Sfinții zilei din calendarul ortodox. Sinaxar 24 aprilie: Sfânta Cuvioasă Elisabeta, făcătoarea de minuni; Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum; Sfântul Mucenic Sava Stratilat; Sfântul Cuvios Xenofont Ctitorul; Sfinții Mucenici Evsevie, Neon, Leontie, Longhin și cei împreună cu dânșii și Sfântul Cuvios Toma monahul . Despre viețile lor pe scurt puteți citi în continuare…
În luna aprilie, în ziua douăzeci și patru, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta, făcătoarea de minuni
Cuvioasa Elisabeta, din pântecele maicii sale, a fost aleasă spre slujba lui Dumnezeu. Că, din copilărie, s-a făcut pe ea mireasa lui Hristos, Mirele cel fără de moarte, și slujea Aceluia, în rânduiala îngerească, în ceața de fecioare călugărițe, cu postul și cu ostenelile obosindu-și trupul său. Și a luat dar de a tamădui bolile, nu numai cele trupești, ci, cu cuvintele și sfătuirile cele de Dumnezeu insuflate, vindecă și sufletele omenești, povățuindu-le spre pocăință și spre toată fapta bună. Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspră și trupul ei îi degeră de frig, dar duhul ei ardea totdeauna de văpaia dragostei dumnezeiești.
Și, pusă fiind egumena surorilor, mare nevoințe a arătat, îngrijindu-se de mântuirea lor. Înfrânarea ei în toate era neînchipuită, mulți ani petrecând fără să mănânce pâine, ci, numai verdețuri și legume, iar undelemn și vin n-a gustat niciodată. De multe ori, câte patruzeci de zile, că marele Moise, petrecea în postire, nimic gustând. Iar când, după obicei, înaltă rugăciunile cele de la miezul nopții, în singurătate, era strălucită și luminată de sus, cu lumina cerească. Și făcătoare de minuni a fost. Pe o femeie, care de mulți ani avea pierdere de sânge, a tămăduit-o; gonea duhurile necurate din oameni și alte multe minuni a făcut, nu numai în viață, ci și după moarte, ca să se slăvească, printr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei
Sfântul Ierarh Iorest s-a născut în Transilvania, din părinți ortodocși, primind la botez numele de Ilie. A învățat carte la mănăstirea Putna, unde a deprins și meșteșugul scrierii frumoase și al zugrăvirii icoanelor, și unde și-a agonisit și un bun început de viață călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut și de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numește „Preacuvios și întru toate credincios.”
Cu voia lui Dumnezeu și cu sprijinul Domnului Moldovei, Vasile Lupu, și al mitropolitului Moldovei, Varlaam, Sfântul Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această dregătorie, a întâmpinat greutăți chiar de la început. I se cerea ca la slujbe să îndepărteze „bolboroseala slavonă”, cum numeau calvinii limba slavonă, și să tipărească, în locul acestora, cântări în limba română, precum și rugăciuni, catehismul calvin și alte cărți, străine de învățătura ortodoxă. Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învățătura celor șapte Sinoade ecumenice, pildă fiind de tărie în credința ortodoxă și dovedind credincioșilor că sunt mai de folos lanțurile pentru Hristos, decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învățătură, cartea ortodoxă începută de înaintașul său, Ghenadie mitropolitul, întărind pe cei slabi în credință și cercetând toate bisericile din Ardeal.
Nemulțumită de el, stăpânirea străină, calvină, a încercat să-l câștige de partea ei și, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase și Sfântul Ierarh a fost aruncat în temniță, la Belgrad, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanțuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine și bătut cu nuiele, răbdându-le toate „nu pentru vinovăție ci pentru credința creștinească.” După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat, în schimbul unui preț de 1000 de taleri, pe care, neavându-i, „s-au dat chezășie pentru el, 24 de credincioși.”. Pentru dezlegarea de chezășie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la Domnul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, la țarul Rusiei și astfel, și-a răscumpărat libertatea.
