sinaxar 22 august
Distribuie

Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 22 august: Sfinții Mucenici Agatonic, Zotic, Teoprepie, Achindin, Severian și cei împreună cu dânșii; Sfânta Muceniță Antusa și Sfințitul Mucenic Atanasie episcopul care a botezat-o pe dânsa, și pe Mucenicii Harisim și Neofit, slugile ei; Sfinții Mucenici Irineu, Or și Oropsis; Sfânta Muceniță Evlavia fecioara; Sfântul Isaachie I de la Optina și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Georgia numită Gruzinsca. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…

În luna august, în ziua a douăzeci și doua pomenim pe Sfinții Mucenici Agatonic, Zotic, Teoprepie, Achindin, Severian și cei împreună cu dânșii

Mucenicul lui Hristos, Agatonic, se afla în Nicomidia pe vremea împăratului Maximian, întorcând pe elini de la idoli și aducându-i la Hristos. El a fost prins de comitul Evtolmie. Acest comit, când a fost trimis de împărat în țara Pontului pentru uciderea creștinilor, călătorind pe mare în corabie, a ajuns la locul care se numea Carpin și acolo a aflat pe Sfântul Zotic cu ucenicii lui, mărturisind pe Hristos. Deci i-a osândit pe ei la moartea de cruce, iar pe Zotic luându-l cu sine, s-a întors în Nicomidia. Acolo a prins pe un oarecare Princips care era învățat de Sfântul Agatonic credința creștinească și, legându-l cu Agatonic și cu ceilalți creștini, între care erau Teoprepie, Achindin și Severian, i-a dus în Tracia, unde a venit și împăratul, ca acolo să chinuiască pe sfinți.

Pe când erau în țara ce se numea Potama, comitul a ucis pe Sfinții Zotic, Teoprepie și Achindin, deoarece nu mai puteau să umble, din pricina bătăilor ce li se dăduseră mai înainte. Și mergând aproape de Calcedon, a omorât și pe Sfântul Severian, care mărturisea pe Hristos cu îndrăzneală, iar pe Sfântul Agatonic și ceilalți mucenici i-a dus în Vizantia și, acolo muncindu-i, a mers cu ei în Silivria, la locul ce se numește Amus, pentru că acolo era Maximian, și acolo Sfântul Mucenic Agatonic și toți creștinii aduși din Nicomidia, fiind întrebați și chinuiți desăvârșit, au luat judecata cea de moarte, tăindu-li-se capetele pentru Domnul nostru Iisus Hristos.

Tot în această zi, pomenim pe Sfânta Muceniță Antusa și Sfințitul Mucenic Atanasie episcopul care a botezat-o pe dânsa, și pe Mucenicii Harisim și Neofit, slugile ei

Sfântul sfințitul mucenic Atanasie, episcop al orașului Tars din Cilicia, care a botezat-o pe monahia Antusa, s-a săvârșit prin sabie sub împăratul Aurelian (270-275).

Iar această muceniță Antusa a trăit în zilele împăratului Valerian din cetatea Seleucia, și era fiica lui Antonie și Măriei, care erau foarte bogați și slujeau idolilor. Deci crezând ea în taină și dorind să ia botezul lui Hristos, și să vadă pe episcopul Atanasie care propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu în Târsul Ciliciei, a convins pe maică-sa de i-a dat o pereche de catâri, zicând că se duce la doica ei; și luând cu sine doi fameni robi, pe Harisim și pe Neofit, s-a dus. În vremea când mergea ea pe cale s-a făcut o minune înfricoșătoare. Căci atunci episcopul Atanasie fiind ridicat de îngeri a stat de față înaintea ei și dacă l-a văzut și a aflat cine este, l-a rugat, căzându-i la picioare, ca să o săvârșească cu dumnezeiescul Botez. Dar nefiind apa, a făcut episcopul rugăciune, și îndată a ieșit de jos o fântână, și s-au arătat doi îngeri în chip de slujitori, dând două veșminte albe sfintei; deci se boteză ea și cele două slugi ce erau cu dânsa, și dându-și haina ei cea scumpă și grea de aur țesuta episcopului, l-a rugat să o dea la săraci. Iar ea, îmbrăcându-se cu haina mai smerită și mai proastă, s-a dus la doica ei, care nu a primit-o, înfruntând-o pentru hainele cele proaste cu care era îmbrăcată și pentru credința în Hristos.

