Sfinții zilei – Sinaxar 21 august

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 21 august: Sfântul Apostol Tadeu, unul din cei șaptezeci; Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust; Sfânta Muceniță Vasa și fiii ei, Teognie, Agapie și Pist și Sfântul Cuvios Avramie de Smolensk. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua douăzeci și una pomenim pe Sfântul Apostol Tadeu, unul din cei șaptezeci

Sfântul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam și cunoștea desăvârșit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Și s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfântului Ioan Botezătorul și s-a minunat auzind propovăduirea lui și văzând îngereasca lui viață, și a fost botezat de către dânsul. După aceea, văzând pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecând cu oamenii și auzind învățătura Lui și văzând minunile Lui, s-a dus după Dânsul și a fost numărat în ceata celor șaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat și pe alți șaptezeci și i-a trimis pe ei câte doi înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul, unde voia să meargă.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului și după învierea cea de a treia zi și înălțarea Lui la ceruri, Sfinții Apostoli împărțindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfântul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru că așa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimițându-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mână a Preasfintei Sale fețe și scriind către dânsul: „Când mă voi înălța la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvârșit de boala care te-a cuprins pe tine și îți va da viață veșnică ție și celor ce sunt cu tine”.

Deci Apostolul Tadeu, mergând în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpânitorului, ci mai întâi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, și fiind găzduit la dânsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mâinilor și prin chemarea numelui Domnului. Deci, străbătând vestea despre dânsul prin toată cetatea, au început a aduce la dânsul pe neputincioșii lor și, văzând tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit și domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.

Deci Avgar îndată și-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dânsul pe unul din ucenicii Săi și s-a gândit în sine, zicând: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?” Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dânsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduiește toate bolile cu numele lui Iisus”. Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpâne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!” Domnul a zis: „Adu-l aici la mine”. Și ducându-se Tobie la Sfântul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăți m-a chemat și mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduiești de bolile ce l-au cuprins!” Și a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dânsul”. Iar a doua zi au mers amândoi la domnul Avgar, fiind adunați acolo toți boierii și dregătorii lui.

Și intrând apostolul cu Tobie pe ușile palatului domnesc, și domnul uitându-se la dânsul, a văzut fața lui apostolească strălucind cu lumină și, înspăimântându-se, s-a sculat degrabă de la locul său și i s-a închinat până la pământ. Și s-au mirat toți cei ce stăteau de față, văzând pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieșea din fața lui Tadeu. Deci domnul l-a întrebat pe Sfântul Tadeu: „Oare tu ești ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvârșită neputinței mele și viață veșnică, mie și celor ce sunt cu mine?” Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dânsul. Și dacă credința ta către El se va înmulți mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credința ta”.

Avgar a zis: „Am crezut atâta într-însul, încât am voit să adun puterea oștii și să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea și să-i pierd cu desăvârșire. Dar stăpânirea romană, sub care suntem, m-a oprit”. Sfântul Tadeu a zis: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuință de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici și răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mântuirea a toată lumea. Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dânsul la ceruri cu slavă și a șezut de-a dreapta Lui, și nu are trebuință ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmașilor Lui, având El însuși putere peste toți, ca să judece viii și morții, și fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui”.

Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar și către cei ce erau cu dânsul, Sfântul Tadeu l-a adus la desăvârșita credință și l-a botezat. Atunci Avgar a câștigat în Sfântul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe fața sa după cea dintâi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, și când s-a adus la el scrisoarea lui Hristos și chipul cel nefăcut de mână al Preasfintei fețe a Lui, atunci i-a fost cea dintâi tămăduire, curățindu-i-se trupul de lepră, rămânând numai o mică parte – cu dumnezeiască rânduială -, pe fața lui, până la venirea apostolului Tadeu.

Iar cealaltă tămăduire desăvârșită a lui, nu numai cea trupească, dar și cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului și prin Sfântul Botez, când a ieșit din sfânta scăldătoare cu totul întreg și sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat și ceilalți care văzuseră minunile și câștigaseră tămăduire de neputințele lor. Apoi Sfântul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toți locuitorii cetății și să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stând pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, toate cele văzute și nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, și cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer pe pământ, prin cea negrăită întrupare pentru mântuirea omenească, și a pătimit de voie, a murit, a înviat și S-a înălțat la ceruri, și a pregătit celor buni răsplătire veșnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfârșită în iad. Asemenea, le-a spus și toate celelalte taine ale mântuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut și minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit și pe ceilalți mulți; deci au început a slăvi pe Hristos, cerând Sfântul Botez.

Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfânta credință cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici și s-au pus preoți, prin punerea mâinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrând să mulțumească Sfântului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfântul n-a primit, zicând: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?”

Deci întărind în Edesa sfânta credința și pe toate rânduindu-le bine, Sfântul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, și luminând acolo pe mulți și zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetățile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergând la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind și botezând pe mulți, s-a odihnit întru Domnul.

Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust

Viața Sfântului Mucenic Donat, diaconul

Acesta era rânduit cu slujirea din diacon, pe care o îndeplinea cu multă râvnă, cu sfințenie și cu tărie-sufletească, la biserica din Singidunum, localitate așezată pe Dunăre, aproape de cetatea Sirmium, unde a fost ucis cu puțin înainte, prin chinuri și înec, în apele râului Sava, tânărul episcop Irineu.

În aceste ținuturi se porniseră mari prigoane împotriva slujitorilor lui Hristos, din porunca împăratului Dioclețian și a lui Galeriu, ajutătorul său la conducere. Tânărul și neînfricatul diacon Donat nu putea să scape de furia conducătorilor păgâni din aceste părți de lângă marele fluviu, Dunărea, căci nu înceta să mărturisească în tot locul pe Hristos. De aceea, din porunca întâistătătoruiui acestor ținuturi, Victorian, diaconul Donat a fost prins într-o zi și aruncat în închisoare. Aici nu a încetat să se roage toată noaptea următoare să li se dea, lui și tuturor împreună-slujitorilor lui Hristos, curaj și tărie sufletească spre a înfrunta toată urgia dușmanilor păgâni și să-i sprijine în acele grele încercări, nu pentru susținerea vieții lor trecătoare, ci pentru slava și lărgirea Împărăției lui Dumnezeu, prin venirea tuturor neamurilor la ascultarea Evangheliei mântuitoare.

