Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 23 august: Sfântul Mucenic Lup; Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcopul Lugdunului; Sfântul Ierarh Calinic, patriarhul Constantinopolului si Sfinții Cuvioși Evtihie și Florentie. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna august, în ziua a douăzeci și treia pomenim pe Sfântul Mucenic Lup
Sfântul Mucenic Lup a trăit pe vremea împărăției lui Aurelian. El era rob al unui oarecare stăpân, dar liber întru Hristos Domnul, în Care credea. Și umplându-se el de râvnă dumnezeiască, a sfărâmat pe zeii cei fără de suflet ai păgânilor, iar pe alții i-a scufundat în adâncul apei. De aceea, păgânii închinători de idoli umplându-se de mânie, s-au pornit asupra lui cu săbiile trase, voind să-l taie în bucăți, însă s-au tăiat ei între ei ca niște nebuni. Iar sfântul, stând întreg în mijlocul lor, le propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, fiind plin de credință, de înțelepciune și de darul lui Dumnezeu.
Deci, voind ei să-l prindă, îi oprea pe ei puterea lui Dumnezeu și nu-i lăsa să se apropie de dânsul. Deci stând de departe, au întins arcurile și au început a trage asupra lui săgeți; dar, în loc să rănească pe mucenic, se răneau cu săgețile unii pe alții. Iar sfântul stătea în mijlocul lor ca un semn de țintă spre săgetare, dar nu-l nimereau, nici nu-l răneau. Iar de vreme ce mucenicul lui Hristos încă nu era botezat, și dorea ca să nu moară în mâinile chinuitorilor fără de Sfântul Botez, de aceea s-a rugat la Dumnezeu și îndată din cer s-a vărsat apă peste dânsul. Astfel a luat de sus scăldătoarea cea dumnezeiască, toți elinii privind la aceea și mirându-se.
Apoi Sfântul Lup, singur și de bună voie, s-a dat în mâinile păgânilor, ca un mielușel spre înjunghiere, iar ei, luându-l, l-au dus la ighemon. Iar ighemonul mai întâi îl amăgea pe credinciosul rob al lui Hristos, ca să se depărteze de Domnul său și să se închine idolilor, dar neputând să-l amăgească, a poruncit să-l bată cu bețe fără cruțare. Apoi, facându-i și alte feluri de chinuri și bătăi și neputând să-l biruiască pe ostașul lui Hristos, l-a osândit la tăierea cu sabia. Astfel Sfântul Mucenic Lup, plecându-și capul sub sabie, și-a dat sufletul pentru Hristos Domnul său și a fost îngropat de cei credincioși cu cinste, iar de la mormântul lui se dau tămăduiri de toate neputințele și bolile, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcopul Lugdunului
Sfântul Irineu era de neam din părțile Asiei, din cetatea Smirna. El din tinerețe a învățat înțelepciunea elinească, facându-se filosof ales. Și auzind el de duhovniceasca înțelepciune creștinească, pe care o propovăduia Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a dorit-o mai mult decât toată înțelepciunea cea dinafară, făcându-se ucenic al Sfântului Policarp, iar mai ales al lui Hristos, dându-se cu totul la slujba lui Dumnezeu. Iar Policarp, învățătorul lui, era ucenicul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu și al celorlalți Apostoli; și tot ce a auzit el despre Hristos Mântuitorul de la Sfinții Apostoli, care au fost ei înșiși văzători și slugi ale lui Hristos, toate acelea le-a auzit și Irineu din gura lui Policarp și le-a scris în inima sa mai mult decât pe hârtie. Apoi fiind hirotonit preot de Sfântul Policarp și fiind trimis în Galia la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a mers în Lugdun cetatea Galiei, și acolo, după sfârșitul Sfântului Mucenic Potin, a luat scaunul episcopiei și s-a făcut păstor al lugdunenilor, chiar în vremile acelea cumplite când erau mari prigoniri asupra Bisericii lui Dumnezeu de la păgânii împărați închinători de idoli, iar de la ereticii, care atunci se înmulțiseră, se făcea tulburare. Pentru aceea, Sfântul Irineu suferea cu osârdie pentru Hristos de la închinătorii de idoli, răbdând toate răutățile; iar asupra ereticilor se înarma cu cuvântul și cu scrisul. El a scris cărți împotriva lor, vădindu-le rătăcirile lor ereti-cești și pierzându-le, iar dreapta credință crești-nească arătându-o luminos și învățându-i s-o păzească fără prihană.