Deci întorcându-se la maică-sa și aflând-o mâhnită că fiica ei se botezase în Hristos, ieșind pe ascuns, s-a dus la episcopul Atanasie, și a luat cinul călugăresc și se îmbracă în haine de păr, și așa ridicând Crucea Domnului, s-a dus în pustie. Și locuind douăzeci și trei de ani cu fiarele, și luând hrana de la ele prin dumnezeiască pronie, și suferind multe bântuieli de la demoni, și-a dat sufletul cu pace la Dumnezeu, pe piatră unde era obișnuită a dormi.

Iar pe episcopul Atanasie prinzându-l închinătorii la idoli, l-au dus la Valerian împăratul și dându-i strânsoare cu multe chinuri i s-a tăiat capul. Asemenea și ceilalți doi sfinți fameni mai sus ziși, Harisim și Neofit, fiind oameni mai de cinste ai fericitei Antusa, și fiind botezați împreună cu dânsa de episcopul Atanasie, despărțindu-se stăpână-sa de ei și săvârșindu-se și episcopul ca mucenic, ei s-au dus la Valerian, și numindu-se că sunt creștini, au fost trimiși în fiare la ducele Apelian. Și mărturisind înaintea lui pe Hristos Dumnezeu adevărat, au fost chinuiți și apoi li s-au tăiat capetele.

Tot în această zi pomenim pe Sfinții Mucenici Irineu, Or și Oropsis

Fericitul Irineu era diacon al Bisericii și propovăduia în priveliște pe Hristos că este Dumnezeu adevărat. Pentru care fiind prins de elini și dus la domnitor, îndată cu Or împreună și cu Oropsie, au fost aruncați în foc; și ploaie îndată pogorându-se au ieșit din foc nevătămați, apoi au fost dați la fiare și spânzurându-i de un lemn, i-au strujit cumplit; și din toate acestea rămânând nevătămați li s-au tăiat capetele cu sabia.

Părintele Isaachie de la Optina este unul dintre Cuvioșii care s-au nevoit duhovnicește și au sfințit pământul Mănăstirii Optina, din Rusia. Născut în data de 31 mai 1810, în orașul Kursk, și trecut la cele veșnice în data de 22 august 1894, acest cuvios bărbat a fost ucenicul Cuvioșilor Macarie și Ambrozie, conducând Sihăstria Optina mai bine de treizeci de ani.

Mănăstirea Optina este una dintre cele mai mari și renumite mănăstiri de călugări din întreg Răsăritul Ortodox. Aceasta se află în Rusia Centrală, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova și la mică distanță de localitatea Kozelsk. Ea este considerată a fi centrul spiritualității Bisericii Ortodoxe Ruse, încă din secolul al XIX-lea. Obștea acestei mănăstiri a dat lumii mulți sfinți cuvioși părinți.

Tot în această zi pomenim pe Sfântul Isaachie I de la Optina

Ivan Ivanovici Antimonov, după numele său de mirean, s-a născut în data de 31 mai 1810, în orașul Kursk. Părinții săi, negustori de meserie, erau cunoscuți în tot orașul pentru credința și evlavia lor, precum și pentru milostenia sinceră de care dădeau dovadă.

Fiind dator să-și ajute tatăl în negustoria sa, tânărul Ivan a petrecut în sânul familiei până la vârsta de treizeci și șase de ani, când, odată cu intrarea în monahism a fratelui său mai mare, Mihail, a luat și el calea mănăstirii. Astfel, în anul 1847, viitorul părinte Isaachie pășea smerit pe poarta Sihăstriei Optina. Odată primit în obște, fratele Ivan a fost rânduit lângă Cuviosul Macarie.

Ca ascultare, noul viețuitor al obștii a fost rânduit mai întâi la îngrijirea albinelor și în bucătăria de la trapeză, iar mai apoi la cântarea din biserică și la legarea cărților. În anul 1851, după patru ani de ascultare, el a fost numit rasofor, iar mai apoi, în anul 1854, a primit și mantia călugărească.

