Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 22 septembrie: Sfântul Sfințit Mucenic Foca, episcopul Sinopei; Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei; Sfântul Mucenic Foca grădinarul din Sinope și Sfântul Petru, care mai înainte a fost vameș. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna septembrie, în ziua a douăzeci și doua pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Foca, episcopul Sinopei
În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, și avea de soție pe Maria. Aceștia au născut pe acest fericit Foca, care din tinerețe era plin de darul Duhului sfânt; îi gonea pe diavoli din oameni și tămăduia neputințele. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales episcop acelei cetăți. Șezând pe scaunul său, păștea bine oile cele cuvântătoare, cu cuvântul și cu lucrul, adăugând, spre nevoința sa, mai mari osteneli. Și au fost arătate la toți lucrurile lui cele bune, pentru care se proslăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulți oameni de la rătăcirea lor și pe păgâni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoștința unuia Dumnezeu.
Iar când a vrut Domnul ca să-l învrednicească, a înștiințat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, având în gura sa o cunună de flori, pe care punând-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicându-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfântul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaștem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Așa iubește prea bunul Dumnezeu pe cei drepți și plăcuți ai săi: îi încununează pe dânșii cu slavă și cu cinste și pune pe capetele lor coroană. Acest Sfânt Foca era mire ceresc după curăția sa sufletească și trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, și i-a pus lui cunună.
Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mântuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, când se va veseli la nunta Mielușelului.
După acest semn prea slăvit, a fost prins și chinuit pe timpul împărăției lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfânt să jertfească idolilor, dar sfântul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuși jertfă lui Dumnezeu.
Și, după ce nu s-a supus mai marelui și nu a dat lucrului făcut de mâini omenești cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care șade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legând pe sfânt la un lemn să-i rupă mădularele. Și era trupul lui zdrobit de răni, și rupt în bucăți. Precum păsările răpitoare flămânde se grămădesc la vreun stârv și îl rup mâncându-l, așa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie și a auzit un glas din înălțime întărindu-l și așa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el când pătimea, ca într-un trup străin; că nu și-a cruțat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruțat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce.
Suferințele grele și pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumnezeiască, și de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii și toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicând cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10).
Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc și îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simțit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească și lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Și era în temniță luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereștii mântuiri, în necazuri mângâiat de îngeri și în bătăi întărit de Iisus.
Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, și acolo, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și s-a încoronat cu coroana biruinței în Biserica celor ce dănțuiesc, iar trupul lui cel sfânt a fost îngropat de cei credincioși cu cinste și mai multe minuni se săvârșesc la mormântul lui.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei
Acest sfânt ierarh s-a născut în prima jumătate a veacului al XVII-lea, într-o localitate vrânceană de pe apa Zăbrăuțiului, în împrejurimile Panciului. Din tinerețe a luat asupra sa chipul vieții monahicești, iar mai apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Bogdana de lângă Onești, pe care marele logofăt Solomon | Bârlădeanu o ctitorise la îndemnul său în jurul anului 1660. De aici a fost chemat să păstorească Episcopia Rădăuților în anul 1669. În 1671, episcopul Dosoftei al Romanului fiind pus în fruntea Mitropoliei Moldovei, Sfântului Teodosie i se încredințează scaunul vlădicesc de la Roman. Aici stă vreme de trei ani, până în 1674, când, după refugierea mitropolitului Dosoftei în Polonia, a fost ridicat la cârma mitropoliei fără să vrea, mai mult silit, de către domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino.
Erau vremuri foarte nestatornice, cu multe schimbări de domnii și cu multe jafuri din partea oștirilor străine care bântuiau prin țară. După cum scrie cronicarul Ion Neculce, însuși domnitorul Dumitrașcu Vodă chemase în apărarea sa pe tătari, care au lăsat poporul „numai cu sufletele, bătuți și zdruncinați, cum era mai rău și mai amar, cum nu se poate nici a scrie, nici a povesti caznele și ucisurile lor, ce au avut”. Deci, ridicându-se cu îndrăzneală împotriva acestor nedreptăți ce aveau loc în țară, mitropolitul Teodosie a avut de suferit din partea lui Dumitrașcu Vodă, astfel încât nu a rămas mult timp în scaunul mitropolitan, ci după numai un an de păstorie a fost îndepărtat de același domnitor. S-a retras atunci în locurile natale, viețuind atât în Mănăstirea Bogdana, unde era al doilea ctitor, cât și în Mănăstirea Sfântului loan din Focșani.