Și precum a răpit mulți oameni de la închinarea de idoli, tot asemenea și din eresuri, povățuindu-i la calea mântuirii și întărindu-i la nevoința mucenicească. Apoi, la sfârșit, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăției lui Sevir, tăindu-i-se capul, și a luat slăvită cunună a muceniciei întru împărăția lui Hristos.
Notă. Acest Sfânt Irineu se cinstește între învățătorii bisericești pentru cărțile lui cele insuflate de Dumnezeu, învățătoare și folositoare de suflet și foarte de trebuință dreptei credințe. El a scris despre Sfânta Treime, despre Dumnezeirea lui Hristos, despre Sfânta Liturghie, despre Preacuratele lui Hristos Taine, despre Antihrist și despre multe alte taine ale sfintei credințe. In Prolog, în această zi sunt puși doi sfinți mucenici Irineu și anume: Irineu, arhiepiscopul Sirmiei și Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon din Galia – sudul Franței). De aceea, pentru Sfântul Irineu al Sirmiei caută în 26 zile ale lunii martie, unde s-a pus pomenirea și pătimirea lui.
Tot în această zi pomenim pe Sfântul Ierarh Calinic, patriarhul Constantinopolului
Sfântul Calinic a fost mai întâi preot și păzitor de vase al bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna. Apoi, ducându-se către Domnul patriarhul Pavel, Sfântul Calinic a fost ridicat la scaunul patriarhiei pe vremea împărăției lui Iustinian al doilea, care era rău la nărav și netemător de Dumnezeu și pe mulți îi chinuia cu nedreptate și cu tiranie și nu cinstea nici duhovniceasca rânduială, nici bisericile lui Dumnezeu. Acest împărat și-a zidit niște palate mari și frumoase, numindu-le după numele său. Aproape de acea zidire era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea ” Mitropolească”. Și de vreme ce zidurile palatului ce se zideau trebuiau să fie trase pe acolo, pe lângă acea biserică, împăratul a vrut s-o strice, ca să nu fie împiedicare pentru zidire; pentru că acolo voia să fie treptele spre suire și spre foișorul palatului. Deci a poruncit patriarhului să facă rugăciune de binecuvântare pentru risipirea acelei biserici. Iar patriarhul s-a împotrivit împăratului, zicându-i: „Nici un fel de rugăciune n-am aflat spre dărâmarea bisericii, ci numai spre întemeiere și zidire, că Dumnezeu a făcut lumea spre a fi, iar nu spre risipire”.
Tulburându-se trimișii împărătești asupra lui și silindu-l să îndeplinească porunca împărătească, el a lăcrimat și a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Cel ce rabzi toate! ” Atunci îndată biserica s-a risipit. Dar, după puțin timp, și pe împărat l-a ajuns risipirea, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a fost izgonit de la împărăție cu necinste, iar palatul cel zidit de dânsul a fost locuința altora. Aceasta s-a făcut în felul acesta:
Înștiințându-se împăratul că poporul Constantinopolului nu se împacă cu dânsul, neiubindu-l pentru multele nedreptăți care se făceau de el poporului și pentru viața lui cea necurată, și auzind că toți vorbesc rău de el, s-a umplut de mânie și de iuțime asupra a toată cetatea și a poruncit lui Ștefan patriciul și voievodul, care era de neam persan și era om nemilostiv și nesățios de sânge omenesc, să pregătească în mod tăinuit oaste înarmată și în noaptea următoare să năvălească fără de veste asupra caselor celor mai aleși cetățeni și să-i ucidă pe toți fără cruțare.