Reîntors în țară, Sfântul Iorest a fost ales episcop al Hușilor, între anii 1656-1657.
La scurtă vreme, Sfântul s-a săvârșit cu pace, lăsându-ne pildă unui ierarh credincios și luptător pentru ortodoxia curată a poporului său.
Sfântul Ierarh Sava Brancovici, s-a născut din părinți drept-credincioși, la Ineul Transilvaniei, puțin după vremea lui Mihai Viteazul +1601. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înalță dregătorie în Țara Ardealului, iar, cu numele de Brancovici, în Biserica românilor au mai fost și alți trei vlădici: Matei, Sava și Longhin. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata Viteazului. În tinerețea sa, Sfântul a viețuit o vreme în Țara Românească, la mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său și unde s-a deprins întru cele duhovnicești.
A fost ales preot și protopop al Inaului fiind hirotonit, la Târgoviște, de către Ștefan, mitropolitul Țării Românești. Murindu-i soția, iar mama lui călugărindu-se, viața lui și-a schimbat cursul. Ca unul ce-și dovedise însușirile și vrednicia, tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, soborul preoților și al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba-Iulia și, fiind hirotonit arhiereu la Târgoviște, de către același mitropolit Ștefan, s-a întors acasă, încărcat cu daruri din țară și a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălțării Domnului, de tot soborul românilor din Ardeal, unde a păstorit timp de 24 de ani, cu mâna înțeleaptă. În ciuda greutăților, Sfântul s-a străduit să ridice și să întărească Biserica strămoșilor săi, folosind limba română în slujbe și în propovăduirea Evangheliei și sprijinindu-se pe soboarele de clerici, pentru îndrumarea slujirii preoțești.
Râvna lui pentru păstrarea credinței ortodoxe, i-au adus dușmănia și prigoana căpeteniilor calvinești și al principelui Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat și scos din scaun la anul 1680.
Bătrân și bolnav, a fost închis în temniță din Alba-Iulia și Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri și grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica ortodoxă Română îl cinstește, ca pe un adevărat stâlp al credinței, și l-a rânduit în ceața sfinților săi ierarhi. Dumnezeului nostru, slavă!
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Pămîntul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.
Cercetîndu-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.
El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.
Învățătura și-a dobîndit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămînă în scaun decît doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfîntul Mihail din Peri, apoi cînd acesta a încetat să mai existe, s-a mutat lîngă cetatea Hust, iar spre sfîșitul păstoririi a stat pe rînd la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dîrz apărător al dreptei credințe, într-o vreme cînd dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărîme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și cînd făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș și de la legea strămoșească.
Necruțînd ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboarele și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvîntului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mînuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămșești.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndîrjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutînd să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmarea unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temință, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime, mai înainte Sfinții ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărîre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfîrșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămînă în fruntea turmei sale.
A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, pînă la sfîrșitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureș, aceasta se datorește desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărînd cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mîntuiește pe noi. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum
Pasicrat și Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostași creștini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Văzând pe oameni cuprinși de înșelăciunea idolească și închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor – căci mulți din creștini temându-se de torturi, fugeau și se ascundeau -, ei pe față și cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creștini și pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci, i-au prins închinătorii la idoli și, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Și era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat l-a scuipat în față și a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu”. Pentru aceasta cu grele lanțuri de fier l-au legat și l-au aruncat în temniță. Dar cu acele lanțuri se împodobea ostașul lui Hristos, ca și cu niște podoabe de aur împărătești, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Și a fost adus cu el și Valentin. Și iarăși i-a pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.
A mers acolo și fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creștin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus și el, și să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca așa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat l-a izgonit de la el și l-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credința în Hristos. Apoi, singur alergând la capiște, și-a băgat mâna în foc și a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute”. Fiind întrebat de ighemon și Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.