Aici a fost cunoscut de tot poporul ca un om al lui Dumnezeu, foarte râvnitor pentru cele sfinte. Au rămas și multe documente care îl atestă ca un părinte duhovnicesc de încredere, a cărui autoritate era neîndoielnică în mijlocul credincioșilor, astfel încât câteodată judeca felurite pricini între aceștia, iar alteori semnătura lui întărea învoielile dintre ei.
Revenind în obștea sa de la Bogdana, el nu a mai vrut să-și recapete vredniciile arhierești din care fusese îndepărtat, ci vreme de aproape două decenii și-a îndreptat toată osârdia numai spre ctitorirea de noi lăcașuri sfinte spre slava lui Dumnezeu, după cum scrie și în diata sa din 1691: „Facem știre tuturor cui se cuvine a ști, pentru orânduiala vieții noastre, că am avut noi mare râvnă către zidirea sfintelor biserici și pe unde, cum și ce am putut zidi, Dumnezeu știe”. Încă de pe când era episcop la Roman, acest ierarh iubitor de viață călugărească s-a îngrijit îndeaproape de mănăstirile din Țara de Jos: Soveja, Mera, Lepșa, Buluc, Scânteia. După întoarcerea sa în locurile natale, numele său este legat cu certitudine de înființarea mai multor mănăstiri din această zonă: Brazi, Trotușanu, Mușinoaiele, Bogdana, pe care le-a ctitorit sau care au fost ctitorite la îndemnul său, sau cărora le-a făcut felurite danii.
Mănăstirea Brazi – numită și „de la Cruce” -, de lângă orașul Panciu, a fost cea mai iubită ctitorie a sa. Aici s-a ostenit cel mai mult, ajutat fiind și de ucenicul său, Lavrentie, episcopul Rădăuților, și aici a avut de înfruntat și multe opreliști. În 1688 a fost răpit de trimișii lui Șerban Cantacuzino și dus în Țara Românească, unde a fost închis și chinuit vreme de 10 săptămâni. Încă vreme îndelungată a fost împiedicat cu silnicie de un fost postelnic să construiască biserica pe care voia să o facă pentru mănăstire, dar, fiind acela apoi lovit de o boală nemiloasă, a recunoscut că a prigonit pe nedrept pe cuviosul ierarh și și-a lăsat prin testament toate moșiile sale ctitoriei Sfântului Teodosie. Iar acesta, fără a ține minte răul, a primit ca fostul postelnic să fie îngropat în curtea bisericii și s-a rugat pentru iertarea păcatelor lui. Deci, trecând peste toate încercările, a ridicat o nouă biserică și chilii și a rânduit un egumen care viețuise în Muntele Athos.
Dar râvna fostului mitropolit nu s-a oprit aici, căci voia să mai ridice și alte lăcașuri sfinte. Însă Dumnezeu, care cunoaște adâncurile inimilor oamenilor și ceea ce este de folos fiecăruia, a rânduit pe de o parte ca sfârșitul Sfântului Teodosie să fie încununat prin mucenicie, iar pe de altă parte n-a trecut cu vederea nici dorința lui fierbinte de a ridica și alte biserici. Deci l-a înștiințat din vreme pe robul Său despre sfârșitul ce i se apropia și i-a arătat și calea pe care se vor săvârși ctitoriile sale. Așadar, Sfântul Teodosie a îngropat într-o pădure banii pe care îi pregătise, lăsând și o însemnare „că cine va găsi acești bani este îndatorat să zidească din ei o mănăstire și trei schituri” și că „la terminarea de zidit a celui din urmă, al treilea schit, va afla și moaștele mele”149.
Nu mult după aceasta, o ceată de tătari a venit la Mănăstirea Brazi și l-a chinuit pe bătrânul Teodosie ca să spună unde își are ascuns avutul. Iar sfântul nevrând să destăinuie unde era zestrea sfintelor lăcașe pe care voia să le construiască, tătarii i-au tăiat capul. Astfel, râvnitorul mitropolit s-a învrednicit a dobândi cununa de mucenic în mănăstirea „de la Cruce” și a fost îngropat noaptea de niște ucenici în lăcașul pustiit de năvălitori.