Atunci era în Constantinopol, Leontie, voievodul Răsăritului, care a arătat de multe ori mare vitejie în războaie și a biruit multe oști potrivnice, iar în Ioc de cinste și laudă a luat de Ia împărat legătură în temniță de trei ani. Acest Leontie era acum slobozit și, înștiințându-se de sfatul împărătesc cel rău și nedrept și de porunca lui cea fără de Dumnezeu, a spus despre aceea în taină unor prieteni credincioși și împreună ostași ai săi, iar aceia, asemenea, la alți credincioși și prieteni ai lor; deci seara târziu s-au adunat la un loc și s-a făcut mare număr dintr-înșii. De aceea, apucând înainte de acea nedreaptă ucidere a cetățenilor, care era să se înceapă pe la miezul nopții, au mers înarmați în palatul împărătesc și, găsind pe împărat dormind, l-au prins și l-au legat. Atunci Leontie îndată a deschis toate temnițele și a scos pe toți cei închiși și i-a înarmat, apoi i-a trimis prin toată cetatea și strigau: „Adunați-vă toți creștinii în biserica Sfintei Sofia, căci împăratul Iustinian este biruit și legat”. Iar popoarele, auzind acestea, au alergat cu bucurie mare, strigând: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa. Si luminându-se de ziuă, Leontie a scos pe împărat legat la locul unde se făcea alergarea cailor și, tot poporul strângându-se acolo, a tăiat nasul împăratului și l-a trimis în surghiunie la Herson. De atunci Iustinian acela s-a numit ”nas-tăiat”.
Iar cetățenii Constantinopolului îndată au numit pe Leontie împărat și Preasfințitul Patriarh Calinic I-a încoronat la împărăție. Deci, petrecând Leontie trei ani la împărăție, a fost izgonit de Apsimar voievodul, pe care ostașii l-au ales la împărăție și I-au numit Tiberie al treilea. Si prinzând Apsimar pe Leontie, l-a trimis în mănăstirea Dalmatului. Si a împărățit Apsimar șapte ani.
În acea vreme, Iustinian nas-tăiat fugind de la Herson din surghiunie s-a dus mai întâi la hazari, apoi la bulgari. Și dobândind de la bulgari multă putere de oaste, a mers la Constantinopol și s-a oprit Ia porțile cele de aur, iar oastea lui s-a întins până la Vlaherna. Deci stând așa trei zile, zicea popoarelor din Constantinopol să-I primească iarăși la împărăție, dar popoarele îl ocărau. Iar Apsimar, temându-se de Iustinian, care venise cu mare putere asupra lui, a fugit la Apoloniad. Atunci Iustinian a trimis la Preasfințitul Patriarh Calinic și la tot sfatul, rugându-se să-l primească pe el și făcând jurăminte că nu va mai face nimănui nici un rău.
Iar patriarhul și sfatul, sfătuindu-se, au pus înaintea lui Sfânta Cruce a Domnului, Sfânta Evanghelie și Preacuratele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, ca să-și întărească jurământul prin sărutarea acestora și să nu se răzbune pe nici unul pentru izgonirea sa cea mai dinainte. Deci Iustinian și-a întărit jurământul, iar ei, deschizându-i cetatea, l-au primit cu cinste.
Dar împăratul intrând în cetate cu putere ostășească și luând împărăția, îndată și-a călcat jurământul și a început a ucide pe mulți cetățeni cinstiți. Apoi, trimițând, a adus din mănăstirea Dalmatului pe Leontie, care l-a izgonit pe el. De asemenea, ostașii trimiși de el au prins pe Apsimar în Apoloniad și l-au adus la el. Iar el a poruncit să-i treacă cu batjocură pe amândoi astfel legați prin mijlocul cetății. Apoi, aducându-i Ia el la alergarea cailor și aruncându-i înaintea lui, i-a călcat cu picioarele, trecând peste grumajii lor și stărâmându-le capetele, iar ostașii lui strigau cu glas tare: Peste aspidă și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur. Astfel batjocorindu-i pe ei, le-a tăiat capetele. Nu numai atât, dar și toată cetatea împărătească a umplut-o de sângele celor uciși, necruțând nici poporul.
După aceea, prinzând pe Preasfințitul Patriarh Calinic, i-a scos ochii și i-a tăiat nasul și limba, apoi trimițându-l în surghiunie la Roma; acolo a poruncit să-l astupe într-un zid de piatră. Iar Sfântul Calinic fiind astupat în zid la Roma, după patruzeci de zile a căzut astupătura și s-a găsit încă viu, abia suflând; iar după patru zile s-a dus către Domnul.