Pe când slujitorii călăului duceau pe sfinți la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânșii și-l sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoșeze, fiindcă era tânăr; și așa le-au tăiat capetele sfinților. Și era Sfântul Pasicrat de douăzeci și doi de ani, iar Valentin de treizeci, iar maica cu bucurie și veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Mucenic Sava Stratilat
Acest Sfînt Mucenic Sava a fost pe vremea lui Aurelian împăratul Romei, care avea dregătoria de stratilat, adică de voievod, fiind de neam got. Și era credincios și plăcut rob al Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, și cerceta pe cei ce pătimeau în temnițe pentru Hristos, slujind acelora din averile sale și întărindu-i la răbdare, apoi îi îndemna la nevoința cea fără de frică. Și avea viață atît de îmbunătățită, încît pentru curățenia și pustnicia sa, a luat putere asupra diavolilor și izgonea din oameni duhurile cele necurate.
Deci, fiind clevetit la împărat că este creștin și ducîndu-l înaintea împăratului, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, iar brîul cel ostășesc l-a aruncat, lepădînd și dregătoria cea de vo-ievod, arătîndu-se gata la toate muncile pentru Hristos. Deci, mai întîi l-au spînzurat și l-au bătut, și cu făclii l-au ars, apoi l-au aruncat într-o căldare fiartă cu smoală, dar a ieșit din căldare cu puterea lui Dumnezeu cea nevăzută, care îl păzea pe el întreg și nevătămat. O minune ca aceasta văzînd-o cei șaptezeci de ostași, au crezut în Hristos și cu mare glas L-au mărturisit pe Acela. Atunci îndată, după porunca tiranului, i-au tăiat pe toți și au luat cunună mucenicească din dreapta lui Hristos. Iar Sfîntul Sava, fiind aruncat în temniță, s-a învrednicit vedeniei și întăririi celei dumnezeiești. Pentru că, rugîndu-se el la miezul nopții, i s-a arătat Hristos, strălucind cu lumina slavei Sale și poruncindu-i să nu se teamă, ci să îndrăznească. Deci, scoțîndu-l la a doua cercetare și în multe feluri silindu-l, uneori cu amăgiri, iar alteori cu îngroziri și cu chinuri cumplite, îl sileau spre închinarea la idoli. Însă el nu s-a supus și l-au aruncat în rîu, murind prin înecare; dar a ajuns la malul cel neînviforat, în Împărăția lui Hristos. Amin.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Xenofont Ctitorul
Provenea dintr-o familie vestită și înstărită și avea o bună educație. A fost contemporan al Cuviosului Athanasie Athonitul. În viața Cuviosului Athanasie Athonitul se povestește că Sfântul Athanasie l-a vindecat prin minune pe fratele cuviosului Xenofon, care suferea de cancer.
Potrivit tradiției, venind cuviosul Xenofon la locul unde astăzi se află costruită mănăstirea lui, s-a închinat într-o bisericuță a Sfântului Dimitrie și a găsit icoana Sfântului Gheorghe, care în timpul iconoclasmului fusese aruncată în mare ca să fie salvată. Astfel a închinat mănăstirea lui memoriei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (998).
Cuviosul Xenofon în viața lui se distinge prin discernământul lui, milostenia și smerenia lui și în primul rând prin dreptatea lui și de aceea a fost numit „cel drept”. Aproape de sfârșitul vieții lui a renunțat la stăreție pentru fratele lui Teodor, ca să se liniștească până la fericitul lui sfârșit. (1018). Canonizarea lui ca sfânt s-a făcut de către Patriarhia Ecumenică la 24. 11. 1997. Prima prăznuire s-a sărbătorit pe 23 -24. 04. 1998 și cu această ocazie s-a compus o slujbă completă pe note. Pomenirea lui se săvârșește la 24 Aprilie.
