a cincea din Postul Mare (Sâmbăta Imnului Acatist).
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost descoperită la Ierusalim de împărăteasa Evdochia, în timpul vieții Sfântului Eftimie cel Mare (prăznuit pe 20 ianuarie), în vreme ce Sfântul Iuvenalie (prăznuit pe 2 iulie) era Patriarh al Ierusalimului. Sfânta icoană a fost adusă la Constantinopol, unde Sfânta Împărăteasă Pulheria a așezat-o în Biserica din Vlaherne, acolo unde era păstrat și Veșmântul Născătoarei de Dumnezeu (prăznuit pe 2 iulie).
Această sfântă icoană este de tip Hodighitria (Îndrumătoarea). De aceea, icoana mai este numită și icoana Maicii Domnului Hodighitria din Vlaherne sau icoana Maicii Domnului „Cea care arată calea” din Vlaherne.
În anul 626, Patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-631) a purtat icoana Domnului Vlahernskaya în procesiune pe zidurile Constantinopolului, atunci când orașul a fost asediat de avari.
În amintirea acestei izbânde și a altora care au fost câștigate prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost stabilită o sărbătoare anuală în sâmbăta a cincea a Postului Mare (Sâmbăta Imnului Acatist al Maicii Domnului). Prima prăznuire a avut loc în Biserica din Vlaherne, Constantinopol. În secolul al IX-lea, sărbătoarea a fost inclusă în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfințit de la Mănăstirea Studion. Mai târziu, această sărbătoare a fost introdusă și în Triod, și a devenit universală pentru Biserica Ortodoxă.
După căderea Constantinopolului în anul 1453, icoana Maicii Domnului din Vlaherne a fost mutată în Sfântul Munte Athos.Icoana a stat în Athos până în anul 1654, când a fost trimisă de călugării din Sfântul Munte la Moscova, în semn de mulțumire pentru Țarul Alexei Mihailovici.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.