Atunci lui Ioan al șaselea, papa Romei, i s-au arătat în vis Sfinții Apostoli Petru și Pavel, poruncindu-i să îngroape cu cinste trupul Sfântului Patriarh Calinic, în biserica lor cea apostolească; și papa a făcut după porunca Sfinților Apostoli. Iar călcătorul de judecată, schingiuitorul împărat Iustinian nas-tăiat, n-a scăpat de judecata răzbunătoare a lui Dumnezeu, căci popoarele și mai-marii oștilor, văzând tirania lui cea fără de omenie, s-au sfătuit asupra lui și, căutând vreme prielnică, l-au prins și i-au tăiat capul, și astfel cel rău a pierit rău. Iar arhiereul lui Hristos, Calinic, s-a învrednicit de cununa mucenicească în împărăția Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
Tot în această zi pomenim pe Sfinții Cuvioși Evtihie și Florentie
La hotarele ținuturilor Nursiei, doi monahi viețuiau împreună în pustietatea sihăstrească, unul cu numele Evtihie, iar altul, Florentie. Deci Evtihie, aprinzându-se cu căldură de râvna duhovnicească, se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci și de a altora, și pe multe suflete se sârguia să le aducă la Dumnezeu prin cuvinte folositoare de suflet și prin îndemnurile sale. Iar Florentie, luând aminte singur de sine în simplitatea sa, își petrecea viața în rugăciuni.
Nu departe de locuința lor era o mănăstire în care, murind egumenul, monahii adunându-se, au venit la Evtihie și l-au rugat să le fie avvă în mănăstirea lor. Iar Evtihie, ascultând rugămintea acelora, a mers la dânșii și a luat începătoria mănăstirii, iar pe fratele său în Hristos, Florentie, l-a lăsat să petreacă în acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică pe care o aveau acolo. Deci Florentie, rămânând singur, se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea ajutor, ca să poată trăi în singurătatea aceea fără supărare. Si într-una din zile, după săvârșirea obișnuitelor rugăciuni, ieșind din biserică, a văzut un urs stând înaintea ușii cu capul plecat spre pământ. Iar acel urs nu avea nimic din năravul de fiară, ci prin blândețea sa arăta că a venit fiind trimis de Dumnezeu spre ascultare și spre slujbă. Deci robul lui Dumnezeu, Florentie, cunoscând aceasta, a mulțumit lui Dumnezeu că i-a trimis lui un împreună-viețuitor ca acela. Si, de vreme ce avea rămase la chilia lui cinci oi și nu avea cine să le pască și să le păzească pe ele, a poruncit ursului, zicându-i: „Mergi de mână oile acestea la pășune și păzește-le pe ele, iar la ceasul al șaselea să te întorci împreună cu ele”.
Si a început ursul să facă totdeauna aceasta, având grijă de păstoria cea hotărâtă lui pentru oi. Deci acela care se obișnuise a mânca carne, acum păștea oile flămând, biruindu-și năravul său de fiară. Iar când omul lui Dumnezeu voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului ca atunci să se întoarcă cu oile, și ursul asculta de acea poruncă. Iar când nu voia să postească până la al nouălea ceas, mânca în ceasul al șaselea și tot atunci se întorcea și ursul cu oile.
Deci la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara aceea și întru nimic nu greșea; pentru că niciodată n-a venit în al nouălea ceas când i-a poruncit să vină în al șaselea, nici în al șaselea, când i-a poruncit să vină în al nouălea. Iar aceasta s-a făcut fiindcă Dumnezeu a înțelepțit fiara aceea care a supus-o plăcutului Său, ca să priceapă porunca starețului și să facă voia lui. Si slujind fiara aceea multă vreme starețului, a început pretutindeni prin părțile acelea a străbate vestea despre Florentie, omul lui Dumnezeu, încât toți se mirau de minunea aceea, adică, cum ursul paște oile și slujește starețului.