După mai mult de o sută de ani de la aceste întâmplări, un pustnic din Munții Buzăului, călăuzit de Dumnezeu, descoperea vasul cu bani ascuns în pădure de Sfântul mitropolit Teodosie și însemnarea pe care acesta o lăsase. Minunându-se de lucrarea dumnezeiască săvârșită prin această descoperire, pustnicul Dimitrie s-a apucat de lucru cu toată râvna și a dus la bun sfârșit dorința mitropolitului Teodosie. EI a reconstruit Mănăstirea Brazi, unde a și fost pus egumen, și încă trei schituri, după porunca lăsată de sfântul mucenic. La sfârșit, în anul 1842, în timp ce își pregătea propriul mormânt în curtea bisericii ultimului schit, a aflat moaștele Sfântului Teodosie, după cum scria chiar el mai târziu: „La sfârșit, am vrut să-mi fac mormântul meu în țintirim la Brazi tocmai în locul unde a fost biserica veche. Și săpând adânc de șase palme, am găsit locul unde la picioarele răposatului mitropolit Teodosie, ctitorul Mănăstirii Brazi, se găsea capul mormântului meu. Și, săpând în sus, am găsit tot trupul deplin, înșirate oasele, iar capul l-am găsit cu gura în jos, precum este știut că a fost tăiat de tătari și îngropat noaptea”.
Toate acestea sunt descrise în viața Sfântului Antipa de la Calapodești, care, auzind de faima arhimandritului Dimitrie și de minunatele descoperiri ale lui, s-a îndreptat spre Brazi, ca să primească sfat duhovnicesc de la un bătrân iscusit în cele duhovnicești ca acesta. Aici s-a închinat el însuși la moaștele Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, după cum spunea mai târziu ucenicilor săi: „M-am învrednicit eu însumi să văd și să sărut aceste moaște din care ieșea un parfum foarte mirositor”. În prezența acestor sfinte moaște a fost călugărit Sfântul Antipa de starețul Dimitrie, care l-a binecuvântat să plece la Athos, pe drumul la capătul căruia și noul monah se va învrednici să fie numărat în ceata sfinților.
Descoperirea minunată a moaștelor Sfântului Teodosie stă mărturie a locului pe care el l-a dobândit în rândul sfinților și a înălțimii duhovnicești la care ajunsese, căci el a proorocit cu peste o sută de ani înainte rânduiala dumnezeiască prin care avea să se împlinească visul său de a se construi cele patru sfinte lăcașuri și cum aveau să fie găsite osemintele sale. El a luat cununa mucenicească apărând bunurile Bisericii, preferând să-și dea viața decât să destăinuiască locul unde se aflau acestea și să le dea în mâinile necredincioșilor. Această jertfă și viața sa curată și sfântă au făcut ca el să fie cinstit de credincioși încă de la aflarea sfintelor sale moaște. În anul 2003 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, ziua sa de prăznuire fiind 22 septembrie, dată la care a trecut la cele veșnice.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Mucenic Foca grădinarul din Sinope
În aceeași cetate a Sinopiei era, într-altă vreme, alt Foca, care își făcuse o grădină aproape de mare și, sădind în ea felurite verdețuri și vânzând din acestea, avea hrana pentru sine și ajuta pe cei săraci, iar alte verdețuri din grădina sa le punea lângă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni și de străini, făcea în sufletul său mai mare grădină duhovnicească decât materială, sădind florile gândurilor celor curate și aducând roadele bunătăților, încât putea a se numi chiar grădină a Sfântului Duh. Căci îi era sufletul ca o grădină mult roditoare, în care se înmulțeau roadele cele duhovnicești, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credința, blândețea, înfrânarea poftelor. Si era ca o grădină încuiată pentru că acolo nu intrau tâlharii gândurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tâlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina raiului pe strămoașa noastră, nici a furat bunătățile Sfântului Foca, care cu frică își lucra mântuirea sa, ascultând pe apostolul cel ce zice: Fiți treji, privegheati, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8).
Deci, viețuind sfântul așa, a străbătut vestea între oameni pentru viața lui cea îmbunătățită. Că fapta cea bună nu poate a se tăinui ca lumânarea cea aprinsă, care și în noaptea întunecoasă strălucește de departe. Așa și Sfântul Foca, povățuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios și îndărătnic, strălucea prin bună credință pe mulți la lumina cunoștinței.