Încă dintru început, Cuviosul Isaachie a fost foarte aspru cu sine, străduindu-se să-și curățească mintea de orice gând străin, să privegheze și se nevoiască după măsura dată lui de Dumnezeu. Deși s-a împotrivit cu multă hotărâre, ascultând de părintele său, în anul 1855, a primit hirotonia întru ierodiacon, iar în anul 1858, pe cea întru ieromonah. Primind această cinste, cuviosul a devenit și mai sever cu sine însuși.

În anul 1860, cunoscând că sfârșitul îi este aproape, Cuviosul Macarie l-a trimis pe Cuviosul Isaachie la starețul Ambrozie, spre a-i fi ucenic. În anul 1862, după trecerea la cele veșnice a Cuviosului Macarie, ucenicului său, Isaachie, i-a fost încredințată conducerea sihăstriei, slujire pe care a îndeplinit-o cu toată inima vreme de peste treizeci de ani.

În vremea starețului Isaachie au fost finalizate multe lucrări începute înainte de venirea sa, precum: construirea bisericii închinate Tuturor Sfinților, din noul cimitir; așezarea unei noi catapetesme, în catedrala mare; biserica cea mare este repictată; se construiește o nouă bolniță și se amenajează o farmacie; se construiește un pangar mare, pentru cărți; se termină de construit apeductul și se ridică o nouă clădire pentru arhondaric; se cumpără noi pășuni și se reamenajează grădinile și livezile mănăstirii; construiește o fabrică de lumânări etc. Într-un cuvânt, în vremea Cuviosului Isaachie, Sihăstria Optina devine cea mai înfloritoare mănăstire din Rusia.

În anul 1885, el a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Cu toate acestea, el nu săvârșea nici o lucrare fără să primească mai întâi binecuvântarea starețului său, șezând în genunchi lângă Cuviosul Ambrozie. Când starețul Ambrozie a plecat în mănăstirea din Samordino, ucenicul său, Isaachie, a început să simtă crucea necazurilor. S-a îmbolnăvit și, în taină, a fost rânduit în schima cea mare.

După ce starețul Ambrozie a trecut la cele veșnice, mai mulți viețuitori din obște au început să vorbească despre incapacitatea Cuviosului Isaachie de a mai conduce mănăstirea. Chiar și așa, cei mai mulți au rămas de partea lui, sprijinindu-l până în ultimele clipe de bătrânețe. Înainte de a trece la cele veșnice, cuviosul le-a spus ucenicilor săi: „Iubiți-L pe Dumnezeu și pe cei din jur, iubiți Biserica lui Dumnezeu. În slujba bisericească, în rugăciune, să nu căutați bunuri pământești, ci binele ceresc. Aici, în această sfântă mănăstire, unde ați pus început vieții monahale, să vă sfârșiți zilele voastre.” Sfântul Cuvios Isaachie a trecut la cele veșnice în ziua de 22 august 1894.

Tot în această zi pomenim pe Sfânta Muceniță Evlavia fecioara

Pe vremea împăraților închinători de idoli, când toată lumea se întuneca cu păgânătatea elinească, era în Spania, în cetatea Varchinon, o fecioară pe nume Evlalia, fiică de creștini. Aceasta încă din pruncie a iubit pe Domnul nostru Iisus Hristos din toată inima, și petrecea cu părinții săi într-un sat departe de cetate. Ea era foarte iubită de părinți, pentru blândețea, smerenia și înțelegerea ce era în ea, mai presus de măsura anilor ei. Ea învățase carte și avea un scop neschimbat, ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie. Și se îndeletnicea la citirea cărților și întru lauda lui Dumnezeu ziua și noaptea, petrecând într-o chilie osebită cu fecioarele cele de o vârstă cu ea.