A doua zi, în zori, întâistătătorul Victorian l-a chemat pe Donat la el și căuta să-i zdruncine piatra credinței sale creștine, ca să sacrifice zeilor mincinoși ai Imperiului Roman, în slujba căruia el lucra orbește. Astfel, l-a întrebat: – „Donate, cine te-a convins să nu mai cinstești pe zeii noștri, așa cum facem noi și judecătorii noștri?”. La această întrebare, care urmărea să-l arate că nu mai este bun cetățean roman întrucât părăsise credința în zeii oficiali, socotiți protectori ai imperiului, Donat a răspuns însă cu curajul ce ieșea din întreaga ființă înnoită prin Hristos și-i întărea și mai mult convingerea sa creștină: – „Eu nu pot cinsti pe zeii voștri, surzi și muți, închipuiți prin metale, piatră sau marmură, ci cinstesc pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care este adevăratul și atotputernicul Dumnezeu”.

Auzind această mărturisire clară și hotărâtă a dreptei-credințe a smeritului și curajosului creștin, care sta la judecata sa, întâistătătorul Victorian s-a aprins de mânie și i-a poruncit: – „Întoarce-te de la această nebunie deșartă!”. Atunci, fiind lovit în cele mai curate gânduri și convingeri ale sale, dar sporindu-i-se tăria credinței în adevăratul Dumnezeu, fericitul Donat i-a răspuns prin cuvinte ca de fulger: – „Tu și judecătorii voștri sunteți nebuni”, căci desigur era adevărată nebunie ca să nu se vadă deșertăciunea zeilor, închipuirea minții lor bolnave și să nu vină și ei, închinătorii acestora, la cinstirea adevăratului Dumnezeu, Părintele Cel ceresc, îngăduind supușilor lor să se închine Acestuia.

Cuvintele pline de atâta curaj creștin, neîntâlnit la păgâni și pe care numai un închinător sprijinit pe piatra tare a credinței adevărate a putut să le glăsuiască, au înfuriat peste măsură pe întâistătătorul Victorian, care s-a aprins de o mânie oarbă și a poruncit ca diaconul Donat să fie pus în lanțuri. După aceea a hotărât să i se taie capul, pentru că a rezistat cu tărie tuturor încercărilor sale de a-l depărta de Hristos și de a-l readuce la credința păgână.

Astfel, la 21 august, anul 304, acest Sfânt Mucenic dintre strămoșii neamului nostru s-a săvârșit în Domnul, prin ascuțișul sabiei, lângă apele adânci ale Dunării, care n-au despărțit, ci au unit întotdeauna pe înaintașii noștri de același sânge și de aceeași credință.

Viața Sfântului Mucenic Romul, preotul

În același timp cu Donat, diaconul de la Singidunum, slujea în biserica din vestita cetate Sirmium un preot plin de har duhovnicesc, de iubire jertfelnică și de tărie în dreapta credință, cu numele de Romul. Unit prin sfințenia vieții și curajul convingerii creștine cu amintitul diacon, preotul Romul lupta cu tărie și fără frică pentru statornicia și creșterea credinței celei adevărate și pentru poporul credincios, care i se încredințase, ca păstor sufletesc, gata să-și pună sufletul pentru oile sale duhovnicești. Căci în acele vremuri se porniseră cu gând de nimicire împotriva închinătorilor lui Hristos cei ce dețineau puterea imperială și se socoteau obligați să apere credinței deșarte, păgubești. Pe acestea nu le mai respectau cei ce veneau la lumina cunoștinței de Dumnezeu și îmbrățișau prin convingere și har religia cea nouă și mântuitoare, pecetluită cu sângele nevinovat al dumnezeiescului învățător, pe Golgota.

După multe lupte și suferințe îndurate pentru credința lui și a păstoriților săi în Cel răstignit și înviat, preotul Romul a fost prins și dus împreună cu alții la localitatea Cibales, aproape de cetatea Sirmium. Aici i s-a tăiat capul cu sabia, ca și lui Donat diaconul, suferință pe care a îndurat-o cu bucurie sfântă și totală încredințare în Duhul lui Dumnezeu. Prin vărsarea sângelui său nevinovat, dăruit ca jertfă bine mirositoare lui Dumnezeu, în floarea vârstei, Romul preotul s-a învrednicit de harul sfințeniei și a primit cununile cerești. S-a săvârșit în Domnul tot la 21 august, anul 304, fiind cinstit pentru moartea sa mucenicească prin care s-a renăscut pentru viața cea adevărată și veșnică, în ținutul Sirmium și mai departe, de închinătorii lui Hristos. Mai târziu, în veacul al VI-lea, sfintele lui moaște au fost duse în localitatea Concordia, din provincia Friul 1 din Italia nordică, unde s-au bucurat de multă și adâncă cinstire.

Viața Sfântului Mucenic Silvan, diaconul

Încă un Sfânt Mucenic, Silvan, diaconul, cinstește prin credința și suferințele sale pentru Evanghelia lui Hristos pe strămoșii noștri daco-romani de la Dunăre, din care se trăgea și pentru a căror credință curată, mărturisită și de el, și-a dat viața cea pământească.

