Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 23 martie: Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 ucenici ai lui; Sfântul Cuvios Nou Mucenic Luca din Mitilini și Sfântul Cuvios Nicon, egumenul Pecerskăi. Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna martie, în ziua douăzeci și trei, pomenim pe Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 ucenici ai lui
Acest Sfânt Nicon era din cetatea Neapole, când stăpânea acolo Cvintilian dregătorul. Se trăgea din tată păgân și din mama creștină și era bărbat frumos la chip și ostaș viteaz în războaie, biruind, cu sulița și cu sabia, acolo unde lupta era mai grea și ocrotindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cum învățase de la maica sa, încât uimea pe toți cu vitejia isprăvilor sale. Deci, întorcându-se, încununat de biruințe, dintr-un asemenea război, a spus maicii sale gândul său, că voiește a se boteza și caută aceasta să-l îndrumeze pe calea creștinătății și în credința acestei învățături. Și era, atunci, vreme de prigoană, împotriva creștinilor, iar preoții lui Hristos și învățătorii dreptei credințe stăteau mai mult ascunși, din pricina urgiei.
Deci, l-a îndemnat maica sa ca să plece spre părțile Răsăritului, unde, în munți și în insule, se aflau ascunși mulțime de preoți și călugări ai Domnului. A călătorit, drept aceea, fericitul Nicon spre părțile Constantinopolului și, ajungând în insula Chios, s-a apropiat de un munte și, stând acolo, vreme de șapte zile, se nevoia în post, în privegheri și rugăciuni. Și i s-a vestit lui, noaptea, în vis, de un înger, în chip de preot, ca să se pogoare la mare și, urcându-se într-o corabie, a mers la muntele Ganos. Și, ca din întâmplare, i-a ieșit înainte episcopul Teodosie, în chip de monah, care era egumen acolo, peste o obște de 190 de călugări. Și de dânsul fiind învățat, a primit fericitul Nicon creștinescul Botez, în numele Sfintei Treimi, împărtășindu-se și cu Sfintele Taine și s-a făcut monah. Iar, trecând trei ani, același episcop l-a hirotonit preot, apoi, și episcop l-a sfințit pe el. Și, dându-i sarcina de îndrumător al tuturor celor 190 de monahi, ce se adunaseră în jurul lui, bătrânul episcop îl sfătuia să plece, din acel munte, în Sicilia.
Deci, după sfârșitul episcopului Teodosie, a plecat fericitul Nicon cu cei 190 de monahi ai săi, mai întâi, în Mitilene și apoi în Italia, iar, de acolo, după ce a îngrijit și îngropat pe maica sa, fericitul s-a dus în Sicilia, așezându-se la muntele Tauromeniei. Și, ducându-se vestea despre el, pe nouă din foștii lui ostași, de altădată, i-a adus la adevărata credință. Deci, a întemeiat, aici o mănăstire, cu bună rânduială, petrecând viața de folos oamenilor și plăcuta lui Dumnezeu, cu toată obștea celor 199 de ucenici ai săi.
A aflat și dregătorul Cvintilian cele despre Sfântul și, trimițând îndată ostași, l-a adus la întrebare înaintea lui, cu toți ucenicii. Și nevoind ei să se întoarcă la păgâneasca cinstire a idolilor, i-a pus la pământ, i-a sfărâmat rău cu răni și, la sfârșit, le-a tăiat capetele, iar pe Sfântul Nicon l-au chinuit fără milă și, după ce l-au ars cu torțe, l-au târât pe pietrele drumului, în goana cailor, și, zdrobindu-i chipul, i-au tăiat limba, apoi și capul cu sabia. Și așa au primit de la Hristos cununile Mucenicilor.
Despre pătimirea lor pe larg puteți citi aici.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nou Mucenic Luca din Mitilini
În această zi Sinaxarul grecesc și Patericul Athonit mai fac pomenire de Noul Mucenic Luca, care s-a născut la Jedren. Copil fiind el a fost prins de turci în Constantinopol și tăiat împrejur. Din cauza aceasta el avea cumplite mustrări de conștiință, căci socotea această tăiere împrejur ca pe un semn al diavolului pe trupul lui, care nu putea fi șters decât prin mucenicie pentru Hristos.