Iar când a trecut de 14 ani, împăratul Dioclețian a ridicat o prigonire cumplită împotriva creștinilor și a venit în cetatea Varchina un ighemon, anume Dachian, care, aducând jertfe spurcate zeilor săi celor urâți, a poruncit să caute pe creștini, ca să aducă tămâie pentru idoli la jertfe. Deci mare tulburare s-a făcut atunci în cetate, pentru că creștinii erau luați de prin case, siliți la închinare de idoli și chinuiți, lucru de care îndată s-au înștiințat și satele dimprejur. Auzind acestea, Sfânta fecioară Evlalia s-a umplut de mare bucurie duhovnicească și cu față luminoasă a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, și dau slavă Preasfântului Tău nume, că am câștigat ceea ce am dorit. Cred în Tine, Stăpânul meu, că se va săvârși dorința inimii mele, cu ajutorul Tău! ”

Auzind acestea părinții și fecioarele ce erau lângă ea, nu înțelegeau ce zice și au întrebat-o care este pricina veseliei ei, ce dorință a câștigat și ce săvârșire așteaptă. Iar ea nu le-a spus nimic, tăinuindu-și gândul său. Si se mirau de dânsa, de vreme ce obiceiul ei era să nu tăinuiască cele ce le înțelegea pentru sfânta credință, ci pe câte le înțelegea din Scripturi, învățată fiind de darul lui Dumnezeu, pe toate le spunea lor spre folos. De aceea toți o iubeau pe dânsa ca pe sufletul lor. Iar atunci, Evlalia nu le-a spus gândul său, ca să nu fie oprită de tatăl său sau de mama ei, care o iubeau foarte mult.

Deci când a sosit noaptea și toți dormeau, căci era întâia cântare a cocoșilor, sfânta fecioară a ieșit din casă în taină, nesimțită de nimeni, și a alergat în cetate, fiind chemată de dragostea cea mare a cerescului său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, și dorind să-și pună sufletul pentru El. Si nu se înfricoșa ea de acea călătorie în noapte — după cum este obiceiul celorlalte fecioare, de a se teme să iasă noaptea din ușa casei – pentru că, punându-și nădejdea spre Dumnezeu și vrând să moară pentru Dânsul, nu băga în seamă întunericul nopții, nici înfricoșările ce se fac noaptea și fiarele ce trec pe cale; ci, precum un cerb însetat spre izvoarele apelor, astfel alerga pe calea cea pietroasă, având picioarele goale și fiind neobișnuită a umbla pe o cale aspră ca aceea.

Si a ajuns Sfânta Evlalia în cetate pe când se lumina de ziuă și intrând pe porțile cetății, a auzit glasul propovăduitorilor, chemând poporul la priveliște. Deci a alergat în mijlocul cetății și a văzut pe ighemonul Dachian șezând pe un loc înalt la judecată. Atunci, împingând poporul pe cât putea, a mers înaintea ighemonului și a strigat cu glas mare: „Judecător nedrept care șezi pe scaun înalt și nu te temi de Dumnezeu, Cel ce este mai sus decât toți! Oare pentru aceea șezi aici, ca să pierzi oamenii cei nevinovați, pe care i-a zidit Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, pentru a-I sluji Lui, iar tu pe aceia îi tragi spre slujba satanei și cu moarte pedepsești pe cei ce nu te ascultă

Iar ighemonul mirându-se de îndrăzneala acelei fecioare tinere, i-a zis: „Cine ești tu, care ai îndrăznit a veni nechemată înaintea divanului nostru și a ne grăi nouă cuvinte de mândrie, potrivnice poruncii împărătești?” Iar sfânta a răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Eu sunt Evlalia, roaba Domnului Iisus Hristos, Care este Împăratul împăraților și Domnul domnilor, spre Care nădăjduind, nu m-am temut a veni de bunăvoie și a te mustra pe tine. Pentru ce fără minte defăimezi pe Dumnezeu, ale Căruia sunt toate – cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt pe ele și în ele , și cinstești pe diavolul? Si nu numai atât, dar și pe oamenii care slujesc Dumnezeului celui adevărat, îi silești prin felurite munci spre închinarea idolilor, care nu sunt dumnezei, ci draci, și cu care, voi toți cei ce îi cinstiți pe ei, vă veți da focului celui veșnic”.

Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit s-o dezbrace îndată și s-o bată cu bețe pe spate, fără cruțare. Si pe când o băteau, chinuitorul îi zicea: „O, ticăloasă fecioară, unde este Dumnezeul tău? Pentru ce nu te scoate din această bătaie? Pentru ce ai îndrăznit la lucrul ce nu ți se cade ție? Deci spune că din neștiință ai tăcut aceasta, neștiind ce este puterea judecătorului, și vei câștiga iertare; căci și mie îmi este jale de tine, că, fiind așa tânără, frumoasă și de neam bun, ești așa de cumplit bătută”. Răspuns-a sfânta: „Eu râd de tine, că mă sfătuiești să mint, ca și cum din neștiință aș fi îndrăznit la chinurile cele pentru Dumnezeul meu, și ca și cum n-aș fi știut care este puterea ta. Cine nu știe că toată puterea fiecărui stăpânitor este vremelnică? Căci precum omul astăzi trăiește și mâine moare, tot așa se schimbă și stăpânirea lui; iar stăpânirea Domnului meu Iisus Hristos este fără de sfârșit, precum și El singur este veșnic. Deci nu pot să mint, pentru că mă tem de Stăpânul meu, Care va da focului gheenei spre ardere pe cei mincinoși și nedrepți. Iar tinerețile mele cele feciorești se înfrumusețează acum și mai mult și neamul meu cel bun mai bine se preamărește, când primesc răni pentru Domnul meu. Deci să știi, o, judecătorule, că eu nu simt dureri în bătăile care mi se dau mie, căci mă apără Hristos, Stăpânul meu, Care, în ziua înfricoșatei judecăți, te va osândi pe tine după faptele tale, la chinurile veșnice”.

Cu aceste cuvinte ale sfintei mucenițe, ighemonul pornindu-se mai mult spre mânie, a poruncit ca în chipul crucii să spânzure pe sfânta pe un lemn de muncă și cu piepteni de fier să-i strujească curatul și feciorescul ei trup, până ce toată pielea ei se va jupui cu strujirea. Iar ea în muncirea aceea striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine netrebnica roabă a Ta; iartă-mi păcatele mele și mă întărește în chinurile pe care le primesc pentru numele Tău cel sfânt, ca să se rușineze diavolul și slujitorii săi!” Ighemonul a zis către dânsa: „Unde este Acela către care strigi? Nebună și ticăloasă fecioară, ascultă-mă pe mine și jertfește zeilor ca să fii vie, că iată, acum se apropie moartea ta și nu este cine să te izbăvească pe tine!”

Iar Sfânta Evlalia a zis către dânsul: „Să nu-ți fie ție bine, furule de cele sfinte, îndrăcitule și pierzătorule, și nici mie să nu-mi fie a mă depărta de la Domnul meu; pentru că Acela, către Care strig, este aici cu mine, iar tu, pentru ale tale necurății, nu ești vrednic să-L vezi. Acela mă întărește pe mine ca toate chinurile care vei voi să le aduci asupra mea să nu le bag în seamă”. Atunci ighemonul a poruncit ca, aprinzând lumânări, s-o pârlească și s-o ardă până ce va muri.

Iar când mucenița era arsă, s-a umplut de bucurie, și cu glas mare a grăit cuvintele Psalmistului: Iată, Dumnezeu ajută mie, și Domnul este sprijinitorul sufletului meu. Intoarce-va cele rele vrăjmașilor mei, întru adevărul Tău pierde-i pe dânșii; că de bunăvoie voi jertfi Ție. Mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun, că din tot necazul m-ai izbăvit… Astfel strigând sfânta către Dumnezeu, văpaia cea de lumânări s-a întors către slujitori și le-a ars fețele lor foarte tare, și au căzut la pământ. Acest lucru văzându-l sfânta, și-a ridicat ochii spre cer, și cu glas mare a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ascultă rugăciunea mea, și-Ți săvârșește milostivirea Ta spre mine. Ia-mă de acum către aleșii Tăi întru odihnă la viața cea veșnică. Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc și să se rușineze; iar cei ce cred întru Tine, văzând, să proslăvească puterea Ta”.

Astfel rugându-se, și-a dat sufletul. Atunci s-a văzut o porumbiță albă ca zăpada, zburând din gura ei și înălțându-se către cer. Și se mira poporul de cele ce vedea, iar creștinii, care erau o mulțime în popor, se bucurau că din cetatea lor s-au învrednicit a avea mijlocitoare către Dumnezeu la cer.