Silvan slujea lui Dumnezeu, ca diacon, la aceeași biserică în care era rânduit Romul, preotul, în cetatea Sirmium. Din neștiință se închinase la început la idolii cei fără de glas, ocrotiți de puterea stăpânitoare. Dumnezeu l-a îndrumat însă pe calea cea dreaptă, care ducea la El, și atunci a părăsit de îndată, cu dezgust, închinarea cea înșelătoare și a disprețuit învățăturile mincinoase, nimicitoare de suflet ce se propovăduiau de către păgâni în numele zeilor lor neputincioși. Chemarea lui Dumnezeu i-a pătruns întreaga sa ființă. Atunci L-a simțit pe Hristos în inima lui și a început să I se închine și să-I slujească cu bucurie sfântă și cu curaj izbăvitor, întărind prin învățătură și prin completă dăruire, ca și prin exemplul vieții sale, pe cei de o credință cu el. Și-a sporit și mai mult lucrul său duhovnicesc spre slava lui Dumnezeu și binele aproapelui în biserica din Sirmium, unde slujea, cu timp și fără timp, ca diacon.

Cu tăria credinței celei noi, Silvan disprețuia păgânătatea, cu învățăturile ei înșelătoare pe care conducătorii treburilor obștești căutau să le impună supușilor lor prin amenințări, frica și cruzime; dar curajosul diacon îi îmbărbăta întotdeauna ca să reziste acestor încercări ce le-ar fi nimicit sufletele lor. Atitudinea sa i-a atras ura și dorința nesocotită de răzbunare a căpeteniilor păgânești, căci a fost prins și dus împreună cu preotul său, Romul, precum și cu alți mulți închinători ortodocși, la localitatea apropiată, Cibales. Aici a fost supus la multe feluri de chinuri, după care a gustat cu curaj moartea pământească, dar s-a sculat din moarte la viață și a ieșit învingător, căci a ajuns biruitor în viața cea veșnică, dobândind prin sângele vărsat prin ascuțișul sabiei cinstea sfințeniei în locașurile sfinților.

Astfel și-a agonisit viața în raiul desfătării, prin suferință și sânge, acest diacon daco-roman de la Sirmium, asemenea atâtor mucenici creștini, la 21 august, anul 304, cinstind neamul din care se trăgea și pământul pe care l-a stropit cu sângele său cel nevinovat, lângă apa Dunării.

Viața Sfântului Mucenic Venust

Cu uciderea lui Romul și Silvan și a multor altor creștini, la Cibales, nu se săturase cruzimea conducătorilor păgâni și, atunci, întâistătătorul Victorian a purces la alte măsuri de urmărire și de pedepsire a închinătorilor, slujitorilor și mărturisitorilor lui Hristos. Apoi a poruncit ca să fie cercetate așezările vecine cu cetatea Sirmium, reședința sa, mai ales că el socotea necesare aceste măsuri la Cibales, unde erau mulți creștini tari în credința lor1. Aici s-a ajuns sa fie prins Venust, frate geamăn al Sfântului Donat, diaconul, de către slugile lui Victorian. Nelegiuitul acesta a poruncit celor ce i-au îndeplinit dorința sa nesocotită ca Venust să fie adus în fața lui. Atunci, privindu-l cu ură și dispreț, Victorian i-a zis acestui neînfricoșat închinător al Dumnezeului Celui adevărat: – „Venuste, îți amintești cum am pus sa se taie capul fratelui tău geamăn, Donat? Răzgândește-te și vino și adu jertfă zeilor noștri pe care și noi și împărații noștri îi venerăm, ca să nu poruncesc să ți se facă și ție la fel!”.

Fără să se înspăimânte de aceste amenințări și simțind cum îi sporește curajul și tăria credinței sale, Venust a răspuns surâzând: – „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, fiindcă eu nu știu că există mai mulți dumnezei, așa cum spui tu. Însă eu cunosc pe Unul Dumnezeu, viu și adevărat, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Care este și întreit și unul Dumnezeu”.

Iată cum Venust, despre care nu știm că îndeplinea vreo slujire în Biserică, ci numai că era un creștin neclintit în credința sa, mărturisea cu convingere nezdruncinată unitatea dumnezeirii și treimea Ipostaselor, sau a Persoanelor divine, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh2.

Atunci Victorianus a poruncit cu mânie: – „Ce vrei mai mult? Sacrifică zeilor!”. Aceasta ar fi însemnat o lepădare totală a credinței creștine cu care Venust își hrănea sufletul său și cu care era legat pentru veșnicie. De aceea, adunându-și toate puterile sufletești, ancorate pe credința sa nestrămutată în ajutorul lui Hristos, i-a răspuns cu curaj și cu hotărâre și gata de a înfrunta suferințele și moartea pământească din partea acestui păgân cu multă putere lumească: -„Nu sacrific zeilor tăi neadevărați și plini de putreziciune, ci aduc lui Dumnezeu-Tatăl, Care locuiește în Ceruri, jertfă de laudă”.

Această mărturisire de credință a lui Venust, plină de hotărâre și curaj, care dă sufletelor puterea de a înfrunta toate suferințele, a umplut de mânie pe păgânul Victorian, lipsit de orice simțire pentru adâncurile sufletelor create de Dumnezeu. Și astfel a poruncit slujitorilor săi ca să-l prindă pe Venust și să-l ducă în afara cetății Cibales, iar acolo să i se taie capul cu sabia.

Cu mult curaj și încredere desăvârșită în puterea lui Dumnezeu, Venust a pășit pe drumul ce ducea spre ieșirea din cetate, rugându-se neîncetat și simțind cum sufletul său se înălța pe încetul de la cele pământești către cele cerești. Iar în această stare de bucurie divină de abia a mai simțit ascuțișul sabiei care i-a retezat capul, făcând să înceteze viața lui trecătoare, dar ușurându-i nașterea pentru viața cea pururea fiitoare din ceruri.

Și astfel sângele său nevinovat l-a sfințit și pe el și locul pe care s-a scurs și l-a învrednicit să petreacă în ceata celor la fel ca el din ceruri, care înconjoară Tronul dumnezeiesc și se bucură de privirea slavei celei veșnice.