Tunzându-se monah în Sfântul Munte Athos, el a mers împreună cu Bătrânul său, Visarion, la Mitilene și acolo a fost spânzurat de turci în ziua de 23 martie a anului 1802. Așa cum spânzura în aer, din trupul mucenicului se prelingea un mir bine înmiresmat.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Nicon, egumenul Pecerskăi
Când Domnul a binevoit să facă mult-roditoare ramura vieții monahicești sădite în Rusia, a adus mai înainte de alții pe acest cuvios bun ostenitor, la săditorul cel iscusit și iubitor de osteneală, adică la Sfântul Antonie, întemeietorul Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peșteră. Deci cuviosul Nicon, bine urcând treptele monahiceștilor fapte bune, atâta a urmat întru toate povățuitorului și învățătorului său, încât a fost aflat vrednic de a fi pus de dânsul povățuitor și a duce pe ceilalți lucrători în via cea gândită a nevoinței pustnicești. Iar câți veneau dorind să fie de un chip cu viața lor cea întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăța la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot și monah iscusit. Și se putea vedea atunci alt Moise și Aaron în via cea gânditoare, care făcea roade de pocăință vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pământ cel făgăduit.
Astfel, Cuviosul Antonie a adus rânduiala vieții monahicești din Sfântul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rânduiala preoției, și lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci și răbdând cu bărbăție ispitele și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales când a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povățuitor al vieții monahicești în Rusia.
S-a bucurat cu duhul și atunci când a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, și pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înțelept. Dar pentru aceștia a suferit nu puțin necaz. Căci, înștiințându-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mâniat foarte asupra cuvioșilor și a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înșii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergând degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Deci cneazul, căutând cu mânie la sfântul, i-a zis: „Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?” Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăție: „Cu darul lui Dumnezeu, eu i-am călugărit pe ei, după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos,
Care i-a chemat la o nevoință ca aceasta”. Iar cneazul mai mult s-a mâniat și i-a zis: „Ori îi sfătuiești pe ei să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sunt cu tine, și voi porunci să risipească peștera voastră! ”
Iar Fericitul Nicon i-a răspuns: „Stăpâne, fă toate așa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostași de la cerescul Împărat”. Aceasta făcându-se, Sfântul Antonie și cei cu dânsul au ieșit din peșteră, voind să se ducă în altă stăpânire, căci cneazul, mâniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soției cneazului, care, aducând aminte soțului ei despre mânia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pământul leșesc, când au fost izgoniți monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, deoarece călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule, și nu te mânia, că asemenea au fost izgoniți din țara noastră niște monahi ca aceștia și de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dânșii. Deci te ferește, domnule, ca să nu fie așa în stăpânirea ta” .
Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mânia lui Dumnezeu și a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peșteqă, iar pe cei ce plecaseră din peșteră, a trimis să-i cheme înapoi. Insă abia după trei zile s-au întors în peștera lor, precum se scrie în viața Cuviosului Antonie. De aceea, după atâtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peșteră cu asprime, și multe biruințe a săvârșit cu rugăciunea Si cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioșii Părinții noștri Antonie și Teodosie, încât erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos și izgonind întunericul diavolesc.
Apoi înmulțindu-se frații în peșteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate și să se liniștească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfântul Munte, din mănăstirea Sfântului Mina, s-a dus cu dânsul. Si, sosind la mare, acolo s-au despărțit. Căci bulgarul, mergând spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării și s-a sălășluit în ea, unde a viețuit mulți ani, răbdând gerul și foamea, și astfel în pace a adormit. Și locul acela se numește până astăzi «Ostrovul Bulgarului».
Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan și, aflând un loc curat aproape de cetate, s-a sălășluit acolo, liniștindu-se și slujind lui Dumnezeu cu râvnă, adăugând osteneli peste osteneli și făcând pe popoare a se minuna de viața sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni și veneau la dânsul mulți oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriți în credință, iar de monahiceasca viață nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povățuindu-se și vrând să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăța și-i călugărea. Apoi a zidit acolo o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și astfel, cu darul lui Dumnezeu și prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela și s-a făcut mănăstire slăvită, având toată asemănarea Mănăstirii Pecersca.
Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părți au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, și să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleab la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov și lucrul cel încredințat l-a săvârșit bine și cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului și a venit în Mănăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Si cum s-au văzut unul cu altul, căzând amândoi, s-au închinat până la pământ, apoi, sculându-se, s-au îmbrățișat și au plâns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dânsul fericitul Nicon, cât vor fi amândoi în trup. Și acesta i-a făgăduit, zicând: „Sosind la mănăstirea mea, voi rândui cele cuvenite și îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce”. Astfel a și făcut, pentru că, ajungând la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleab Sviatoslavici, acela șezând pe scaun, el și-a rânduit mănăstirea sa precum făgăduise și s-a întors înapoi la Mănăstirea Pecersca.
Acolo venind, s-a încredințat cu totul Cuviosului Teodosie si cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult și ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, când se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredința pe frați fericitului Nicon, ca să-i învețe și să-i păzească, ca unul ce era mai bătrân decât toți. Si precum Cuviosul Teodosie învăța pe frați cu cuvinte duhovnicești, asemenea poruncea și fericitului Nicon ca, citind cărțile, să dea învățătură fraților. Si de multe ori, fericitul Nicon legând și lucrând la cărți, pentru că era iscusit în meșteșugul acela, însuși Cuviosul Teodosie, șezând lângă dânsul, îi pregătea sfoară spre trebuința lucrului. Astfel era smerenia și dragostea dintre ei.
După aceasta, văzând acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev și suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mâhnit, neputând suferi gâlcevile. Si, ca să nu-și piardă liniștea minții sale, a dorit ca iarăși să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca și mai înainte, să nu se despartă ei, cât vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerând iertare, a zis că mai mult decât toate îi este de folos lui liniștea minții, cea obișnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi și a viețuit acolo câțiva ani în obișnuita sa nevoință.
Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Stefan primind egumenia, iarăși a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frățească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Si, fiindu-i jale că n-a găsit în viață pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieții sale, până la moarte, să-l petreacă în mănăstirea lui. Si adeseori, mergând la mormântul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durându-l inima pentru despărțirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulțumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viața cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mâinile sale, i-a pus sfântul și îngerescul chip monahicesc. Apoi după fericitul egumen Stefan, frații, văzând pe acest cuvios că este mai bătrân decât toți – că și Cuviosul Teodosie din mâinile lui a primit călugăria -, prin voia luiDumnezeu și după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce erade un obicei cu Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie, și cu dragoste i se supuneau și în toate îl ascultau, ca pe un părinte și povățuitor.
Si de multe ori se ispitea vrăjmașul, urâtorul binelui, ca și acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca și fericitului egumen Ștefan, înpurtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredințase de Pumnezeu, vrând ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui.
Însă, nesporind nimic, a fugitrușinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.
Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind turmei sale chip de minunate fapte bune, încât în vremea sârguinței lui s-a Împodobit sfânta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pământească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie cu rugăciunile lor cerești, și au trimis la dânsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Căci fericitul acesta egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiților săi prieteni, ale Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătându-li-se, i-au plătit și i-au trimis la dânsul. Pe lângă aceasta, îi spuneau și alte minuni mari, cum, vrând să se întoarcă, li s-a arătat sfânta biserică Pecersca și icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, și cum, vâslind în josul râului, luntrea a plutit cu sila în sus, împotriva apei.
Cu așa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sârguința acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăși minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar și mai mult decât soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereștile rugăciuni ale Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, și încă prin cele pământești ale fericitului egumen Nicon.
Apoi, după ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieții sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfânta Mănăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul în anul 6596 de la zidirea lumii, iar de la Nașterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.
Si așa, cu trupul s-a așezat într-același sfânt locaș al Pecerscăi, în peșteră, unde, prin nestricăciunea moaștelor sale făcătoare de minuni, își mărturisește fericirea sa; și încă și după moarte pe al său sfânt locaș îl împodobește cu facere de minuni. Iar cu duhul s-a mutat în locașurile cerești spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci față către față, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie. Acolo ei sunt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminându-se cu slavă veșnică, și pentru noi, fiii lor, ca niște părinți se roagă să ne învrednicim a fi moștenitori darului și slavei lor, fiind bineprimiți Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.