Deci văzând ighemonul că mucenița a murit, s-a rușinat că a fost biruit de acea tânără fecioară și, mâniindu-se, s-a sculat de la divan. Apoi s-a dus în casă poruncind ca trupul muceniței să fie spânzurat la locul de chinuire. Incă a pus și păzitori să păzească trupul să nu-l ia cineva, pentru că zicea: „Să atârne pe lemn până ce o vor mânca pe ea păsările cu totul”. Dar plecând ighemonul și trupul sfintei rămânând spânzurat, deodată s-a pogorât zăpadă din nori și a acoperit cinstitul ei trup, ca și cu o haină albă; iar peste străjeri a căzut frică și, depărtându-se, stăteau privind de departe și mirându-se cu spaimă.

Deci s-au înștiințat despre aceasta și părinții ei, căci, sculându-se noaptea din somn și negăsind pe iubita lor fiică, au fost în nedumerire mare și o căutau pretutindeni. Apoi, pe la amiază, au auzit despre dânsa că a murit pentru Hristos și se afla încă pe lemnul de chinuire. Deci au alergat în cetate cu lacrimi multe și văzând-o pe ea moartă, spânzurată pe lemn în chipul crucii și acoperită cu zăpadă, ce fel de tânguiri nu făceau și ce cuvinte de plângere nu grăiau? Dar se și bucurau, că fiica lor cea iubită a primit cununa cea mucenicească și a intrat în cămara Mirelui ceresc. Apoi au vrut să o ia pe dânsa la casa lor, dar străjerii nu le-au dat voie nici să se apropie de ea; de aceea priveau de departe spre dânsa, plângând și veselindu-se cu duhul în același timp.

Iar după trei zile, oarecare bărbați dreptcredincioși, venind noaptea, au furat cinstitul trup al sfintei mucenițe, fără să simtă Străjerii, apoi l-au învelit în pânză curată cu aromate, fiind de față și Părinții ei, care spălau cu lacrimi trupul iubitei lor fiice. Iar Sfântul Felix, care a pătimit mai pe urmă pentru Hristos, privind la fața muceniței celei moarte, a zis cu lacrimi pline de bucurie: „Doamnă Evlalie, tu mai înainte decât noi te-ai învrednicit de cununa mucenicească!” Și pe când le grăia acestea Felix, fața cea feciorească, fiind moartă acum de trei zile, a zâmbit spre dânsul, de parcă ar fi fost vie, și toți câți erau acolo au început a cânta din psalmul care zice: Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit pe dânșii, și din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei… După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfintei Mucenițe Evlalia, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui Impărăție fără de sfârșit petrece în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi pomenim Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Georgia numită Gruzinsca

In Rusia cea mare este ținutul Dvinsca, care se numește astfel de la râul Dvinei, care se apropie de marginea Oceanului de la miazănoapte, pe care merg în Rusia corăbiile din părțile Apusului. Deci, în hotarele stăpânirii Dvinei este alt râu care se cheamă Penega și care curge în Dvin, râul cel mare, având pe lângă dânsul multe sate. Lângă râul acela se află un munte mare și foarte înalt, care se cheamă Cerna și se întinde până la ocean spre partea de miazănoapte. El are lungimea ca la cinci sute de stadii și era mai înainte pustiu și nelocuit de oameni.

In anul de la facerea lumii 7111, iar de la nașterea lui Hristos 1603, după oarecare descoperire dumnezeiască, s-a zidit o mănăstire în muntele acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de un preot oarecare din părțile acelea, cu numele Miron, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstirea aceea. Iar întru împărăția binecredinciosului împărat a toată Rusia și marelui domn Mihail Teodorovici, când șahul Persiei Abbas a prădat pământul iberilor și a aflat acolo veșmântul cel mult tămăduitor al marelui Domn și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și l-a luat, atunci perșii au luat de acolo și multe alte lucruri sfinte și icoane cinstite și le-au dus în Persia, nu pentru cinstire – că ei sunt păgâni -, ci ca să le vândă neguțătorilor Rusiei, de vreme ce atunci erau în Persia mulți neguțători ruși și perșii îi știau că țin cu evlavie la închinăciunea sfintelor icoane.