Ca și mulți alți mucenici creștini Venust a crezut cu tărie că harul cel de sus s-a coborât în lume prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a întemeiat pe pământ împărăția Sa, adică Sfânta Biserică.

Astfel s-a săvârșit în Domnul Sfântul Venust, tăindu-i-se capul împreună cu alți închinători și mărtuirisitori, la 21 august, anul 304, sporind ceata mucenicilor din neamul strămoșilor noștri daco-romani, trăitori pe malurile Dunării.

Tot în această zi pomenim pe Sfânta Muceniță Vasa și fiii ei, Teognie, Agapie și Pist

Sfânta Muceniță Vasa a trăit în împărăția lui Maximian, în cetatea Edesa. Ea, însoțindu-se cu un oarecare slujitor idolesc, anume Valerie, a născut cu dânsul trei fii: Teognie, Agapie și Pist, și i-a crescut în credința creștinească, căci era creștină, fiind învățată sfânta credință în Hristos de la strămoșii săi. Ea fiind pârâtă de bărbatul său, a fost adusă înaintea judecătorului, și a mărturisit că este creștină; pentru aceasta a fost aruncată în temniță cu fiii săi. După aceasta, scoțând-o la judecată, au chinuit pe fiii săi înaintea ochilor ei. Intâi pe Teognie l-au spânzurat și după aceea l-au strujit; după aceea lui Agapie i-au jupuit pielea capului până la piept, dar el tăcea, nezicând nimic; apoi pe al treilea l-au muncit în tot chipul. Iar maica, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea spre nevoință și îi îndemna cu rugăminte.

Toți acești trei prunci, suferind cu bărbăție muncile pentru Hristos, au fost tăiați cu sabia. Deci Sfânta Vasa, maica lor, s-a bucurat că a trimis mai înainte la Hristos pe iubiții săi fii. Și iar au pus-o în legăturile temniței, unde fiind chinuită de foame, a luat hrană din mâna îngerului și s-a întărit spre cea mai mare pătimire.

După aceasta a fost dusă în Macedonia, din porunca chinuitorului, și acolo, silind-o la necurata jertfă, nu s-a supus. Drept aceea, mai întâi a fost aruncată în apă, apoi în foc și după aceea au bătut-o cu pietre; dar din toate acele chinuri a rămas nevătămată. Apoi, aducând-o în capiștea idolească, ea a apucat pe idolul Die, l-a aruncat la pământ și l-a sfărâmat. După aceea au dat-o spre mâncare fiarelor, dar ele nu s-au atins de dânsa, apoi au aruncat-o în mare, departe de mal ca treizeci de stadii, și au văzut cei ce priveau la dânsa, cum trei bărbați luminoși, care străluceau mai mult decât soarele, au adus-o în corabie și au pus-o pe scaun. Iar după opt zile s-a arătat ostașilor într-o insulă oarecare, care era în Helespont.

Iar dregătorul din Macedonia, cu numele Filip, înștiințându-se de acest lucru, a scris lui Consularie al Cizicului, din eparhia Helespontului, ca să o prindă. Deci acela, prinzând pe sfânta, a silit-o la jertfa idolească, dar, văzând că nu se pleacă nicidecum, a poruncit să-i lege mâinile înapoi și, cu bătaie cumplită sfărâmându-i toate mădularele, la sfârșit i-a tăiat cinstitul ei cap. Astfel sfânta și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Cuvios Avramie de Smolensk

Cuviosul Avramie era născut și crescut în cetatea Smolensk. El a fost cerut de la Dumnezeu prin rugăciunile și milosteniile părinților săi, căci deși maica lui năștea fii, însă nu parte bărbătească, ci femeiască; pentru aceea tatăl și maica sa erau mâhniți. Si făceau multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu, umblând pe la biserici, dând milostenie cu îndurare și cerând să le dea să nască măcar un fiu. Apoi și-au câștigat cererea, zămislind pe acest plăcut al lui Dumnezeu care era ales spre slujba lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, căci fiind încă purtat în pântecele maicii sale, i s-a făcut o vedenie despre el unei monahii, care petrecea cu sfințenie, astfel:

Într-o zi de Duminică, adormind ea după cântarea de dimineață, i se părea ca și cum bătea cineva în ușa chiliei și o chema, zicându-i: Scoală-te degrabă și du-te la Maria, că a născut un prunc, pe care tu ai să-l primești din botez”. Iar monahiei, în acea vedenie a visului, i s-a părut că s-a sculat și s-a dus; și, dacă a intrat în casa Mariei, a văzut mulți preoți în haine luminoase, spălând pruncul în scăldătoarea botezului și o femeie luminoasă stătea, ținând în mâini o haină albă ca zăpada. Apoi au întrebat-o slugile, zicând: „Stăpână, cui poruncești să dăm pruncul acesta?” Iar ea le-a poruncit să-l ducă la dânsa; și, îmbrăcându-l cu haina aceea albă ca zăpada, l-a dat maicii lui. Monahia a spus această vedenie în aceeași zi Mariei, care avea în pântece pe acel prunc, și Maria i-a spus că în acel ceas a mișcat pruncul într-însa.

După aceasta, împlinindu-se vremea, s-a născut pruncul de parte bărbătească și a veselit pe părinții săi care doreau o naștere ca aceea. Apoi, luminându-l prin Sfântul Botez după obiceiul creștinesc, îl creșteau în dreapta credință. Și venind el în vârstă, l-au dat la învățătura cărții și degrabă a învățat înțelegerea Scripturii, căci darul Domnului era într-însul, înțelepțindu-l și povățuindu-l spre cunoștința învățăturilor ce i se dădeau de dascăl. Și avea copilul pricepere bărbătească, pentru că nu se abătea cu cei de vârsta sa la jocurile copilărești, ci alerga la cântările bisericești, se nevoia la citirea cărților și lua aminte la cuvintele lui Dumnezeu, care duc la calea mântuirii. Si venind el în vârstă desăvârșită și înflorind cu frumusețile trupului cele tinerești, părinții îl sileau să se însoare; dar el mai bine a voit să petreacă în curăția fecioriei, decât să se încurce cu dulcile împătimiri trupești și cu grijile vieții.