Iar diavolul, vechiul vrăjmaș, a ridicat pe oarecare spre zavistie; pentru că el, când vede pe cei buni luminați cu slavă, atunci pe cei ce sunt cu obiceiul și cu viața răzvrătiți, îi vânează spre zavistie și îi trage întru pierzare. Deci, cu îndemnarea aceluia, patru monahi din ucenicii fericitului Evtihie au zavistuit foarte asupra lui Florentie, că învățătorul lor nu făcea semne, iar el, rămânând singur de învățător în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit pentru atâtea minuni. Deci, ascunzându-se într-un loc pe unde mâna ursul oile la pășune, l-au ucis. Apoi, neîntorcându-se ursul la stareț în ceasul în care îi era porunca să se întoarcă, starețul era în mare îndoială. De aceea, așteptând până seara și nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni; căci ursul, pe care el se obișnuise din simplitate a-l numi ”frate”, nu s-a întors. Iar a doua zi s-a dus la câmp să caute fiara împreună cu oile și, găsind pe urs ucis, s-a mâhnit foarte tare. Apoi cercetând cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, și a început a plânge și a se tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea cea pierzătoare de suflet a celor patru frați.
Si când s-a înștiințat avva Evtihie de mâhnirea și necazul lui Florentie, a chemat pe sihastru la dânsul și-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea feței avvei și fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu ca acum, în viața aceasta de aici și înaintea ochilor tuturor, își vor lua răsplătire de la Domnul pentru răutatea aceasta acei care au ucis ursul meu, care nici un rău nu le-a făcut lor”. Deci acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată cu vorba i-a urmat împlinirea ei: pentru că deodată acei patru monahi au fost cuprinși de lepră mare, putrezindu-le toate mădularele, și au murit de acea rană. Aceasta tăcându-se, Florentie – omul lui Dumnezeu -, s-a înspăimântat foarte, pentru că a blestemat pe acei frați; și n-a încetat a se tângui toată viap sa pentru frații aceia, iar pe dânsul se numea ucigaș sălbatic al lor. Insă aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu și îmbunătățit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz ar fi, să arunce asupra cuiva săgeata cuvântului de blestem.
Deci acest bărbat plăcut lui Dumnezeu a făcut și alt lucru de minune. Când se purta vorba despre dânsul pretutindeni, a venit la el un diacon oarecare de departe, ca să se învrednicească de rugăciunile și binecuvântarea lui. Dar văzând împrejurul chiliei lui o mulțime de șerpi și că tot locul acolo era plin de jivini, s-a spăimântat foarte și a strigat: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te”. Iar atunci văzduhul era luminos, strălucind de razele soarelui, și Florentie, ieșind din chilie și stând, și-a înălțat ochii și mâinile spre cer și a început a se ruga, ca Domnul să ia de acolo acele jivine, precum El singur știe. Atunci îndată a tunat cerul și s-au făcut fulgere. Si au ucis tunetul acela cu fulgerele toți șerpii care erau acolo. Si văzându-i uciși, omul lui Dumnezeu Florentie, căutând iarăși spre cer, a zis: „Iată, Doamne, ai ucis șerpii, acum cine îi va lua pe dânșii de aici?” Atunci îndată, la glasul lui, au zburat o mulțime de păsări și pe toți șerpii uciși i-au luat acele păsări și, ducându-se departe, i-au lepădat și au curățit de toți șerpii locul acela, unde petrecea cuviosul. Deci, viețuind întru toate zilele vieții sale întru mare plăcere de Dumnezeu, a trecut la viața cea nesfârșită.
Asemenea și Cuviosul părinte Evtihie, păscând turma cea încredințată lui ani Îndestulați, și povățuind și îndreptând pe mulți la calea cereștii împărății, s-a dus către Domnul. Si deși în viața sa el nu a făcut minuni, însă după moarte s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, pentru că din hainele lui, care rămăseseră după dânsul, se dădeau tămăduiri la felurite neputințe.
Iar când nu ploua multă vreme și se făcea uscăciune mare peste tot pământul, atunci adunându-se tot poporul din țara aceea, luau haina Cuviosului Evtihie și, ducând-o la biserică înaintea Domnului cu rugăciune, umblau cu dânsa prin sate, prin țarini și prin grădini, și Îndată se dădea de la Dumnezeu ploaie îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se arăta ce fel de putere de bunătăți plăcute lui Dumnezeu avea înăuntrul sufletului său în viața aceasta acest cuvios, acărui îmbrăcăminte din afară, aducându-se înaintea Domnului, Potolea mânia Ziditorului. Așa Se proslăvea atunci Dumnezeu întru minunile acelor plăcuți ai Săi, și acum pentru aceleași minuni este și va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.