Apoi s-a auzit despre dânsul până la mai-marele țării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în Cel răstignit și întoarce și pe alții în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Si mergând slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întâmpinat și a întrebat: „Pe cine căutați?” Atunci ei au zis: „Pe Foca îl căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Intoarceți-vă la mine, domnii mei, și eu voi spune vouă despre dânsul”. Și i-a primit pe ei în casa sa și i-a ospătat din destul, pentru că așa se cuvine după Scriptură a face vrăjmașilor tăi: de flămânzește vrăjmașul tău, dă-i lui pâine, sau de însetează, adapă-l pe el.
După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutați pe omul acela?” Iar ei i-au spus lui taina, zicând: „Pentru chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai-marele ca să-l ucidem că nu cinstește pe zei, ci Celui răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiți până mâine în casa mea mâncând și bând și dimineața eu îl voi da pe el vouă, Că nimeni nu-l știe așa precum îl știu eu și locuiește nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă și eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Iar ei, ascultându-l, dănțuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.
Iar el, în acea vreme, și-a gătit lui însuși un mormânt în grădină și a rânduit toate cele spre trebuința îngropării. Tot ce avea a împărțit la săraci și a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se înainte de moarte.
A doua zi, sculându-se slujitorii aceia trimiși de mai-marele, au zis către dânsul: „Oare unde este Foca, pe care te-ai făgăduit să-I dai în mâinile noastre?” Iar el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpânii mei! Faceți cu dânsul ce vreți! ” Slujitorii ziseră: „Dar unde este?” Foca a răspuns: „Eu sunt Foca, pe care voi îl căutați să-l ucideți! Eu sunt robul lui Iisus Hristos, care de spurcații voștri idoli mă lepăd. Deci, omorâți-mă! ” Ei, auzind, s-au mirat și s-au rușinat, nevrând să-și sângereze mâinile cu sângele unui om bun ca acesta, care îi ospătase și le făcuse bine destul. Și vrând să se ducă, au zis. „Vom spune mai-marelui că, deși l-am căutat pretutindeni pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor și, apucându-se de picioarele lor, i-a rugat să-și împlinească porunca: „Cu nimic nu-mi veți răsplăti binele ce v-am făcut eu, decât atunci când, dezlegându-mă din legăturile trupului, mă veți trimite la doritul meu Hristos”.
Sfântul Foca dorea astfel să se dezlege și să petreacă cu Hristos, și cu osârdie voia ca pentru Hristos, Domnul său, să-și verse sângele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu, îmi este mai bună mie — zice — decât viața aceasta vremelnică”. Si rugând așa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia și el a trecut de la grădina pământească la cea cerească. Iar sfintele lui rămășițe au fost îngropate în mormântul gătit de dânsul, deasupra cărora, răsărind mai pe urmă bunacredință, s-a zidit o biserică în numele lui. Si multe daruri primeau credincioșii de la sfintele moaște ale pătimitorului lui Hristos, ca dintr-un izvor care izvora neîmpuținată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boli, alții mângâiere în necazuri, iar alții ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfântului Mucenic Foca. Si nu numai în acea cetate a Sinopiei, ci în toată lumea, pe pământ și pe mare, tuturor celor ce cu credință chemau numele lui și se încredințau ajutorului și rugăciunilor lui, se arăta mare făcător de bine și ajutător grabnic în nevoi.
Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfântul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întâmplându-se să fie învăluire, îl deștepta pe cârmaciul care dormea lângă cârmă. Alteori era văzut că întinde singur pânzele. Uneori se arăta stând pe partea dinainte a corabiei și socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblând pe mare. Era mărit numele Sfântului Foca pe multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Mediterană și pe ocean. Si cântecele acelea pe care obișnuiesc corăbierii a le cânta, le prefăcuseră ei în cântări de laudă Sfântului Foca, așa încât în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor care umblau pe mare în corăbii și făceau lucrări pe ape. Dar nu numai în nevoi, ci și în odihna lor pomeneau pe Sfântul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rânduială ca aceasta: când ședeau la masă sau la vreun ospăț, deosebeau o parte din bucate și din băutură Sfântului Foca.
Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să șadă cu dânșii sfântul la masă, să mănânce și să bea, fiind fără de trup și nevăzut, și nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dânșii cumpăra acea parte de hrană a Sfântului Foca, iar prețul se punea într-un sicriaș anume. Si aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfântului și, unul după altul, cumpărând acea parte; astăzi unul dintre dânșii, mâine altul, poimâine al treilea și așa mereu, începând de la cel dintâi, până la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau și adunau prețul ei deosebit. Iar când soseau la un mal undeva, prețul acela ce se aduna din părțile cele vândute ale Sfântului Foca le împărțeau la săraci, la neputincioși, la sărmani și la străini.