Si ducându-se părinții lui la Dumnezeu, averile ce rămăseseră după dânșii le-a împărțit la sfintele biserici, la mănăstiri și la săraci; iar el, îmbrăcându-se în haine proaste, s-a făcut sărac și s-a prefăcut a fi nebun, defăimând lumea și înșelăciunea ei. Si se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea, cerând să-i arate în ce chip și prin ce fel de cale ar ajunge la mântuire. Deci cuvântul lui David îl grăia adeseori cu suspin: Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge… Și după puțină vreme, Dumnezeu povățuindu-l, s-a dus în mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era spre partea răsăritului ca la cinci stadii departe de cetate, la locul ce se cheamă Seliște, și acolo tunzându-se în monahiceasca rânduială, slujea lui Dumnezeu, nevoindu-se în postiri și rugăciuni.

Si petrecând el în ascultările mănăstirești cu răbdare și cu blândețe și împodobindu-se cu toate faptele bune monahicești, se sârguia foarte mult la citirea celor folositoare de suflet, dar mai vârtos iubea a citi Viețile Sfinților Părinți care au fost cei dintâi începători ai monahilor și slăviți în nevoințele pustnicești: Sfântul Antonie cel Mare din Egipt, Ilarion, ucenicul lui, și marii luminători ai Palestinei: Eftimie, Sava, Teodosie și alții. Asemenea mai citea și pe ale celor mai de pe urłnă plăcuți lui Dumnezeu, care au strălucit în Rusia: Antonie și Teodosie ai Pccerscăi, și se sârguia pe cât putea să le urmeze acelora. Incă mai citea și cărțile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale lui Efrem Sivul și alte cuvinte părintești, povestiri și istorii, și din toate acelea adunând dulceață duhovnicească, își hrănea sufletul său ca o albină iubitoare de osteneală care culege mierea din flori.

Și văzând egumenul pe fericitul Avramie îmbunătățit cu viața, l-a silit să primească rânduiala preoției; și aceasta a fost în zilele iubitorului de Hristos domn Mstislav al Smolenscăi. Iar Avramie, primind sfințita rânduială, a primit și smerenie mai adâncă și nevoințe mai mari, pe care le lăsăm a le povesti cu de-amănuntul, ca să nu se lungească cuvântul. Ajunge a zice despre el că a fost un vas ales al Sfântului Duh și săvârșea dumnezeiasca Liturghie cu vrednicie și cu mare cucernicie — întocmai ca un înger al lui Dumnezeu – și niciodată n-a lăsat pravila bisericească și mai ales dumnezeiasca Liturghie, așijderea și osebita sa nevoință din chilie. Si a început a se îndeletnici la citirea dumnezeieștilor cărți și la scriere, mai mult decât înainte.

Deci i-a deschis Domnul mintea lui să înțeleagă tainele cele nelesne de înțeles ale Sfintei Scripturi, și pentru ca nu numai pe sine, ci și pe alții să-i folosească, i-a dat dar gurii lui spre vorbele și învățăturile cele mântuitoare de suflet, încât cuvântul era gata în gura lui spre răspuns la toată întrebarea, spre descoperirea și tâlcuirea cuvintelor celor neștiute în Scriptură; pentru că toate cele citite erau neuitate în pomenirea lui și, precum o cămară de cărți, mintea lui cuprindea multe cărți într-însa și încă și cuvântul lui era lucrător în cei ce-l ascultau pe dânsul. El aducea în umilință și în zdrobirea inimii pe cei ce luau aminte la graiurile lui, și mulți, nu numai din monahi, ci și din mireni, îl ascultau cu plăcere; și, într-adins oamenii mireni și duhovnicești mergeau din cetate la acea mănăstire ca să asculte învățăturile cele folositoare de suflet ale Cuviosului Avramie.

Dar diavolul, urâtorul binelui, nesuferind să vadă folosul ce se făcea multora de plăcutul lui Dumnezeu, a ridicat asupra Iui prigonire; căci a îndemnat pe unii din monahi să-l zavistuiască și să-I urască, să-l ocărască cu multe defăimări și să-i facă supărări și necazuri. Dar robul Domnului cel fără răutate pe toate le răbda cu blândețe și cu smerenie, mulțumind lui Dumnezeu de ispita cea slobozită asupra lui. Deci se ruga pentru cei ce-l urau și-l năpăstuiau și nu înceta de la lucrul său — adică să învețe pe cei ce veneau la dânsul și să-i mângâie cu darul lui Hristos — și nu slăbea în necazurile ce se aduceau asupra Iui. Astfel a petrecut el într-acea prigonire de la zavistnici, iar mai vârtos de la însuși diavolul, ca la cinci ani. Iar egumenul fiind îndemnat uneori de monahi, iar alteori de nevăzutul vrăjmaș, oprea pe fericitul să învețe și-i zicea: „Iată, toată cetatea ai întors-o la tine și te mândrești în deșert, slăvindu-te ca un cărturar și învățător și mai bun decât noi; deci încetează a învăța, căci eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine! ” Astfel egumenul, oprind pe Avramie, gonea cu mânie pe cei ce veneau la dânsul pentru folos și mult chinuia pe robul Domnului, astupând izvorul darului ce curgea din gura lui; iar la sfârșit l-a gonit cu necinste din mănăstire ca pe un rob netrebnic.