Tot în această zi, pomenim pe Sfinții Mucenici Evsevie, Neon, Leontie, Longhin și cei împreună cu dânșii
După sfârșitul Sfântului slăvitului Mare Mucenic Gheorghe, a poruncit Diocletian împăratul, ca, pretutindeni, pe creștinii cei ce erau găsiți, iar mai ales pe cei ținuți în legături, să-i silească prin felurite munci la închinarea de idoli, și pe cei ce se vor supune să-i lase liberi, iar pe cei ce nu se vor supune să-i dea morții. În acea vreme acești sfinți mucenici: Evsevie, Neon, Leontie, Longhin și ceilalți împreună cu dânșii, ca la patruzeci, erau în temniță, pentru că, văzând minunile care se făceau de Sfântul Gheorghe, au crezut în Hristos și L-au mărturisit înaintea tuturor cu îndrăzneală. Pentru aceasta i-au prins, i-au legat și i-au închis în temniță. Apoi, fiind scoși la cercetare înaintea tiranului, nu s-au lepădat de Hristos și pe zeii neamurilor i-au ocărât. De aceea i-au dezbrăcat, i-au întins, i-au bătut, i-au spânzurat și i-au strujit, până ce a căzut carnea de pe trupurile lor, încât cele dinăuntrul lor se vedeau. La sfârșit le-au tăiat sfintele lor capete și printr-un sfârșit ca acesta au luat Împărăția Cerească.
Tot în această zi, pomenim pe Sfântul Cuvios Toma monahul
Sfântul Toma a fost monah la una din mănăstirile Siriei și era trimis la slujbă în Antiohia, pentru că cele de trebuință mănăstirii se câștigau acolo, fiindcă era aproape și un sat mănăstiresc. Deci, mergând acest stareț în cetate, se prefăcea că este nebun, iar oarecare dregător bisericesc, cu numele Anastasie, l-a lovit peste obraz, căci îl supăra cerând milostenie pentru mănăstirea sa. Și au început cei ce se aflau acolo a se mânia asupra lui Anastasie, căci a dat palme starețului. Iar fericitul Toma a zis proorocește către dânsul:
De acum nici eu nu voi mai lua ceva de la Anastasie, nici Anastasie nu va mai putea să dea ceva”. Si s-au împlinit amândouă în acest chip: Anastasie după o zi a murit, iar fericitul Toma întorcându-se de Ia cetate spre mănăstirea sa, s-a odihnit în bolnița care era înaintea cetății, în Dafni, lângă biserica Sfintei Eufłmia. Și acolo îmbolnăvindu-se, a trecut la viața cea fără de moarte și a fost îngropat în locul unde se îngropau străinii.
Iar a doua zi, murind o femeie oarecare străină, au îngropat-o deasupra starețului, în al doilea ceas din zi; iar în al șaselea ceas, pământul a aruncat afară pe femeie și s-au minunat foarte. Iar după ce s-a înserat, au îngropat-o în același mormânt; dar în cealaltă zi au găsit-o iarăși aruncată din mormânt și atunci i-au luat trupul și l-au îngropat în alt loc. Apoi, trecând câteva zile, au îngropat altă femeie deasupra părintelui Toma, pentru că locuitorii nu cunoșteau locul aceluia și că starețul cel odihnit întru Domnul nu suferă să fie îngropată o femeie deasupra lui. Iar după ce pământul a aruncat afară și pe acea femeie, atunci au cunoscut că starețul nu voiește să se îngroape cineva deasupra moaștelor lui.
Deci s-au dus și au spus patriarhului Domnin despre lucrul acesta. Iar patriarhul a poruncit ca toți cetățenii să iasă la Dafni cu lumânări aprinse și cu cântări, să ia moaștele sfântului, să le aducă în cetate si să le pună în aceeași gropniță în care zăceau multe trupuri ale sfinților mucenici. Si a făcut deasupra lor o biserică mică și se dădeau multe tămăduiri bolnavilor de la moaștele cuviosului. Iar molima ce a fost în Antiohia a încetat cu rugăciunile Cuviosului Toma. Pentru aceasta antiohienii au hotărât ca în tot anul să săvârșească pomenirea lui cu praznic, lăudând pe Hristos Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.