Și s-a păzit acea obișnuită rânduială între dânșii timp de mulți ani, până la acea vreme când vrăjmașii Sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, luând toate părțile acelea, smeriră foarte mult sfânta credință și îi împuținară pe creștini. Cu toate acestea, și acum Sfântul Foca, folositorul tuturor cel de obște, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puțină vreme a vieții noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea și furtuna să ne izbăvim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Petru, care mai înainte a fost vameș
În părțile Africii era un vameș, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se gândea la moarte, nici nu mergea la bisericile lui Dumnezeu și își astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijește de mântuirea tuturor și cu judecățile care știe mântuiește pe fiecare, Acela a tăcut și cu acest Petru după bunătatea Sa și l-a mântuit pe el într-un chip ca acesta: Într-o vreme săracii și scăpătații, șezând la ulițe, începură a lăuda casele milostivitorilor și a se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.
Deci a ajuns cuvântul și până la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Si se întrebau unul pe altul dacă a luat cineva cândva din casa lui Petru ceva milostenie, zicând toți că nimeni n-a luat de la dânsul ceva. S-a sculat apoi un sărac și a zis: „Ce-mi veți da mie dacă eu voi merge acum și voi scoate de la dânsul milostenie?” Și făcură între dânșii rămășag. Deci, mergând, săracul a stat la poarta casei lui Petru. Ieșind Petru din casă și ducând slugile un catâr încărcat de pâine la casa vameșului, săracul, cel ce făcuse rămășag cu tovarășii săi, i s-a închinat lui și a început a cere milostenie într-adins, plângând. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine și a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz și s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarășii săi, zicându-le că din înseși mâinile lui Petru a luat pâinea aceea, și a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameșul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameșul și, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine, în vedenie, că era cercetat la oarecare judecată și, punându-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stăteau niște arapi puturoși și mârșavi, iar de altă parte a cumpenelor stăteau niște bărbați foarte luminoși la chip. Deci arapii, aducând toate faptele cele rele pe care le tăcuse Petru vameșul din tinerețe în toată viața sa, le puneau în cumpănă. Iar bărbații cei purtători de lumină, nimic bun nu aflau din faptele Iui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Ședeau întristați și, nepricepându-se, unul către altul ziceau: „Noi nu avem nimic aici!”
Atunci a răspuns unul dintre dânșii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, și aceea încă fără de voie”. Deci puseră pâinea aceea de partea cumpenei și îndată a tras cumpăna mal mult decât cea dintâi. Atunci ziseră către vameș acei bărbați frumoși la chip: „Mergi, sărace Petre, și mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârșavi și să te ducă în chinul cel veșnic!”
Venindu-și apoi în sine, Petru cugeta la cele ce văzuse și a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinerețe, pe care acum le și uitase; pe toate acelea adunându-le, arapii le-au pus în cumpănă. Si zicea în sine Petru, minunându-se: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, mi-a ajutat mie atât de mult, încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândețe și cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruțare, își împart bogățiile lor la săraci?” Și de atunci s-a făcut foarte milostiv, încât nici pe sine singur n-a vrut să se cruțe.
Mergând el odată la vamă, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corabiei. Acela, căzând la picioarele lui, cerea să-i dea și lui o haină cu care să-și acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună și de mult preț, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, rușinându-se a umbla într-o haină ca aceea așa de prețioasă, a dat-o la un neguțător să o vândă. Deci s-a întâmplat că Petru, întorcându-se de la vama sa, a văzut haina aceea spânzurată în târg, la vânzare. De aceea s-a mâhnit foarte și, mergând în casa sa, n-a gustat hrană de mâhnire, ci a încuiat ușa cămării sale și, plângând și tânguindu-se, gândea întru sine zicând: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea! N-am fost vrednic ca să aibă săracul pomenirea mea!”