Iar Avramie, plăcutul lui Dumnezeu, fiind izgonit fără de veste din mănăstirea sa în care se călugărise, a mers în cetatea Smolensk și a început atunci a viețui în Mănăstirea Cinstitei Cruci. Și era atunci mănăstirea mică și lipsită, dar au început acolo a veni oamenii la dânsul mai mulți ca înainte, pentru ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu pe care le propovăduia. Deci vrăjmașul cel nevăzut se tânguia, iar Domnul preamărea pe robul Său, dându-i dar la propovăduire și putere în nevoințe. Si îi trimitea Domnul toate cele de trebuință cu prisos prin mâinile oamenilor celor iubitori de săraci și făcători de milostenie.

Deci mănăstirea aceea a început a avea îndestulare de pe urma lui Avramie, căci cele ce i se dădeau lui, cuviosul le împărțea fraților și săracilor; încă și biserica a împodobit-o cu icoane și cu toată bunacuviință, din milosteniile care i se dădeau lui. El era iconomul acelei mănăstiri cu binecuvântarea arhiereului și venea mulțime mare de oameni la dânsul, în toate zilele, la cântarea bisericească, trăgându-se spre învățătura lui, cu care îi povățuia pe calea mântuirii, uneori citindu-le dumnezeieștile cărți, iar alteori vorbindu-le cuvintele cele folositoare și îndemnând cu lacrimi pe păcătoși la pocăință. Deci mulți, umilindu-se în inimile lor, părăseau păcatele lor și își îndreptau viața prin adevărata pocăință. Iar el totdeauna avea în pomenirea sa înfricoșata zi a judecății, și, învățându-i și pe alții ca să-și aducă aminte și să se teamă de ea, a zugrăvit două icoane osebite: una cu a doua venire a lui Hristos, iar alta cu întrebările la vămi de către duhurile văzduhului; și adeseori privind la dânsele și arătându-le celorlalți, își uda fața cu lacrimi, suspinând din adâncul inimii.

Și era cuviosul cu trupul uscat demarea lui înfrânare, încât și oasele și încheieturile lui era cu putință a le număra, căci se chinuise mult pe sine cu viața cea aspră și fața lui era veștejită, iar chipul feței sale era asemenea Sfântului Vasile cel Mare, și la obiceiuri era următor aceluia în dumnezeiasca plăcere. El avea mare război cu diavolii care năvăleau asupra lui prin vedenii și năluciri înfricoșătoare, uneori în vis, iar alteori la arătare răcnind ca fiarele sălbatice și tăbărând asupra lui ca niște războinici. Dar nu puteau să vatăme pe sluga Donłnului; căci dacă spre porci n-au putere, fără îngăduința lui Dumnezeu, cu atât mai mult asupra oamenilor ce slujesc cu osârdie lui Dumnezeu, nu pot să aibă putere și să-i vatăme, chiar dacă s-ar iuți foarte, căci numai prin vederi înfricoșează, dar nu îndrăznesc a se atinge de ei. Și când stătea Cuviosul Avramie la rugăciunea de miezul nopții, ei, prefăcându-se în asemănări de multe feluri și în femei fără de rușine, se sârguiau să-i întrerupă rugăciunea lui, dar prin aceeași rugăciune, ca și cu o suliță, se răneau și se goneau. Si când se culca pe pat ca să se odihnească puțin, ei îl aruncau jos și nu-l lăsau să adoarmă, ca prin nedormire slăbind cu trupul, să înceteze de obișnuitele lui osteneli; dar cuviosul se întărea cu duhul și se împuternicea cu trupul spre toate nevoințele, cu darul Domnului, și rușina duhurile răutății care îl chinuiau.

Apoi diavolul, neputând ca prin el și prin îngerii săi cei nevăzuți să facă împiedicare Cuviosului Avramie în buna lui alergare, și să curme folosul multora, s-a sârguit prin diavolii cei văzuți, adică prin oamenii cei răi, să-și săvârșească vicleșugul său cel cu mult meșteșug, Dumnezeu îngăduind ispitirea asupra sfântului Său, ca astfel, plăcutul lui Dumnezeu, lămurindu-se ca aurul în topitoare, mai mult să se preamărească, iar potrivnicul să se rușineze. Deci după o vreme, diavolul a ridicat asupra sfântului pe preoții cetății, precum întâi ridicase în mănăstire pe monahi, și preoții au început a zice: „Iată, înșelătorul acela a amăgit pe toți fiii noștri duhovnicești și i-a întors la el”.

Apoi, din zi în zi înmulțindu-se răutatea între ei, au început a se sfătui curp ar necăji și ar goni din cetate pe nevinovatul rob al lui Hristos. Intâi au început a îndemna poporul asupra lui, semănând vorbe mincinoase, ca neghinele și vorbind rău de dânsul. Și îl numeau eretic, vrăjitor, cititor de cărți diavolești și prooroc mincinos. Încă ocărau și viața lui cea curată cu necurate păcate trupești, mințind asupra lui, că s-ar împreuna cu femei și că face și alte spurcăciuni și se fățărnicește a fi sfânt. Astfel răzvrăteau pe oamenii care se foloseau de sfântul, și îi întorceau de la el, ca să nu umble la învățătura lui și să nu-i asculte cuvintele, nici să vorbească cu dânsul, ca și cu un potrivnic al lui Dumnezeu. Încă îi porniseră și spre răutate multă, la care și mulți monahi cu egumenii lor le ajutau, căci ziceau între ei: „De unde s-a arătat între noi acest nou sfânt și învățător? Iată, prin căutarea sa în fată și vorba mincinoasă i-a amăgit pe toți!”

Si sfătuindu-se, într-o zi s-au adunat egumenii cu monahii, asemenea și preoții cu diaconii și cu clericii și le-au urmat lor mulțime din popor. Deci s-au dus în curte la episcopul Ignatie, unde se întâmplase atunci de era și voievodul la episcop, și spuneau împotriva lui Avramie multe pricini nedrepte. Unii ziceau că este eretic și vrăjitor, iar alții făcător de păcate necurate; alții, că este vinovat de multe fărădelegi și că este vrednic de pedeapsa morții. Iar episcopul și voievodul, văzând și auzind cearta poporului, au trimis slujitori să-l aducă pe Avramie. Iar aceia, ducându-se și găsind pe cuviosul stând la rugăciune în chilia sa, l-au apucat cu mânie, împreună cu doi ucenici ai lui, și l-au dus cu necinste ca pe un tâlhar, batjocorindu-l, împingându-l și zicând cuvinte de ocară asupra lui. Și pretutindeni pe ulițe, popor mult privea la aceea, iar sfântul și nevinovatul rob al lui Hristos era priveliște îngerilor și oamenilor, fiind adus ca un mielușel spre junghiere. Si nu răspundea nimănui nimic, nici se îndrepta, decât numai în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu și spre Dânsul își punea nădejdea.

Fiind dus astfel sfântul cu batjocură, un oarecare cuvios, anume Luca, cu porecla Prusin, rugându-se în ceasul al nouălea în biserica Sfântului Arhistrateg Mihail, a auzit glasul Domnului, zicându-i: „Uite, duc pe plăcutul meu Avramie cu doi ucenici ai lui la adunare spre ispitire, iar tu să nu te smintești de dânsul”. Și ieșind fericitul Luca din biserică, a alergat la acea adunare, strigând: „Este nevinovat acesta pe care voi îl osândiți, îl huliți cu nedreptate și clevetiți minciuni asupra lui. O, dacă ar fi păcatele lui asupra mea!” Așa strigând el, nimeni nu-l asculta.

Iar când preoții au văzut pe Avramie adus în curtea arhierească, mulți din răutatea cea mare scrâșneau din dinți asupra lui, dacă ar fi putut să-l înghită de viu, și și-au ridicat glasurile răcnind ca boii. Unii strigau: „Înșelătorul și fățarnicul acesta să se gonească din cetate și să se surghiunească”. Alții strigau: „Să se ardă ereticul acesta!” Iar alții răcneau: „Să se ucidă vrăjitorul”. Aceleași ziceau egumenii și cu monahii. Si stând osânditul cel nevinovat la judecată înaintea episcopului și a voievodului, toți strigau asupra lui și îl prigoneau.

Deci făcându-se de judecători multă cercetare și întrebare de pricinile ce se aduceau asupra lui, nimic nu s-a aflat adevărat, ci toate erau clevetiri mincinoase, că numai cuvintele singure se vorbeau de clevetitori, iar dovedire încredințată și martori nu erau. Iar sfântul stătea ca un mielușel în mijlocul lupilor care voiau să-l rupă, având martor al nevinovăției sale numai pe Dumnezeu singur. Si se ruga către Dânsul pentru clevetitorii săi, zicând cuvintele întâiului mucenic: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Atunci Dumnezeu a înmuiat inima voievodului și a stăpânitorilor și le-a deschis ochii minții, ca să vadă nevinovăția sfântului și să înțeleagă răutatea celor ce-l prihăneau; deci au început a-i ocărî și a-i defăima pentru nedreptatea și urâciunea lor înrăutățită. Iar ei, umplându-se de rușine, au început a ieși câte unul din adunarea aceea, acoperindu-și fețele lor. Însă episcopul a amânat judecata până a doua zi, poruncind sfântului și la amândoi ucenicii lui să nu iasă din curtea arhierească până ce nu va cerceta cele despre dânsul mai cu încredințare.

Iar a doua zi, clevetitorii adunându-se iarăși la episcop, grăiau aceleași cuvinte, prihănind pe Avramie și făcând gâlceavă mare. Și deși nu se aflau pricinile lui, însă făceau vinovat pe cel nevinovat, și-l osândeau pe cel drept. Deci episcopul, potolind tulburarea lor, a trimis pe cuviosul din cetate în mănăstirea cea mai dinainte, unde se tunsese, oprindu-l de la slujirea Sfintei Liturghii. Niște ispite ca acestea pătimind Sfântul Avramie, petrecea veselindu-se cu duhul, ca și cum n-ar fi suferit nici un rău, și mulțumea lui Dumnezeu de toate ce i se întâmplaseră, fiind gata a pătimi și altele mai mari. Dar urâtorii cei învrăjbitori și acolo se atingeau de el cu răutatea lor; căci, înștiințându-se că unii din cei temători de Dumnezeu și iubitori de învățătura lui umblă la dânsul pentru folos, au trimis pe drumuri oameni răi, oprind pe cei ce mergeau, și mulți erau bătuți și jefuiți ca de tâlhari.

Iar după câteva zile, fericitul Lazăr, care atunci era încă în rânduiala preoțească – căci a fost ridicat după Ignatie la cinstea episcopiei – a mers la episcopul Ignatie și i-a zis: „Mare pedeapsă are să fie cetății acesteia de la Dumnezeu, pentru atâta prigonire și izgonire a nevinovatului Avramie, omul lui Dumnezeu!” Acest Lazăr, fiind episcop după aceea, și-a lăsat scaunul, văzând multele strâmbătăți ce se făceau sfintelor biserici de către stăpânitorii care fără dreptate apucau cele străine. Si s-au împlinit acele cuvinte ale lui Lazăr, căci în același an, prin dumnezeiasca pedeapsă, pentru răutatea cea făcută plăcutului Lui, a fost secetă mare și s-a veștejit toată răsărirea pământului și roadele si sadurile, și au secat izvoarele și pâraiele, iar pământul s-a uscat foarte, încât s-a crăpat de seceta cea mare.

