Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 20 ianuarie: Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare; Sfântul Lavrentie de Cernigov; Sfinții Mucenici In, Pin și Rim și Sfinții Mucenici Vas, Eusebiu, Eutihiu și Vasilid. Despre viețile lor pe scurt, puteți citi în continuare…
În luna ianuarie, în ziua a douăzeci, pomenim pe Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare
Acest Preacuvios, Părintele nostru, marele Eftimie, a trăit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mare (379- 395), ajungând până în zilele lui Leon împăratul (457-474). Și era de neam din Melitina, mitropolia Armeniei, din părinți binecredincioși, Pavel și Dionisia, născut din făgăduință, că marele Ioan Botezătorul, purtând nume de veselie, că Eftimie veselie înseamnă.
Pe acesta, după moartea tatălui său, mama sa l-a încredințat fratelui ei, care era preot, iar acesta l-a dus la casa episcopului Armeniei, care l-a crescut cu dragoste și cu dascăli de seamă, rânduindu-l de copil printre slujitorii bisericii, după puterile sale. Și, deprinzând bine Sfintele Scripturi, viața curată și toată învățătura credinței poruncita creștinilor de Mântuitorul Hristos, la vreme potrivită, a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mănăstirilor și a schiturilor din toată mitropolia Armeniei.
Deci, fiind el de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim și, închinându-se la Sfintele Locuri, s-a sălășluit acolo, aproape de Ierusalim, într-o mănăstire numită Fără, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, prietenul său de viață și de gând, fiind unul cu altul ca un singur suflet în două trupuri. Și înțelegând ei că nu pot fi izvor de har pentru alții, decât sfințindu-se mai întâi pe ei înșiși, au alergat împreună la adâncul însigurării de lume, căutând să se facă, ei mai întâi plăcuți și de-aproape lui Dumnezeu.
Drept aceea, după cinci ani au ieșit din Fără și au mers de s-au sălășluit într-o peșteră din râpă unui munte din pustie, către Iordan. Și au locuit acolo mulți ani, în viață aspră de sihăstri, necurmat trudindu-și trupul și dorind în linste a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel în sufletul lor hrana cea duhovnicească întru răbdare, în bunătate și în gândul cel smerit al inimii. Și, din petrecerea aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu darul Sfântului Duh, darul facerii de minuni și al proorociei.
Deci, când a binevoit Dumnezeu, au fost descoperiți de niște ciobani. Și au început a veni la ei mulți care se lepădau de lume. Și au întemeiat mănăstire de obște și lavră de sihăstri, că mulți auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau să se îndepărteze de locul unde era el. Și mulți îl slăveau și îl împresurau, iar bolnavii așteptau tămăduire printr-insul. Și el aprig dorea puterile lui Dumnezeu, prin liniștea rugăciunii în pustie.
Drept aceea, luând pe ucenicul său Dometian, a ieșit din chilia sa și a venit în munții dinspre Marea Moartă. Și, găsind un puț cu apă, a ridicat chilii și a rămas o vreme acolo. Dar și acolo, văzâdu-se împresurat de mulțime, s-a întors la chilia sa, la ava Teoctist. Și petrecea în pustie toată săptămâna, iar sâmbăta și Duminică se întâlnea cu cei care-l căutau, și multe fapte și semne minunate a lucrat Dumnezeu printr-însul, cum arată pe larg viața lui.
Și era cunoscut și cinstit Eftimie de cei trei mari îndrumători ai vieții pustnicești din Țara Sfântă, în vremea lui: Sfântul Simeon Stâlpnicul, fericitul Sava cel Sfințit și Sfântul Teodosie; și toți patru apărau dreapta credință împotriva rătăcirilor din vremea aceea. Iar fericitul Eftimie a întors la dreapta credință, până și pe împărăteasa Evdochia, care căzuse în rătăcirea lui Eutihie. Și s-a sfârșit acest sfânt Părinte, proorocind ca doi din ucenicii lui Elie și Macarie, vor fi patriarhii Ierusalimului, lucru care s-a întâmplat întocmai. Și n-a căutat niciodată vreo mărire omenească, ci, toată viața, a rămas un simplu iubitor de străini și un îndrumător de sihăstri.
Deci, acest fericit, ajungând la 97 de ani, a răposat întru Domnul în zilele împăratului Leon cel Mare.
Despre viața pe larg a Sfântului Eftimie cel Mare, puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Lavrentie de Cernigov
Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinții săi, Evsevii și Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori și credincioși. Din cei șapte copii ai familiei, cinci erau băieți, Luca fiind cel mai mic dintre aceștia.
Muncind încă de mic, împreună cu toți membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viață destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va șchiopăta toată viață cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalți frați muncind afară.
Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Școală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simțit o atragere deosebită față de muzică bisericească, precum și față de cântările vechi bisericești. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalți coriști, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.
Încă de mic, tânărul Luca a avut o viață curată și o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicești. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era și firesc, dorința după viață monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.
Când avea putință, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanță de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viața monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunțând la partea sa de moștenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, starețul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, așteptând momentul potrivit spre a-l călugări.
În scurtă vreme, vestea despre viața curată și mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, și l-a așezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un așa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.
Luca s-a întristat de dorința episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut și l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareț, Luca a plecat la drum. La început, după dorința episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminariști.
Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând și luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar față emană bucurie; ochii albaștri trimiteau parcă spre cer.
Vestea despre bunătatea și darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viață, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovnicești ale cuviosului erau pline de har și roditoare. Părintele îi iubea pe toți și era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învățătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.
În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorități „pentru reparații” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele își petrecea tot timpul într-o micuța cameră, în post și rugăciune.
În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum și Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea viețuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum și de refacerea bisericilor și a clădirilor monahale.
La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an și jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veți vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veșnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorități, „pentru reparații”.
În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtășit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii și a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuși de puțin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici In, Pin și Rim
Acești trei sfinți mucenici, de neamul lor dintr-o țară de la miazănoapte, fiind prinși de barbarii închinători la idoli, au fost duși la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin înghețare. Deci sfinții au fost legați de niște stâlpi, înfipți în apa unui râu. Și era iarnă. Apa a înghețat ajungând nemișcătoare ca și trupurile nemișcate ale sfinților. În acest chip și-au sfârșit viața și și-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Vas, Eusebiu, Eutihiu și Vasilid
Acești sfinți mucenici, au trăit pe vremea împăratului Dioclețian. Ei erau plini de bogăție și membri ai senatului. Au crezut în Hristos și au primit botezul, atunci când au văzut pe episcopul Teopemt, cum răbda chinuri și cum făcea minuni cu puterea lui Hristos. De aceea, fiind aduși în fața împăratului, li s-au luat mai întâi brâiele, apoi au primit tot felul de chinuri de moarte. Sfântul Vas a fost băgat într-o groapă până la mijloc, i s-au tăiat mâinile și măcelărindu-i-se tot trupul și-a dat duhul. Sfântul Eusebiu a fost spânzurat cu capul în jos și tăiat în bucăți cu securea. Sfântul Eutihie a fost întins pe patru pari până ce s-a rupt în trei bucăți. Sfântului Vasilid i-au spintecat pântecele cu un cuțit. Și așa au primit cununa muceniciei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.