Așa mâhnindu-se și suspinând, a adormit puțin și, iată, a văzut pe cineva frumos la chip și strălucind mai mult decât soarele, având pe capul său o cruce și fiind îmbrăcat în acea haină, pe care eoo dăduse corăbierului celui sărac. Si l-a auzit pe el zicând către dânsul: „Ce plângi, întristându-te, frate Petre?” Iar el a răspuns: ‘Cum să nu plâng, stăpânul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăși le vând în târg?” Atunci i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoști haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameșul i-a răspuns: „Așa, Stăpâne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mâhni, dar! Iată, de când ai dat-o săracului Eu am luat-o și o port, precum Mă vezi, și laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, Cel pierit de frig”
Apoi, deșteptându-se din somn, vameșul s-a mirat și a început a ferici pe cei săraci, zicând în sine: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul că nu voi muri până ce nu voi fi și eu ca unul dintre ei!” Deci îndată și-a împărțit toate averile sale la săraci și pe robii pe care îi avea i-a slobozit. Oprindu-și un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ți spun ție, pe care să o păzești și să o asculți, pentru că de nu mă vei asculta pe mine și de nu vei păzi așezământul meu, apoi să știi că la păgâni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis: „Toate cele ce-mi vei porunci, stăpâne, dator sunt să le fac”. Și Petru i-a zis lui: „Să mergem în Sfânta Cetate ca să ne închinăm Mormântului celui făcător de viață al lui Hristos și acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creștini și prețul meu să-l dai săracilor și tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirându-se de o ciudată socoteală ca aceea a stăpânului său, n-a vrut să-l asculte și i-a zis: „A merge cu tine în Sfânta Cetate sunt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpânul meu, să nu fie, că nu o voi face aceasta nicidecum ”.
I-a zis Petru iarăși: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgâni, precum mai înainte ți-am zis ție”. Si au mers la Ierusalim. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meșteșugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit și nu am ce să dau pentru dânsul”. Zis-a lui iar sluga vameșului: „Să iei împrumut de la cineva bani și să-l cumperi că este foarte bun și te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul”. Apoi, crezând Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur și a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neștiind taina aceasta, cum că Petru este stăpân al slugii sale.
Deci sluga aceea, luând prețul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând la nimeni ceea ce tăcuse, și prețul acela l-a împărțit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrând acel lucru la care nu se obișnuise mai înainte; uneori slujea făcând bucătărie, alteori curățind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpând pământul și cu alte slujbe și pătimiri muncindu-și trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzând că s-a binecuvântat casa lui pentru Petru, precum altădată casa lui Putifar pentru Iosif, și bogăția i se înmulțise, l-a iubit pe Petru și se rușina văzându-i smerenia cea nemăsurată.
Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voiesc să te slobozesc de acum pe tine și de aici înainte ca pe un frate să te am!” Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voła să-i slujească lui. Si puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut și în multe feluri mâhnit. El însă răbda toate acestea tăcând. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtând haina lui. Acela ținea treizeci de monezi de aur în mâinile sale, și a zis către dânsul: „Să nu te mâhnești, frate Petre, că eu ți-am luat prețul; ci să rabzi până la vremea aceea când vei fi cunoscut! ”
După câțiva ani au mers din părțile Africii niște vânzători de argint la Sfintele Locuri să se închine și i-a chemat pe dânșii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa sa la ospăț. Si când ospătau ei, au început oaspeții a cunoaște pe Petru și unul altuia zicea: „Cât de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameșul”. Iar Petru, înțelegându-i, își ascundea fața de dânșii, ca să nu fie cu totul cunoscut.
Insă ei îl cunoscură bine pe el și începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule Zoile, avem să-ți spunem ție un lucru: să știi că mare om ai în casa ta slujindu-ți ție, căci cu adevărat Petru este acesta, care cândva mare putere avea în Africa și pe cei mulți robi ai săi i-a făcut liberi. Sculându-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dânsul și se mâhnește de Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor și, lăsând jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curții, vrând să fugă; dar portarul curții aceleia era mut și surd din naștere și numai prin semn deschidea și închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ție îți grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide ușa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpâne, voi deschide degrab!” Si îndată i-a deschis lui și a ieșit.
Deci, venind mutul la stăpânul său a grăit înaintea tuturor și toți din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind. Apoi, sculându-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Si le zicea mutul: „Vedeți, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopții mi-a zis mie așa: «Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ție îți zic, deschide-mi!» Și îndată am văzut din gura lui ieșind o văpaie care s-a atins de gura mea și am grăit”.
Sculându-se, toți au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, și pretutindeni căutându-l cu de-amănuntul nu l-au aflat. Atunci au tăcut pentru dânsul plângere mare, că nu au știut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Si proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulți plăcuți ascunși ai Săi. Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neștiute locuri, până la mutarea sa către Dumnezeu, Căruia se cuvine mărire în veci.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.