Din această pricină toți s-au întristat și se rugau lui Dumnezeu. Si însuși episcopul, cu toată rânduiala duhovnicească, umbla împrejurul cetății cu cinstitele cruci si cu sfintele icoane, cântând rugăciuni, sfințind apă și cerând ploaie de la Dumnezeu. Dar Domnul, Care era mâniat pe dânșii, nu le asculta rugăciunile lor. Deci un oarecare din bărbații duhovnicești, fiind îndemnat de Dumnezeu, a zis către episcop: „Oare știi, stăpâne, care este pricina, că noi toți rugându-ne, nu ne ascultă Dumnezeu? Cu adevărat pentru aceea că Avramie a fost defăimat cu nevinovăție și depărtat de la slujire; iar de s-ar ruga el, Dumnezeu i-ar asculta rugăciunea”. Atunci episcopul Ignatie, îndată trimițând, a chemat cu cinste pe Cuviosul Avramie; și, cercetând iarăși pe cele ce se cleveteau asupra lui, le-a găsit pe toate mincinoase și tăcute din zavistia și răutatea diavolească.

Deci l-a dezlegat pe cuvios de certare, iar pe clevetitori voia să-i pedepsească cu pedepsirile și cu despărțirea ce li se cădea. Dar părintele cel fără de răutate a căzut la picioarele episcopului, rugându-l cu lacrimi să nu le răsplătească pentru dânsul, și nu s-a îndepărtat până ce nu a înduplecat pe arhiereu ca să-i ierte pe ei, încât și episcopul și-a cerut iertare de la cuviosul, zicându-i: „Iartă-mă, robul lui Hristos, că întru neștiință ți-am greșit ție! Eu ascultasem pe oamenii cei răi! Deci, iartă și pe toți cetățenii care crezuseră pe mincinoși, pe clevetitori și asupritori, și te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne miluiască cu ploaie, că pentru tine ne pedepsește pe noi cu secetă, pentru că te-am mâhnit cu nedreptate”. Iar cuviosul a răspuns cu smerenie: „Cine sunt eu, păcătosul, ca pentru mine Dumnezeu să se fi mâniat și să fi pedepsit pe cineva? Cine sunt eu, ca să rog pe Domnul să trimită ploaie pământului cel însetat? Tu, o, arhiereule, roagă-te pentru turma oilor celor cuvântătoare, încredințate de Dumnezeu ție, și dator sunt eu, ca și ceilalți robi ai tăi, să fac ceea ce mi se poruncește de tine”.

Apoi, Cuviosul Avramie, fiind slobozit de arhiereu, s-a dus la mănăstirea sa și se ruga pe drum, zicând: „Stăpâne, Dumnezeule Atotțiitorule, ascultă rugăciunea arhiereului Tău și ale tuturor preoților Tăi și ale tuturor oamenilor, și întoarce-Ți mânia Ta de la robii Tăi! Miluiește cetatea și poporul Tău, Milostive, și, primind suspinurile și lacrimile tuturor celor ce se roagă Ție, trimite ploaie și adapă fața pământului și veselește oamenii și dobitoacele; Doamne, auzi-ne și ne miluiește! ”

Astfel rugându-se el și neajungând încă până la mănăstire, Dumnezeu a dat ploaie mare multă vreme și ploaia n-a încetat până ce pământul nu s-a adăpat bine. Atunci tot poporul din cetate grăia: „Iată cât de repede a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său Avramie!” Și s-a făcut tuturor bucurie mare și slăveau pe Dumnezeu. Deci toți au cunoscut dintr-acea vreme că Avramie nu este vinovat de nici un rău și că zavistnicii din răutate au clevetit asupra lui, iar nu cu adevărat. După aceea și clevetitorii și-au cunoscut păcatul lor, și foarte mult s-au rușinat. Deci, pentru că unii dintr-înșii muriseră cu moarte grabnică, și ceilalți – temându-se să nu-i ajungă vreun rău sau vreo pedeapsă pentru robul lui Dumnezeu alergau la mănăstirea aceea în care era Cuviosul Avramie și, căzând cu lacrimi la cinstitele lui picioare, își mărturiseau vina lor și, căindu-se, cereau iertare.

Asemenea și câți crezuseră clevetirile lor mincinoase și grăiseră rău de sfântul, osândindu-l pe el, toți aceia alergau cu pocăință și își cereau iertare. Iar cuviosul, pe toți iertându-i și rugându-se pentru dânșii, îi învăța să nu ia aminte la cuvintele cele deșarte ale oamenilor și să nu creadă degrab vorbele pe care le grăiește cineva despre aproapele său, de vreme ce fiii oamenilor sunt mincinoși, și să nu osândească pe nimeni, nici să se împărtășească cu cei care osândesc. De atunci Cuviosul Avramie s-a luminat mai mult cu darul lui Hristos și era ca o făclie în sfeșnic, luminând cu toate lucrurile bune. Astfel se proslăvea într-însul Tatăl ceresc. Iar diavolul, vrăjmașul cel nevăzut, împreună cu îngerii săi, s-au rușinat, fiindu-le vădite și risipite toate meșteșugirile lor, prin răbdarea plăcutului lui Dumnezeu.

După aceasta, episcopul Ignatie a zidit în cetate o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și lângă dânsa a întemeiat și o mănăstire. Apoi a mutat într-însa pe Cuviosul Avramie, ca iarăși, prin învățăturile sale cele insuflate de Dumnezeu, să fie de folos la toată cetatea; deci l-a făcut pe el egumen și arhimandrit al acelei mănăstiri. Iar cuviosul, petrecându-și acolo restul zilelor vieții sale cu mare plăcere dumnezeiască și povățuind pe mulți spre mântuire, slobozind înainte pe episcopul Ignatie și trupul lui îngropându-l cu cinste, s-a mutat și el din această viață vremelnică la viața cea veșnică și s-a sălășluit în locașurile cele nefăcute de mână, intrând întru bucuria Domnului său, Căruia I-a slujit în călugărie tără lenevire ca la cincizeci de ani și I-a fost credincios din scutece, slujindu-l cu cuvioșie și dreptate până la cea mai de pe urmă suflare. Iar acum stă în ceata cuvioșilor si a drepților, înaintea scaunului Stăpânului, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi să-I fie slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.