Atunci se întâmplase să fie acolo un neguțător din cetatea Iaroslav, cea din Rusia mare, anume Ștefan, păzitorul averilor cetățeanului Gheorghe din Iaroslav. La acel Ștefan a adus un persan o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împodobită cu argint și aur, ca să o dea spre vânzare. Iar bărbatul acela dreptcredincios a cumpărat cu mare bucurie acea sfântă icoană. Dar în vremea când el cumpăra în Persia acea sfântă icoană, în cetatea Iaroslav s-a făcut o arătare dumnezeiască în vis lui Gheorghe, stăpânul lui cel pomenit mai sus, zicându-i: „Păzitorul averii tale, fiind în Persia, ți-a cumpărat un mărgăritar fără de preț și, când ți-l va aduce, să-l trimiți pe el în hotarele stăpânirii Dvinscăi, în Muntele Negru”.

Iar Gheorghe, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie, neștiind ce este acel mărgăritar și nici unde se află Muntele Negru. Și după câtăva vreme, Ștefan cel pomenit mai sus, păzitorul averilor lui, a venit din Persia și a adus cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o cumpărase. Iar Gheorghe primind icoana aceea cu bucurie și aducându-și aminte de vedenie, a zis: „Acesta este mărgăritarul cel fără de preț, de care mi s-a spus în vedenia visului”. Apoi degrab s-a dus în hotarele stăpânirii Dvinscăi, după cum i se poruncise, și a ajuns la mănăstirea din Muntele Negru cu acea cinstită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se cheamă „Gruzinsca”. Și a dat acelei mănăstiri și din averea sa mult aur, argint și alte lucruri bisericești și îndestulare de cărți.

Iar în vremea aducerii acelei sfinte icoane, fiind încă acolo și dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, pe când egumenul și frații săvârșeau în biserică privegherea de toată noaptea, un monah din mănăstirea aceea, anume Pitirun, orb și surd de mulți ani, care era în bolnița mănăstirească, în vremea acelei cântări a ieșit să se roage în tindă înaintea chiliei sale. Și rugându-se el, îndată l-a strălucit o lumină mare și s-a înspăimântat foarte tare, că de mulți ani nu văzuse lumina și i se părea că este o nălucire diavolească. Apoi, făcându-și semnul cinstitei cruci, și-a ridicat ochii spre muntele acela mare și a văzut pe dânsul luminând o strălucire ca raza soarelui. Și făcând rugăciune, îndată a început a vedea și a auzi. Apoi, după slavoslovia Utreniei, s-a dus în sobor și a spus egumenului și fraților tămăduirea ce i se făcuse. Atunci toți cei ce se întâmplaseră acolo au proslăvit pe Dumnezeu. Iar dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, văzând acea minune preaslăvită, a zidit în mănăstirea aceea o biserică mai frumoasă, în slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, de la acea sfântă icoană au început a se face mai multe minuni la cei cuprinși de felurite neputințe. O femeie, anume Neonila, fiind slăbănoagă, darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a tămăduit-o. Pe alta, anume Teodosia, pătimind de ochi, a vindecat-o. Unui om, anume Codrat, care se îndrăcise și a fost gonit zece săptămâni de diavoli prin pustii, nemâncând nimic și pierind de foame, arătându-i-se Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, l-a întărit de foame, i-a arătat calea spre casa părinților și i-a poruncit să se ducă la biserica ei, la icoana cea făcătoare de minuni, făgăduindu-i că-i va da sănătate desăvârșită, pe care i-a și dat-o. Pe un alt om, anume Ioan, care era pescar, înecându-se în iezer și afundându-se, l-a scăpat de la înec. Unui alt om, anume Pavel, care era din partea de lângă mare și a pătimit mare durere dinlăuntru vreme de un an, i s-a arătat lui, în neputința aceea, și l-a învățat dumnezeiasca scriptură și l-a slobozit de boală.

A mai tămăduit și alte multe feluri de neputințe purtătoare de moarte, dureri de pântece, umflături și felurite dureri de ochi și de dinți, și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate și erau cuprinși de farmece. Dar și până astăzi lucrează nenumărată mulțime de felurite minuni. Și nu numai acolo, dar și în împărăteasca cetate Moscova, de la sfânta icoană zugrăvită după dânsa, care stă în biserica Sfintei Treimi, aproape de poarta Sfintei Varvara, multe minuni se fac celor ce se apropie cu credință, întru slava lui Hristos Dumnezeu Care S-a născut dintr-însa, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *